POPAS DUHOVNICESC (18)

Consecințele păcatului (2)

(Ev. Marcu 2:1-12)

            În al doilea rând, păcatul atrage după sine și pierderea harului dumnezeiesc. Harul lui Dumnezeu, este prezența concretă a puterii lui Dumnezeu în sufletele noastre, este dacă ar fi să facem o comparație, asemănător razei de soare care deși rămâne nedespărțită de sursă, totuși coboară până la noi încălzindu-ne și luminându-ne viața. Ceea ce este sufletul pentru trup, adică însăși viața acestuia, este harul lui Dumnezeu pentru suflet. Sufletul fără de har moare, dar această moarte nu înseamnă dispariție, ci înseamnă despărțirea veșnică de Dumnezeu. Sf. Grigorie Teologul arată acest fapt într-o comparație mult mai la îndemâna noastră: ”Ce este soarele pentru lumea văzută, aceea este Dumnezeu pentru lumea nevăzută, căci soarele luminează lumea văzută iar Dumnezeu pe cea nevăzută.”

            Am să vă pun în față două cazuri celebre, din două lumi diferite, care au pierdut la un moment dat harul divin. În primul caz îl avem pe Lucifer, căpetenia îngerilor care-l slăvea pe Dumnezeu și se afla în preajma Lui. Prin căderea în păcat și prin pierderea harului dumnezeiesc a ajuns înger întunecat și uneltitorul răului în lume. Dramatică schimbare de situație! Nu? În al doilea caz, vorbim de Adam, primul om creat de Dumnezeu, așezat în Rai ca împărat al făpturilor, bucurându-se de tot ceea ce crease Dumnezeu special pentru el, dar prin păcat, pierde prezența harului dumnezeiesc și ajunge să guste moartea, să devină moștenitor al blestemului și al suferinței și mai apoi rob al iadului. Și pentru ce? Pentru păcatul său și pentru pierderea harului dumnezeiesc.

            Hristos prin patima Sa a recâștigat harul pe care Adam l-a pierdut în Rai și l-a redat Bisericii, ca ea să-l împărtășescă credincioșilor prin cele 7 Sf. Taine (botez, mirungere, euharistie, mărturisire, preoție, nuntă și maslu) și ca aceștia să se folosească de el. Țineți minte că, lucrul cel mai frumos la care Dumnezeu se va uita cu cea mai mare plăcere și pe care-l va iubi pe pământ, este un suflet înveșmântat în harul dumnezeiesc așa cum este atunci când se curăță prin apa Sf. Botez sau prin lacrimile pocăinței în taina Sf. Mărturisiri.

            În al treilea rând, păcatul deschide în fața noastră orizontul unui viitor sumbru: ”Şi vor merge aceştia la osândă veşnică…”(Mt.25:46), un viitor pe care Dumnezeu special ni l-a descoperit în speranța că omul va face pasul înapoi și va părăsi păcatul. Atâta timp cât trăim în păcat, suntem pe buza prăpastiei, la marginea iadului și numai un fir de ață ne mai ține ca noi să nu ne prăbușim. Firul acesta de ață este însăși viața noastră, când ea se rupe prin moarte și noi nu ne-am redresat, atunci suntem pierduţi. Numai faptul că medităm sau ne gândim la o astfel de situație, poate de multe ori să ne întoarcă de la păcat.

Conștietizând așadar cât de grea este boala păcatului nu cred că ne permitem să rămânem nepăsători, iar întrebarea care ne-o punem în mod legitim este: Ce-i de făcut? Nu o să vă vină să credeți, dar pe cât de gravă este boala pe atât de ușor și la îndemână este leacul ei. Dacă Hristos l-a iertat în mod direct pe slăbănogul din evanghelia noastră spunându-i: ”Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”, nouă ne spune indirect prin gura duhovnicului nostru tot aceleași cuvinte. Ceea ce duhovnicul rostește pe pământ, Hristos confirmă și pecetluiește în cer, pentru că El a zis: ”Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.”(Mt.18:18)

Este perioada Postului Mare, perioadă prielnică de a ne reconsolida poziția noastră morală, este timpul în care conștienți de gravitatea păcatelor noastre să spunem: Ajunge! Așa nu se mai poate. E vremea să ne lăsăm la picioarele crucii lui Hristos greutatea păcatului și să ne împăcăm cu Dumnezeu redobândind harul Său. E vremea în care să ne căutăm duhovnicii și să venim înaintea lui Dumnezeu cu inima zdrobită de căință, cu credința în puterea dragostei și a iertării lui Dumnezeu, cu dragostea noastră față de Stăpânul cerului și al pământului dar și față de semeni și cu nădejdea că harul și ajutorul lui Dumnezeu vor tămădui boala noastră iar noi vom fi biruitori în lupta cu ispitele vieții. Este foarte importantă redresarea morală, venirea omului în sine, căci de multe ori se întâmplă ca dintr-o cădere, să se întrevadă o mai mare dragoste sau un atașament mai accentuat față de Hristos. Când cineva se întoarce de la păcatul său, el risipește toată lucrarea întunericului și căderea lui se poate preface în izvor de lumină și de înțelepciune, pentru că:  ”acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”(Rom.5:20)

S-a vorbit întotdeauna despre legătura care există între trup și suflet, de faptul că starea sufletească influiențează sănătatea trupească, iar acest fapt îl confirmă Mântuitorul Hristos în cazul textului de față, când în primă fază iartă păcatele și apoi vindecă pe cel bolnav. Nu știu dacă azi mai punem accent pe acest aspect, adică înainte de a ne trata boala trupului să cerem de la Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor, știu însă că cei mai mulți, atunci când se confruntă cu o gravă problemă de sănătate cer ajutorul lui Dumnezeu. Îngrijind doar de trup, s-ar putea să ajungem în situația unui pictor care deși avea talent artistic, nu avea simțul proporționalității. Își începea pictura, în cazul în care picta oameni, pornind de la picioare și de multe ori nu mai avea spațiul necesar pentru a mai putea picta și chipul personajului său.

De vom da și noi mai multă atenție sufletelor noastre decât trupurilor, nu numai că vom avea mai multă liniște în viața noastră, dar  vom trăi anticipat bucuria negrăită a întâlnirii cu Dumnezeu.
                                                                        Pr. Augustin Câmpean