vineri, 31 ianuarie 2014

LA RÂNCA, PRIN ZĂPADĂ



 

În decursul lunii decembrie 2013 şi ianuarie 2014 - până în ziua de 24 a ei - n-a nins deloc şi românii au început să se vaiete că le-au rămas semănăturile de toamnă neprotejate şi că dacă o da vreun ger, praful o să se aleagă de ele. Enervat de văicărelile lor, Cel de Sus a pogorât asupra ţării lor ninsoare şi viscol şi numai că nu le-a zis: „Săturaţi-vă de zăpadă!”. Acum toţi românii se vaietă, iar inconştienţii care s-au aventurat la drum în zilele astea blestemă. Aşa suntem noi românii: Nu-i bine nici aşa, nici aşa, adică, nu-i bine nicicum.

Printre drumurile înzăpezite şi impracticabile din aceste zile s-a aflat şi porţiunea din Transalpina dintre Novaci şi Rânca, blocând mai mulţi turişti în staţiune. Într-o iarnă, cu mulţi ani în urmă, pe când acest drum nu era asfaltat, iar staţiunea Rânca număra doar câteva cabane, am trăit o aventură pe acest traseu, care ar fi putut avea un sfârşit tragic. 



Lucram la Termocentrala Rovinari. Termocentrala închiriase cabana „Ciuperca” din staţiune şi organiza periodic, acolo, la sfârşit de săptămână, excursii. La o astfel de excursie, am participat şi eu în luna ianuarie  a anului 1982, dacă nu mă înşel. Am călătorit cu un autobuz până la Novaci. Acolo era vreme frumoasă şi nici un pic de zăpadă. În zare se vedea Parângul nins. Abia aşteptam să ajungem acolo. Între Novaci şi Rânca sunt 18 kilometri şi o diferenţă de nivel de 920 de metri.

Din Novaci urma să ne ia un camion şi să ne ducă în staţiune. La sosirea noastră -în jur de ora 16 - camionul nu venise încă şi, ca să facem un pic de mişcare, ne-am hotărât, vreo cinci persoane, fără să anunţăm pe nimeni, s-o luăm înainte, pe jos, pe actualul traseu al Transalpinei, urmând ca atunci când ne va ajunge camionul din urmă, să ne urcăm  în el.

Zis şi făcut: am pornit la drum. Mergeam agale, fără să ne grăbim, aşteptând ca, din moment în moment, să ne ajungă din urmă camionul. Ne uitam mereu în urmă, dar camionul întârzia să apară. Ieşiserăm din Novaci, şi nici urmă de camion! Trecuse mai mult de o jumătate de oră. Am început să ne îngrijorăm, dar am continuat să mergem înainte. După ce am mai străbătut aproximativ un kilometru, cineva din grup ne-a atras atenţia că camionul ar fi putut-o lua pe celalalt drum care urca la Rânca, cel care mergea de-a lungul văii Gilortului. Am intrat în panică! Era destul de târziu şi nu peste mult timp avea să coboare înserarea. Ne-am sfătuit dacă să ne întoarcem sau să ne continuăm drumul. Vremea era frumoasă, cerul era senin, aşa că, chiar dacă ne va prinde întunericul pe drum, luna şi stelele ne vor lumina calea. Am hotărât să continuăm, dar să lungim pasul.

Aici este cazul să spun că grupul se compunea din trei bărbaţi şi două femei. Doi din cei trei bărbaţi erau soţii femeilor, iar al treilea eram eu. Una din femei era gravidă în luna a patra sau a cincia.

Întunericul ne-a prins în apropierea Vârfului Cerbu – pe care există şi acum, şi exista şi atunci, o antenă de televiziune. Aşa cum sperasem, luna şi o puzderie de stele ne luminau drumul. Nu ştiu ce-am fi făcut dacă era întuneric beznă: nu aveam felinare sau lanterne, nu aveam nici cel puţin o brichetă, pentru că nici unul dintre noi nu fuma.

 Sub Cerbu, şi-a făcut apariţia zăpada. Acoperea tot drumul, era neumblată, iar grosimea ei creştea pe măsură ce avansam. În curând ne-a trecut peste bocanci. Înaintam greu, iar femeile, în special gravida, dădeau semne de oboseală. Mergeam în şir indian. În faţă eram când eu, când soţul femei ne însărcinate, cu rolul de deschizători de pârtie, iar în spate venea perechea cu probleme. Ca să ne păstrăm pe drum, ne ghidam după stâlpii de telegraf de pe lângă el.

