LITERATURA REZISTENȚEI LA TOTALITARISM

Imelda Chința

Recent, după vizita în țara noastră a Hertei Müller, dezbaterile pe tema ”rezistența prin cultură”, tot una cu ”rezistența la totalitarism prin literatură”, au cunoscut o vie recrudescență. Întrebarea în jurul căreia se învârt polemicile este: A existat în România această formă de înfruntare a dictaturii comuniste? Cartea Imeldei Chința, ”Literatura rezistenței la totalitarism”, apărută în editura clujeană Eikon, vine la țanc pentru a face lumină în această chestiune. Lansarea cărții a avut loc în 26.03.2011, la Jibou, cu prilejul ”Zilelor Caiete Silvane” . Cartea are la bază teza de doctorat a autoarei.

Când o să răsfoiți pentru prima dată cartea, nu se poate să nu fiți impresionați de bibliografia bogată parcursă de autoare pentru a o scrie. Este vorba atât de opere ale unor scriitori străini cât și de opere ale scriitorilor noștri. Sunt convins că d-na Chința a citit toate cărțile, studile și articolele din bibliografie, ceea ce i-a permis să rezume, să tragă concluzii și să dea sentințe pertinente, reușind să scrie o carte interesantă și instrusctivă sau, într-un cuvânt, o carte foarte bună. În prezentarea de față, voi menționa numai referirile autorei la scriitori români și operele lor, pentru a răspunde la întrebarea din preambul.

Încă din primul capitol o să aflați că a existat și la noi rezistență prin literatură la totalitarism, indiferent cum o numesc unii sau alții (activă, pasivă, reflexivă, de supraviețuire, mistico-religioasă etc.), din moment ce au existat, în perioada comunistă, scriitori cărora li s-a tras moartea din scris (Marcel Mihalaș, Marius Robescu, Virgil Mazilescu), numeroși scriitori care au fost întemnițați sau interziși și au existat, de asemenea, cărți și reviste retrase, arse sau topite. Sunt menționați și comentați scriitorii Petre Prandea, I.D. Sârbu, Nicolae Steinhard și Paul Goma ca fiind cei care au opus o rezistență actvă la totalitarism. Jurnalele și memoriile, exponente ale literaturii de frontieră, au constituit în multe cazuri suportul relatărilor unor scriitori români despre epoca totalitară, suportul protestelor sau al ideilor lor ”subversive”. Sunt menționați și comentați, bineîțeles, Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhard, I.D.Sârbu¸ Petre Pandrea, Mircea Zaciu, Alice Voinescu, Paul Goma.

Comunismul nu este altceva decât o utopie, iar toate încercările de traducere a lui în faptă au degenerat în totalitarism, în distopie. Despre cele două noțiuni, cât și despre opere literare utopice și distopice, aflăm amănunte în capitolul al doilea. În special distopia a dat naștere la numeroase și faimoase romane de ficțiune , iar printre autorii lor întâlnim și numele unor scriitori români dispăruți sau în viață. Sunt menționați și comentați Mircea Eliade cu Noaptea de Sânzâiene, Constantin Țoiu cu Galeria cu viță sălbatică, Fănuș Neagu cu Scaunul singurătății, Augustin Buzura cu Orgolii și I.D. Sârbu cu Adio Europa!. Teatrul absurd al lui Eugen Ionescu, în speță piesa ”Rinocerii”, demască absurdul fascismului care este o formă hidoasă a totalitarismului, ne convinge autoarea.

Un întreg capitol - capitolul trei - este dedicat memorialisticii închisorilor. Se acordă un spațiu amplu Jurnalului fericirii al lui Nicolae Steinhard care, deși se intitulează jurnal, a fost scris după eliberarea din închisoare. El este un exemplu edificator al supraviețuirii prin cultură și anume, a formei de supraviețuire mistico-religioasă. Acest jurnal i-a prilejuit Imeldei Chința și o judecată despre literatură în general, pe care o transcriu, în primul rând pentru că ea privește și cărțile mele, în sensul că ele, spre deosebire de jurnalul lui Steinhard, nu îndeplinesc, în suficientă măsură, acest punct de vedere, în al doilea rând, pentru a ilustra scrisul Domniei Sale, iar în al treilea rând pentru că ea poate fi utilă ucenicilor în ale literaturii: ”Creația presupune stilizare, descindere într-o interioritate febrilă din magna căreia izvorește logosul aprins, dând naștere unui polifenol ce plăsmuiește un destin în jurul mai multor destine. Acest compus organic, în afara unei atitudini iezuite, trebuie să construiască portrete, să surprindă într-un panoptic al mentalităților, idei, opere de artă, fizionomii mai mult sau mai puțin cunoscute, peisage descriptive impregnate de lirism, să nuanțeze atribute indelebile, truvabil nealterate.” Într-un alt paragraf, autoarea menționează: ” …actul creației presupune efort și creație, exigență concretizate într-un op existențialist stilizat până la cele mai profunde substanțe.” În capitol, mai sunt menționate cărțile de memorii ale lui Ion Ioanid, Constantin Cesianu, Sabin Ivan, Constantin Noica, Paul Goma. În același capitol este descrisă drama individului încarcerat și se pun în antiteză victima și călăul, pe baza celor consemnate în scrierile memorialistice ale unor scriitori români, printre care cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești.

În ultimul capitol, al patrulea al cărții, autoarea face o paralelă între totalitarismul la noi și cel cubanez, între literatura noastră antitotalitară și cea cubaneză și face un amplu portret scriitorului disident cubanez, Armando Pérez Valladares.

Menționez că este vorba de o carte care se adresează persoanelor foarte avizate, că ea este scrisă într-un stil elevat, abundând de neologisme care cu greu pot fi găsite în dicționare, folosite parcă cu scopul de a îngrădi accesul la carte al oamenilor de rând. Eu, care fac parte din această ultimă categorie, m-am chinuit serios ca să deslușesc sensul unor cuvinte străine, care, culmea, aveau fiecare câte un corespondent românesc. Nu-mi dau seama de ce nu a fost preferat acesta din urmă! Iată ce spune pe această temă, George Banu, fost președinte a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, actualmente profesor la Sorbona: ”Româna este foarte frumoasă când e vorbită direct și neafectată de toate neologismele care mie, din afară, îmi scapă și pe care nu le iubesc.”Nenorocirea este că ele ”scapă” și majorității celor dinăuntru.