EPISODUL 3. TEATRU

1.2 Antecedente literare (continuare)

În anul 1987, am scris piesa de teatru „Conjunctura” în patru acte. N-a văzut, bine înţeles, nici lumina tiparului nici luminile rampei. Mi-am luat subiectul din viaţa de toate zilele a unui inginer din acea perioadă. Parte din acţiune se petrece în familia lui, parte în centrala termoelectrică unde lucrează. Mi-am propus ca ea să fie un protest legat de situaţia noastră, a românilor, din acea perioadă. Pentru că acest protest a luat, pe alocuri, forme prea ascuţite, n-am avut curajul s-o propun unei edituri sau unui teatru. În afară de asta, îmi dau seama acum, că, acolo unde acţiunea se petrece în centrală, piesa s-ar putea să nu fie suficient de accesibilă nespecialiştilor, deşi m-am străduit să nu se întâmple asta.
Reproduc din ea un pasaj extrem de accesibil, dar nereprezentativ pentru piesă.

Actul I (acasă la familia Straja)

Personaje: Ileana, profesoară de biologie, soţia inginerului Cornel Straja; Dan şi Mircea, băieţii familiei Straja, de 16, respectiv 14 ani; Lică, fratele lui Cornel Straja, jurist.

Lică este în trecere prin localitatea unde locuieşte fratele său, venind de la Bucureşti

-------------

( Ileana, soţia inginerului şi Lică, cumnatul ei, stau de vorbă, în momentul în care se aude, din nou, soneria de la intrare)

Ileana – Trebuie să fie copiii. Iar nu şi-au cheia cu ei. Scuză-mă te rog!

( Se ridică de pe scaun şi iese din cameră;. Din hol se aude conversaţia dintre ea şi cei doi copii.)

Copiii (pe rând) – Sărut mâna! Sărut mâna!

Ileana - Acum se vine, domnilor? Ştiţi ce oră este?

Dan – Nu ştiu mamă. Dar, dacă te interesează, întreb pe cineva de pe sală.

Ileana – Lasă obrăzniciile! Ştii foarte bine de ce te întreb.

Mircea – Acum o jumătate de oră, a fost ora 19. Nu ştiu exact cât este acum.

Ileana – Nici tu nu te laşi mai prejos. Acum o jumătate de oră, trebuia să fiţi acasă. De ce aţi întârziat?

Dan – S-a defectat semaforul din centru. A rămas blocat pe roşu. N-am putut traversa strada şi ne-am văzut obligaţi să ocolim pe la gară…….

Mircea – (îl întrerupe) Unde tocmai deraiase un tren, iar un vagon a blocat trotuarul într-un loc fără trecere pentru pietoni, încât a trebuit să ne întoarcem…..

Dan- (îl întrerupe pe Mircea) Noroc că între timp s-a reparat semaforul.

Ileana – Sunteţi nişte măgari! Pe chestia asta nici n-ar trebui să vedeţi musafirul din sufragerie.

( Cei doi copii, care între timp s-au descălţat, năvălesc în sufragerie).

Dan, Mircea – Unchiul Lică! (îi sar de gât)

Lică – (a auzit toată conversaţia din hol şi s-a amuzat de unul singur) Servus flăcăilor! ( îi pupă pe rând pe obraji) . Ia să vă văd. Măi, Dane, dar tu eşti cât mine! Mircea se pare că n-a mai crescut, de anul trecut.

Dan – A crescut doi milimetri. După alţii chiar trei.

Mircea – N-am timp să cresc, unchiule Lică, sunt prea ocupat.

Lică – (făcând aluzie la discuţia anterioară cu mama lor) Am auzit, am auzit.

Mircea – Dar şi când o să-mi fac timp, o să-l iau repede subsuoară pe încrezutul ăsta.

Dan – Asta , desigur, dacă între timp, mă apuc să zdrăngănesc şi eu la chitară şi uit să mai cresc.

Ileana – (intră în sufragerie) Au şi început cei doi cocoşi să se de în spectacol? Dragă Lică, te las puţin cu ei până pregătesc o cafea. După ce vine Cornel, mâncăm cu toţii.

