ÎNTÂLNIRI DECISIVE

"Întâlniri decisive" a fost tema specială a Zilelor Caiete Silvane. Fiecărui invitat i s-a cerut să scrie un eseu pe această temă. Transcriu, mai jos, în rezumat, eseul meu.

 Prin ”întâlniri decisive”, înţeleg întâlnirile care ne-au marcat sau chiar ne-au schimbat viaţa. Fiecare am avut astfel de întâlniri. Voi încerca să vorbesc despre ele atât la modul general, cât şi în ceea ce mă priveşte.

Întâlnirea primordială, cea care ne-a marcat esenţial întreaga noastră viaţă ulterioară, a fost cea a zămislirii noastre. Milioane de spermatozoizi au alergat atunci să întâlnească un ovul. Fiecare avea o altă încărcătură genetică. A reuşit  nu cel mai bine înzestrat din toate punctele de vedere, ci cel  mai „iute de picior” dintre ei.  Lui şi  micului ovul le datorăm ceea ce suntem azi.  A fost o mare loterie! Dacă suntem frumoşi sau urâţi, deştepţi sau proşti, sensibili sau insensibili, talentaţi sau lipsiţi de talent, nu avem nici un merit, respectiv nici o vină.

A urmat, întâlnirea cu şcoala, cea care ne-a înarmat cu scrisul, cititul şi socotitul şi ne-a deschis ferestre spre cunoaşterea lumii, apoi întâlnirea cu profesia, întâlnirea cu femeia sau bărbatul de care ne-am legat viaţa. 

Întâlnirile despre care am vorbit până acum ar putea fi considerate ca fiind unele planificate, care ni se întâmplă, de regulă, tuturor. Există şi o altă categorie de întâlniri. Le voi numi întâmplătoare. Ele pot fi  fericite sau nefericite.

Din prima categorie fac parte întâlnirile cu oameni deosebiţi, cu cărţi sau opere de artă  deosebite, cu evenimente deosebite. Poate că unii dintre cei care practică scrisul, ca să mă refer doar la ei, au început să scrie după ce au căzut în admiraţia unui scriitor  căruia au dorit să-i semene, alţii după ce au citit o carte extraordinară şi au dorit să scrie una la fel, alţii, mă refer la poeţi, după ce au trăit momente fericite şi s-au umplut de o stare de bine  pe care au simţit nevoia să o reverse şi asupra altora.

Din cea de a doua categorie fac parte întâlnirea cu războiul, cu închisorile, cu crima sau tortura, cu sărăcia şi mizeria, cu revolta oamenilor  etc.  Sunt întâlniri traumatizante, care te pot face să devii mai bun, mai înţelept mai puternic sau, din contră, mai rău sau chiar să dispari. Fie că eşti scriitor, fie că nu eşti, despre astfel de întâlniri unii au simţit nevoia să scrie. Din astfel de experienţe s-au născut mari opere literare

Despre întâlnirile mele esenţiale, am scris câte ceva în cărţile publicate până acum,  şi voi mai scrie. E vorba de întâlnirile cu satul natal şi oamenii lui, cu oraşele în care am urmat şcoala sau am lucrat, cu instituţia căsătoriei, cu refugiul,  cu al Doilea Război Mondial, cu comunismul, cu profesia de inginer, cu scrisul.

Bănişorul, satul patriarhal din vremea copilăriei mele, cel în care am deschis ochii la lume şi am făcut cunoştinţă cu cele înconjurătoare,  m-a învăţat să iubesc natura şi pe ţărani.

M-am legat puternic şi de oraşele în care am învăţat şi am cunoscut procesul de maturizare (Şimleu Silvaniei, Zalău, Cluj, Bucureşti) ca şi de cele în care am lucrat şi am cunoscut bucuriile şi greutăţile vieţii de zi cu zi (Hunedoara, Craiova, Târgu Jiu, Bucureşti). Îmi amintesc cu plăcere de ele şi, la fel ca pe satul meu natal,  le popularizez atât cât îmi stă în putinţă.

Refugiul, cel care m-a rupt temporar de meleagurile natale şi cel de al Doilea Război Mondial, care mi-a răpit pentru lungi perioade de timp tatăl şi ne-a obligat să trăim la limita sărăciei, s-au constituit, pentru mine şi familia mea,  în experienţe traumatizante.

 În ceea ce priveşte căsătoria, din fericire, am tras un loz norocos.

Comunismul a fost, pentru 45 de ani, blestemul ţării noastre şi al generaţiei mele. Este cel care  a schimonosit chipul şi personalitatea ţăranului nostru şi  a lăsat urme adânci şi dureroase în biografiile noastre. Mă întreb adesea cum ne-ar fi arătat ţara şi cum am fi arătat noi  fără comunism? Sunt convins că mult mai bine.

Am avut neşansa, ca inginer, să lucrez în unele din cele mai mari şi mai slab performante cetăţi industriale ale socialismului. Jurnalele mele din acea perioadă aşteaptă să fie valorificate literar.

Scrisul m-a fascinat de când mă ştiu. Am început să scriu la bătrâneţe, până atunci fiind prea ocupat cu construcţia socialismului sau, după Revoluţie, cu repararea unora din stricăciunile lui. Scriu cu mare plăcere, dornic să pun pe hârtie întreaga mea experienţă de viaţă. Cu siguranţă însă, n-o să-mi ajungă timpul pe care-l mai am la dispoziţie ca să-mi duc la îndeplinire acest ambiţios proiect. Mă grăbesc cât pot.