RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (12)

FLORICĂ

Florică era numele unui câine care s-a pripăşit la Runcu venind nu se ştie de unde sau adus aici nu se ştie de cine, la aproximativ un an de la moartea lui Burcuş.  Nu-i cunoşteam numele de botez! I-am zis Florică noi, ca să aibă şi el un nume. L-a acceptat şi foarte repede a început să răspundă la el.

Fac o paranteză ca să-mi exprim nedumerirea cu privire la apariţia unor câini maturi în satul nostru. Dacă cazul căţeilor este simplu, cineva vrea să se debaraseze de ei şi-i duce undeva departe de domiciliul lui, şi-i abandonează fie pe câmp, dacă n-are pic de inimă, fie într-o altă localitate în speranţa că cineva îi va adoptata, acesta din urmă fiind  şi cazul lui Burcuş, cu menţiunea că el ne-a fost oarecum impus, fiind abandonat  direct în curtea noastră, cazul câinilor maturi abandonaţi, mi se pare complicat. Despre câini se ştie ca sunt foarte ataşaţi de persoane şi de un anumit teritoriu. Se cunosc cazurile unor câini care n-au supravieţuit mult morţii stăpânului lor, au refuzat mâncarea şi au murit culcaţi pe mormântul acestuia, sau a altora care s-au întors de la zeci de kilometri distanţă la casa lor pe un drum ne mai parcurs anterior, complet necunoscut. Un exemplu la îndemâna tuturor este cel al  câinilor vagabonzi care se păstrează  într-un anumit teritoriu şi pe care îl păzesc straşnic de pătrunderea unor câini din afara lui. Este deci, cu atât mai de mirare: cum a acceptat un câine ca Florică, educat, aşa cum veţi vedea, să se despartă de stăpânul  şi de  teritoriul lui! O mulţime  de scenarii îmi trec prin cap. Cel mai plauzibil mi se pare cel conform căruia  stăpânul lui s-a mutat la oraş şi n-a putut să-l ia cu el pe Florică şi atunci acesta a hoinărit până când a ajuns la Runcu şi s-a aciuit aici  cucerit de aerul patriarhal a cătunului (!). Chiar dacă a fost aşa, mă întreb cu de-a fost în stare omul acela să se despartă, definitiv, de un câine ca Florică? Cum de n-a găsit el posibilitatea să-l lase în grija cuiva, ca să-l mai poată vedea din când în când?

Florică era un câine  mare şi frumos, bălţat în alb şi negru. A fost imediat acceptat de ceilalţi câini  „vagabonzi” din centrul satului, care, în curând, l-au recunoscut de nene (de şef). Era un câine manierat, care îşi cunoştea lungul nasului. N-a agresat niciodată pe nimeni, n-a cerşit niciodată. S-a împrietenit cu toată lumea. Toţi îl mângâiam, toţi îi dădeam de mâncare. Cu excepţia lui nea Gheorghe, nu lătra pe nimeni. Pe nea Gheorghe îl lătrau şi ceilalţi câini! De ce  le era atât de antipatic, n-am reuşit să-mi dau seama?! De altfel, când trecea pe lângă noi, şi nu numai pe lângă noi, se făcea că nu ne vede şi nu ne saluta, încât, uneori, îmi venea şi mie să-l latru. Florică se apropia de oameni, cunoscuţi sau necunoscuţi, dând din coadă ceea ce era  echivalent cu a veni la ei cu o năframă albă în vârf de băţ,  semn că avea cele mai bune intenţii şi că era adept al păcii.  Legat de acest comportament al lui, unii s-au grăbit să-l considere  oportunist. Vă asigur că nu era. Era sincer, avea prietenia în sânge.

De câte ori veneam cu maşina la Runcu, îmi ieşea înainte, împreună cu ceilalţi câini. Am mai spus: îmi cunoşteau maşina după număr! El însă, era singurul care, după ce opream, se posta în faţa portierei din dreptul meu şi, după ce-o deschideam, îmi sărea pe genunchi aşteptând să-l mângâi. Dacă n-o făceam nu se mişca  de acolo şi nu mă lăsa să ies afară din maşină. Îi luam botul între mâini, îi îndreptam capul înspre mine, mă uitam în ochii lui şi începeam să-i vorbesc:

-          Good morning, Florică! How are you!

-          Very well, îmi răspundea el , din privire.

Abia după asta puteam coborî din maşină. Ne însoţea până la intrarea în curte, dar, fiindcă i-am spus, la începutul cunoştinţei noastre, că nu are voie să intre, nu l-am putut convinge, ulterior, s-o facă. Pe semne, l-am jignit atunci şi nu voia să mă ierte. În rest, nu-mi purta nici un fel de ranchiună. De câte ori mergeam undeva, se lua după noi. Dacă intram într-o curte, ne aştepta la poartă indiferent cât stăteam înăuntru, iar la întoarcere ne însoţea până acasă. Îi plăcea, mai ales, să ne însoţească la plimbările noastre prin pădure.

S-au ataşat de Florică şi toţi musafirii mei, dar nici unul ca şi Kety, prietena noastră din Ierusalim. De câte ori vorbeam cu ea, nu uita să ne întrebe ce face Florică şi să ne roage să-i trimitem salutări din partea ei. O făceam, bineînţeles, iar Florică era extrem de măgulit.

Convieţuirea noastră cu Florică a durat aproape doi ani. Într-o zi, venind la Runcu, Florică nu ne-a mai ieşit în cale. Ne-am uitat după el, dar nu l-am văzut. L-am aşteptat să vină, dar n-a venit. Impacientaţi, ne-am întrebat vecinii dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva? Am aflat că a fost accidentat mortal de o maşină şi că a fost îngropat lângă drum, în dreptul locului unde a fost ucis. N-o să mă credeţi poate, dar am  lăcrimat la aflarea veştii.