A FOST ODATĂ O ŞCOALĂ

Da, clădirea pe care o vedeţi în poză a fost, odată, şcoală! Acum este o clădire părăsită, căreia i s-au furat uşile şi ferestrele, acoperişul i-a ruginit şi s-a desprins pe alocuri, pereţii i-au crăpat, duşumeaua din scânduri a putrezit. O las pe ea să-şi descarce amarul.

Am fost construită după al Doilea Război Mondial, pe vremea când Runcu era un sat înfloritor, cu case frumoase, cu oameni înstăriţi şi harnici iar uliţele lui răsunau de gălăgia veselă a copiilor. Am fost, chiar dacă acum nu vă vine să credeţi, frumoasă, veselă şi plină de viaţă. Viaţa mea era viaţa copiilor satului şi a dascălilor lor. Mulţi copii au învăţat aici şi mulţi dintre ei au devenit oameni cu care satul s-a mândrit şi se mai mândreşte şi azi Ei îmi datorează şi mie ceva din ceea ce sunt ei acum. De ce, atunci, mă întreb cu durere, m-au părăsit complet şi mă lasă pradă hoţilor şi intemperiilor?

Soarta mea tristă a început când dictatorul comunist a hotărât ca satul să fie şters de pe hartă şi locuitorii lui strămutaţi. Cu oamenii din sat au plecat şi copiii, iar eu am rămas a nimănui. Mi-e teamă că soarta mea o s-o împărtăşească multe alte şcoli din ţară, ale căror uşii se închid acum, dacă locuitorii lor se vor dovedi tot atât de lipsiţi de suflet ca cei care au trăit sau mai trăiesc aici.

                                                   Poză făcută din grădina noastră, de Kety G.