POPAS DUHOVNICESC (15)

Nevoia de Dumnezeu

(Luca8:41-56)

Sunt două întâmplări extrem de emoționante care ne rețin atenția în textul de față. În drum spre casa lui Iair, din mulțime, o femeie se atinge de poala hainei lui Hristos. Nimic mai banal … câți nu s-au atins, câți nu l-au îmbulzit pe Domnul și totuși niciodată nu se întâmplase nimic deosebit ca acum. Această femeie avea o boală particulară, o boală pe care o prezentase în nenumărate rânduri medicilor (de vreme ce își cheltuise toată averea umblând de la unul la altul) dar zadarnic, pentru boala ei nu se găsise leac. Toți bolnavii care veniseră până atunci la Hristos și-au mărturisit și și-au arătat în public neputința sau boala lor, dar această femeie, având o boală intimă, avea și o oarecare jenă în a-și mărturisi înaintea tuturor boala ei. De aceea chibzuiește că și numai simpla atingere de Hristos i-ar aduce vindecarea. Prin acest fapt, ea spre deosebire de toți ceilalți, nu cere să fie vindecată, ci pur și simplu își ”fură” vindecarea de la Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Hristos nu numai că nu se supără de acest ”furt”, ba chiar o laudă zicând: ”Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit!”(Luca8:48) Pe aceeași idee că Dumnezeu se lasă ”furat” de către om, se cade să amintim cuvintele Mântuitorului care zice: ”Împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt, iar cei ce o iau cu asalt și o cuceresc, aceia o și stăpânesc”, numai că asaltul trebuie să fie făcut prin credință, o credință la fel de puternică ca aceea a femeii care s-a atins de Hristos. Merită să amintim aici și remarca pe care o face Sf. Ioan Gură de Aur asupra tâlharului de pe cruce care ținea partea lui Hristos: ”Tâlharul și-a făcut meseria până în ultima clipă a vieții sale, hoț a fost o viață întreagă și prin ”hoție” a câștigat Raiul.” Dumnezeu care este ”vistierul bunătăților”, în generozitatea și în iubirea Sa, putem spune cu încredere că uneori se lasă ”furat” de către noi oamenii, căci bogăția Sa nu scade niciodată și este în stare să mulțumească pe oricine.

În cel de-al doilea caz, Iair care era mai marele sinagogii, trece peste toate prejudecățile legate de persoana lui Hristos, neținând cont nici de contestațiile tagmei din care face parte, vine înaintea Mântuitorului cu multă sinceritate, ca la ultima nădejde de izbăvire a fiicei sale care era pe patul morții.

În fața morții, omul devine foarte lucid iar dacă nu și-a înțeles până atunci realitatea existențială, o va înțelege atunci deplin. Moartea este un punct spre care se îndreaptă împotriva voinței ei întreaga creație și chiar dacă este realitatea cea mai sigură de care ne încredințăm, ea însă este dată de cele mai multe ori uitării. De obicei oamenii înțeleg prin moarte despărțirea sufletului de trup. Acesta este doar primul înțeles, dar mai există însă și o altfel de moarte mult mai înspăimântătoare decât prima și foarte insesizabilă, aceasta este moartea spirituală. Nu este un paradox să poată muri sufletul ci este o realitate. În momentul în care omul își pierde legătura sa cu Dumnezeu sau nu își mai ancorează existența sa în Dumnezeu ci trăiește pe cont propriu, are loc această moarte. În rai Dumnezeu dă poruncă lui Adam și îl atenționează: ”în ziua în care veți mânca din pomul oprit, cu moarte veți muri”, iar moartea a apărut imediat după săvârșirea păcatului, dar, nu ca încetare a vieții ci ca despărțire a omului de Dumnezeu.

Încă trăind în trup, moartea sufletului poate fi biruită prin înviere, e vorba de învierea duhovnicească, acea ”revenire în sine”, acea reîntoarcere prin pocăință a omului către Dumnezeu. În acest sens Hristos zice: ”vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și care vor auzi vor învia.”(Ioan5:25)

Iair înviind duhovnicește, îl recunoaște pe Hristos ca Dumnezeu și trăiește bucuria învierii fiicei sale. Și noi, înviind din moartea păcatului, nu vom mai vedea în sfârșitul vieții noastre o catastrofă ci o întâlnire reală cu Dumnezeu în împărăția Sa. Numai ”morții” se tem de moarte, iar cei ce-au înviat o dată duhovnicește au certitudinea învierii celei de a doua căci: ”Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi, peste acela moartea cea de-a doua nu are nicio putere.” (Apoc.20:6)

Pr. Augustin Câmpean