Ucenicie literară: REBECCA

Soţia mea este mare amatoare de operă şi operetă. Ea mă „cară” şi pe mine la unele spectacole. De ce mă „cară” şi nu merg de bună voie? Pentru că eu sunt afon, insuficient sensibil la muzică şi la spectacolele muzicale. În perioada când eram elev la Cluj, am asistat pentru prima oară le un spectacol de operă. Întrebat dacă mi-a plăcut, am răspuns că mi-a plăcut, dar m-a deranjat muzica din cauza căreia n-am înţeles tot ce cântau actorii. Prin urmare, pe mine mă interesa acţiunea, pe când pe adevăraţii amatori de operă şi operetă îi interesează muzica. În mare măsură, am rămas în acelaşi stadiu. Asta nu înseamnă că n-au fost şi spectacole de acest gen care mi-au plăcut. Rebecca este unul dintre ele.

Rebecca, în interpretarea Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti, este, de fapt, un muzical. Trebuie să vă spun că nu este singurul din repertoriul operetei şi că nu este singurul pe care l-am văzut. Brodway Bucureşti este un alt muzical foarte bun care poate fi văzut acolo..

Vă informez că unele din operetele clasice din repertoriul Operetei (Liliacul, Văduva veselă, Contesa Maritza, Silvia, Voievodul ţiganilor ) au regii noi şi că atât efectivul de actori cât şi corpul de balet sunt mult întinerite. Operetele compozitorilor maghiari Lehar şi Kalman au regizori unguri.

Probabil că unii dintre voi aţi citit romanul „Rebecca” lui Daphne du Maurier sau aţi văzut filmul cu acelaşi nume al lui Hitchcock , având ca interpreţi principali pe Joan Fontaine şi Laurence Olivier şi cunoaşteţi povestea Rebeccăi. Pentru orice eventualitate, o rezum şi eu, pe scurt.

Maxim de Winter este un aristocrat englez, fostul soţ al Rebeccăi, moartă într-un accident nautic (s-a scufundat cu propriul iaht). Rebecca a fost o femeie foarte frumoasă, educată şi stilată, dar cam parşivă (îşi înşela soţul). Maxim cunoaşte, la Monte Carlo, o fată modestă, domnişoara de companie a unei americane. Se plac reciproc, se căsătoresc şi se stabilesc în Anglia în frumosul castel al lui Maxim, situat pe malul mării. Aici, ea, devenită stăpână a casei, este tot mai intimidată şi stângace, pe măsură ce menajera, o apropiată şi o admiratoare a fostei stăpâne, o laudă şi o regretă pe aceasta. Foarte repede ea a simţit adversitatea menajerei, care nu poate concepe ca o altă femeie să-i ia locul fostei ei stăpâne În plus, Maxim începe să aibă, de câte ori ceva îi aminteşte de Rebecca, comportări ciudate, ceea ce o chinuieşte în plus pe proaspăta doamnă de Winter. Ea începe să se îndoiască de dragostea soţului ei, fapt ce n-o împiedecă ca ea să-l iubească în continuare. Întâmplarea face să se descopere şi să se scoată la suprafaţă epava iahtului, în care se găseşte cadavrul Rebeccăi. Iahtul este examinat de specialişti şi se constată că scufundarea lui a fost provocată. Cunoscându-se relaţia încordată dintre Maxim şi Rebecca (el ştia că soţia lui îl înşeală) Maxim este suspectat de crimă. Soţia lui nu-l părăseşte în această împrejurare, din contră, îl ajută să scape de acuzaţie, fapt care-i apropie şi mai mult pe cei doi soţi. Menajera, care nu poate suporta să-i vadă pe cei doi trăind fericiţi în castelul a cărui stăpână a fost Rebecca, îi dă foc acestuia.

A doua zi după vizionarea spectacolului la operetă, am văzut şi filmul lui Hitchcock, pe care îl aveam înregistrat şi am răsfoit şi romanul pe care îl avem în bibliotecă. M-am convins că muzicalul bucureştean a fost făcut mai degrabă după film decât după roman. Nu numai scenariul seamănă foarte mult cu filmul dar şi până interpreţii principali (Alexandra Crăescu şi Florin Budnaru) seamănă cu cei din film şi sunt aproape la fel de buni. Spectacolul mi-a plăcut şi pentru faptul că spaţiul acordat părţii vorbite, teatrale, este aproape egal cu cel acordat părţii cântate. Prin urmare, m-am simţit ca la teatru. Apoi, interpreţii au cântat foarte inteligibil, iar orchestra, aflată undeva în culise (!), nu i-a acoperit. N-a fost nevoie să citesc textul cântecelor afişat în engleză deasupra scenei, cum am făcut la alte spectacole. Pentru mine a rămas totuşi esenţial să înţeleg ce cântă sau ce vorbesc actorii.

Dintre interpreţi, citez si pe Adina Sima, excelentă în rolul menajerei şi pe Anca Ţurcaşiu, foarte bună în rolul americancei.

Mi-a plăcut foarte mult coregrafia. Dansatorii, în rolurile personalului castelului sau ale invitaţilor, se mişcau foarte ceremonios şi în acelaşi timp sobru, aşa cum am văzut, în filme, că se mişcă personalul în reşedinţele aristocraţiei engleze.

Autorii muzicalului sunt Michael Kunze (libret) şi Silvester Levay (muzica), iar regia este semnată de ungurul Attila Béres, care, ca şi autorul libretului, a învăţat multe din filmul lui Hitchcock.