Lică – Ai o idee excelentă! (Ileana iese). Ia luaţi loc flăcăilor şi daţi-mi raportul pe rând. (Se aşează toţi: Lică în fotoliu, Dan şi Mircea pe canapea) Dar, înainte de-a începe, vreau să vă cer iertare că nu v-am adus nimic de la Bucureşti. Ştiţi, din cauza faptului că pe calea Griviţei, tocmai defila o trupă de elefanţi, n-am putut trece strada la magazinul „Sora” să vă iau ceva.

Mircea – Erau aşa de mulţi?

Lică – Foarte mulţi! Probabil că defilarea nu s-a terminat încă.

Dan – Şi, nu-i aşa unchiule, că printre ei era şi unul care zdrăngănea la chitară?

Mircea – (îşi dă seama că este vorba de o glumă) Râdeţi de noi! (râd toţi) Asta, desigur, apropo de semafor şi vagonul de pe trotuar. Ştiţi, mai glumim şi noi cu mama. Ea ne atrage mereu atenţia să nu traversăm strada decât pe verde sau pe zebră, orice-ar fi! (pune un accent apăsat pe ultimele două cuvinte) Aşa se face că de fiecare dată când am întârziat , s-a întâmplat ceva care ne-a împiedecat să trecem strada. Ultima dată, s-au împrospătat marcajele pe trecerea de pietoni şi am aşteptat să se usuce.

Lică. – Sunteţi nişte ştrengari. Ia vedeţi voi ce este în cutia aia legată cu o sfoară, din hol.

( Mircea a zbughit-o din cameră şi, după foarte puţin timp, se întoarce cu o cutie, o pune pe masă, îi dezleagă sfoara, o deschide şi scoate de acolo o frumoasă minge de fotbal cu pete albe şi negre, hexagonale)

Mircea – Formidabilă minge! Seamănă cu cele de la Campionatul Mondial din Argentina.

( Cei doi copii îl îmbrăţişează îl pupă şi-i mulţumesc unchiului lor)

Lică – Dar, se pare că n-am nimerit-o! Am auzit că Dan este voleibalist, Mircea chitarist. Prin urmare, cine o să joace fotbal cu ea?

Dan – Eroare, unchiule! Toţi suntem şi fotbalişti. Şi când zic toţi, îl includ şi pe tata.

Lică – Şi taică-tău a fost voleibalist.

Dan – Ştim asta. Nu-i aşa că şi Dumneavoastră aţi jucat volei?

Lică – Aşa este.

Dan – Se vede că voleiul este sportul familiei Straja. Pe blazonul familiei, alături de un coş de fum, apropo de meseria tatei, şi-un extemporal, mă refer la profesia mamei, propun să adăugăm şi o minge de volei.

Mircea – Şi o chitară

Lică – De ce nu şi o nutrie şi, în loc de blazon, să facem un bazar.

Mircea – Ce vă mai fac nutriile, unchiule?

Lică – Mai am doar trei pe celelalte le-am făcut cârnaţi.

Mircea – Şi acestea trei urmează să le împărtăşească soarta?

Lică – Nu. Acestea sunt atât de merituoase, încât şi-au câştigat dreptul să moară de moarte naturală.

Dan – Dumnezeu să le ierte!.

Mircea - (adresându-se lui Dan) N-ai auzit că trăiesc?

Dan – Eu am auzit c-o să moară.

(Intră Ileana cu două cafele pe o tavă)

Ileana – Gata! Lăsaţi-ne singuri. Cu unchiul Lică mai aveţi timp să discutaţi şi mâine. Pleacă mâine seară.

Dan şi Mircea (împreună) – Ura! (cei doi copii ies)

Lică – Sunt foarte simpatici ştrengarii voştri.

Ileana – Da. Uneori sunt simpatici. Alteori însă, sunt obositori şi uneori obraznici. Bănuiesc că ai auzit ce mi-au spus în hol?

Lică – Am înţeles c-au glumit.

Ileana - M-am cam săturat de glumele lor

Vreau să vă mărturisesc, că îmi place teatrul şi că am scris extrem de uşor această piesă. Am avut impresia, atunci, că am o adevărată vocaţie pentru meseria de dramaturg şi că o să continui să scriu piese de teatru. Da de unde! A fost vorba, la fel cum s-a întâmplat şi cu poezia, de o pasiune trecătoare, născută din dorinţa mea de a-mi încerca puterile în domeniu.