Din nefericire stratul de zăpadă continua să crească Ne ajunsese până la genunchi, iar misiunea deschizătorilor de pârtie devenise foarte grea. Nici celor din spate, chiar dacă călcau pe urmele noastre, nu le era uşor. Cei doi din faţă ne schimbam tot mai des şi la fel de des ne opream ca să ne adunăm forţele. Luminile staţiunii continuau să nu se vadă. La un moment dat gravida a început să plângă, s-a aşezat jos şi-a refuzat să mai înainteze. A fost convinsă să se ridice şi să continue drumul, sprijinită, pe rând, de soţul ei şi de cea de a doua femeie. Drept urmare, a trebuit să lărgim „cărarea” şi deschiderea” pârtiei” s-o facem în doi.  Eu şi ce-l de al doilea bărbat ne ţineam de braţ şi călcam zăpada neîncepută. Eram obosiţi şi făceam popasuri tot mai dese. Ne uitam disperaţi după luminile staţiunii, iar ele se încăpăţânau să nu se arate. Înaintam gâfâind. Înălţimea stratului de zăpadă ne trecuse cu o lăţime de palmă peste genunchi. Din când în când cădeam şi ne venea să nu ne mai ridicăm din zăpadă. Greu le era şi celor din spate. Gravida nu mai plângea, nu se văieta şi avansa mecanic, mai mut târâtă decât susţinută de ceilalţi doi, ajunşi şi ei aproape de capătul puterilor. Moartea albă ne făcea cu ochiul. Nu-mi explic nici azi, ce ne-a dat putere să o sfidăm? Probabil faptul că nu ne-am pierdut complet speranţa toţi de odată. De fiecare dată s-a găsit unul să-i încurajeze pe ceilalţi.

Norocul nostru a fost că nu era foarte frig. Eram mai gros îmbrăcaţi, aşa ca pentru ieşitul în afara oraşului pe timp de iarnă. Nici unul dintre noi nu avea însă echipament special, călduros şi impermeabil. Zăpada ne intra în bocanci şi pe sub pantaloni. Începuse să ne fie frig la picioare.

Din fericire, stratul de zăpadă n-a mai crescut, iar când ajunsesem foarte aproape de a ne descuraja complet, am zărit prima lumină din staţiune, la geamul uneia dintre cabane. Nici vorbă de iluminat stradal, în perioada aceea de criză energetică. Dacă ar fi existat, l-am fi văzut mai din vreme şi starea noastră de spirit ar fi fost alta.  Oricum, lumina de la fereastra acelei cabane ne-a dat puteri noi şi începând de atunci, într-o oră sau ceva mai mult, sleiţi de puteri, am ajuns la cabană. Era ora 22.

Ceilalţi sosiseră. Nu erau foarte îngrijoraţi de lipsa noastră. Aveau o scuză: nu i-am anunţat când ne-am desprins de grup. Parcurseseră şi ei pe jos, prin zăpadă, o porţiune de drum. Erau obosiţi, dar, oricum ar fi fost, n-aveau dreptul să ne lase în voia soartei. În gând, i-am băgat în aia a mamei lor, dar, simţindu-ne cu musca pe căciulă, n-am îndrăznit să le-o spunem cu voce tare.

Gravida n-a avortat. Când i-a venit sorocul, a născut un băiat sau o fată – nu-mi mai amintesc ce – care cu siguranţă s-a făcut explorator polar.

 
  


4 comentarii:

Blaga Alexandru spunea...

Trebuia sa dati un apel cu celularul!

Artemiu Vanca spunea...

Ca să putem face asta ar fi trebuit să ne amânăm excursia cu mai bine de zece ani.

Gyuri spunea...

Ati vazut ce i/au facut lui Andrei Plesu pe Antena3? Replica din Adevarul aici: http://adevarul.ro/news/societate/o-data-totdeauna-1_5326a1150d133766a8f848cd/index.html

Artemiu Vanca spunea...

Am văzut. Le-am dat replica pe Facebook.

Trimiteți un comentariu