SUNT O BABĂ COMUNISTĂ!

Auzisem despre Dan Lungu că e unul din scriitorii români cei mai traduşi şi publicaţi în străinătate. Ardeam de dorinţa să văd cum scrie! Auzisem şi de cartea lui, „Sunt o babă comunistă!” M-a incitat titlul ei şi doream să fac rost de ea şi, citind-o, să fac cunoştinţă cu scrisul lui. Norocul meu a fost să o descopăr la Gaudeamus, la standul Editurii Polirom. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri şi am început s-o citesc de cum am ajuns acasă. Primul capitol (cel mai reuşit din carte) mi-a plăcut atât de mult, încât i l-am citit cu voce tare şi soţiei, la bucătărie, în timp ce făcea mâncare. I-a plăcut şi ei şi, în continuare, am citit cartea în tandem: când o lăsam eu din mână o apuca ea, când o lăsa ea, continuam eu.

Acum, după ce am terminat-o, pot spune despre ea că e o carte bună şi că Dan Lungu scrie bine. El scrie simplu şi curgător. Nu te oboseşte cu prea multe descrieri şi analize psihologice. Face portrete sumare, schiţează tablouri în fugă, dar dă o mare atenţie atmosferei, acţiunii şi dialogului. Le face toate cu o uşurinţă uimitoare, fără să facă risipă de cuvinte şi fără să se screamă. Este uimitor că, în timp ce citeşti, toate îţi apar în faţa ochilor de parcă ai fi acolo! Eroinei principale a cărţii, Emilia Apostoae, alias baba comunistă, nu-i face nici un portret, ne lasă pe noi s-o identificăm, din punct de vedere fizic, cu una din babele nostalgice, de care ne frecăm fiecare, în viaţa cea de toate zilele. La fel face şi cu ceilalţi eroi ai cărţii şi, vă jur, pentru fiecare din ei eu am găsit un corespondent printre cunoştinţele mele. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu francezii, nemţii, italieni, grecii şi turcii, căci şi în ţările lor s-a tradus cartea?! Ei n-au avut "norocul" să trăiască în Epoca de Aur şi nu-mi dau seama cum şi-o imaginează ei pe Emilia Apostoae? Pe semne, înainte de-a citi cartea, şi-o închipuie aducând cu prototipul ţăranului, erou al muncii socialiste, care avea o coasă dublă care tăia şi la stânga şi la dreapta (fără timpi morţi), o greblă înfiptă în fund cu care strângea iarba cosită şi o lanternă fixată pe frunte ca să lucreze 24 de ore din 24. Mă mir că cititorul occidental nu este dezamăgit după ce constată că, în fond, Emilia este o femeie simpatică, descurcăreaţă, care de mică fetiţă, născută la ţară, îşi dorea să ajungă la oraş, să devină doamnă şi să-şi facă unghiile cu ojă. N-are nici o importanţă că a ajuns doar muncitoare, căci a ştiut să se descurce, dar nu pe spinarea altora, că asta ar face-o odioasă, ci pe bază de PCR (Prieteni-Cunoştinţe-Relaţii), iar când nu trăgea de fiare la serviciu, îşi făcea şi manichiura.

Emilia are şi un soţ, pe care îl cheamă Ţucu, fost lăcătuş mecanic. Amândoi sunt pensionari şi au o fată, Alice, ingineră, care a emigrat în Canada şi s-a măritat cu un canadian. Acţiunea se petrece fie în zilele noastre, fie în trecut, unde ne poartă amintirile Emiliei. În prezent, bătrânii sunt cam strâmtoraţi, iar Emilia e nemulţumită. Pentru ea era mai bine în trecut, când, la fabrică, unde ea şi colegi ei, deşi cam trăgeau chiulul şi se ocupau de ciubucuri, salariile erau bunicele, iar în afara fabricii, prin relaţiile care le avea, reuşea să menţină frigiderul de acasă plin. Pentru ea, atunci, fericirea însemna să aibă ce mânca şi mai  însemna apartamentul cu două camere de la bloc şi butelia de aragaz. Încearcă să strângă în jurul ei pe foştii colegi de serviciu şi să repună în funcţiune, dacă nu fabrica, care acum era închisă şi în paragină, cel puţin atelierul în care lucrase. Constată că, spre deosebire de ea, ceilalţi se împăcau cu vremurile noi şi că unii o duceau chiar mai bine.

Cartea îi ajută pe cei care n-au trăit în comunism să-şi dea seama cam cum a fost atunci, e plină de întâmplări nostime şi scrisă pe un ton vesel.V-o recomand cu căldură.