LUMEA VĂZUTĂ DE UN MATEMATICIAN

acad. Gh. Păun 

„Lumea văzută de un matematician”, şi-a intitulat cartea acad. Gheorghe Păun, carte conţinând tabletele scrise săptămânal, în perioada 2006-2009, în ziarul argeşean „Argeş Expres”, ce apare la Curtea de Argeş, localitatea de reşedinţă a academicianului,

Gheorge Păun, s-a născut la 6 decembrie 1950, în satul Cicăneşti, judeţul Argeş. A absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti  în anul 1977 şi este academician din anul 1997. Titlul de academician şi-l datorează numeroaselor sale studii şi cercetări din domeniul matematicii şi informaticii şi numeroaselor sale cărţi şi articole de specialitate publicate în reviste din multe ţări ale lumii. Este cunoscut , mai ales, pentru descoperirea Sistemului P ( de la Păun), un sistem de calcul inspirat din biologia celulei vii, care a cunoscut deja numeroase aplicaţii în biologie, lingvistică, economie şi informatică. Este cunoscut faptul că, în ultima vreme, matematicienii şi informaticienii caută să se inspire din biologie  cu dorinţa de se apropia de performanţele  crierului uman. În zilele noastre, se încearcă construirea de calculatoare care să funcţioneze pe lângă cipurile electronice, cu aşa zise cipuri umede, care nu sunt altceva decât molecule de ADN şi ARN!!!

Gh. Păun nu este numai academician, el şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1990, având la activ trei volume de proză şi patru de versuri. Tabletele din „Lumea văzută de un matematician” sunt impresii şi meditaţii ale academicianului/scriitorului  Gh. Păun inspirate din evenimente din viaţa sa petrecute în ţară sau în afara ei, peste tot pe unde l-a purtat meseria şi faima sa - şi l-a purtat aproape peste tot în lume. Scrierea sa este cursivă şi captivantă pe alocuri, făcând dovada unui condei exersat şi  a unui talentat literar indiscutabil. Multe cele mi-au plăcut în cartea sa şi multe pasaje din ea aş putea cita aici. Câteva, însă, m-au uns în mod deosebit la inimă. Ca de exemplu:

 

• Nu voi osteni niciodată să-mi scot  pălăria în faţa pensionarilor care se manifestă ca oameni/creatori de cultură. Le-ar putea fi atât de uşor să se dedice nepoţilor, politicii de provincie, privitului spre cer în aşteptarea poştaşului, făcutului-de-nimic, cel după care din copilărie tânjim cu toţii, dar ei au ales să scrie, să editeze sau să comenteze cărţi, să scrie şi să editeze reviste, să cioplească în lemn, să picteze, să anime cenacluri. Îi admir pe cei care fac asta ca sarcină de serviciu – deşi, câte nu se pot face în opt ore de birou, mai ales dacă există şi o echipă la dispoziţie! – dar pentru cei care fac cultură de dragul culturii, de drag pur şi simplu, nu ar trebui să fie laudă prea mare.
• O s-o spun şi a suta oară. Ştiu că nu toţi jucăm în prima liga, dar nu am auzit că liga a doua, cea judeţeană, categoria „onoare” ar trebui desfiinţate. Am auzit însă de „cultură mare” şi de „cultură mică” (parcă tot Noica), fără ca prima s-o facă inutilă pe a doua. Fiecare are rolul ei. Haideţi să jucăm în ce categorie ne pricepem, cu speranţa că măcar un jucător de naţională va apărea dintre noi. De sigur, fără a pretinde să fim selectaţi pentru Olimpiadă, cu atât mai puţin să ne selecţionăm singuri.

Un om se cunoaşte nu numai după ceea ce gândeşte şi afişează singur ci şi după cele ce-l impresionează din ce au spus alţii. Mă refer tot la Gh. Păun, care citează, în carte, din câţiva oameni celebri. Iată ce citează din Einstein:

• Cei care se  folosesc cu nepăsare de miracolele ştiinţei şi tehnologiei, fără să priceapă mai mult decât pricepe din botanică o vacă ieşită la păscut, ar trebui să se ruşineze.
• Nu-mi place când se poate şi-aşa, şi-aşa. Ar trebui să fie ori aşa, ori deloc.
• Înţelepciunea nu e un produs al educaţiei, ci al încercării de-o viaţă de a o dobândi.
• Nivelurile inteligenţei sunt: isteţ, inteligent, strălucit, genial, simplu.
• Moartea înseamnă a nu mai putea asculta Mozart.

Anecdotele  pe care le reţinem din multitudinea celor pe care le auzim, ne caracterizează şi ele. Iată una care i-a plăcut lui Gh. Păun:

Pe vremea Revoluţiei Franceze, era coadă la ghilotină, aşteptau parizienii cu elegantă răbdare să fie serviţi (aici chiar se poate spune „deserviţi”). La un moment dat, îşi aşează clientul capul cum trebuie, trage ghilotinistul de levier, frânghie sau ce-o mai fi avut instalaţia lui de decapitat, şi, surpriză, lama ghilotinei se opreşte la jumătatea cursei. Condamnatul este ridicat, felicitat şi lăsat să plece, că aşa era regula jocului. Personalul ghilotinei pune mâna pe scule, strânge, slăbeşte, unge, drege şi ceremonia se reia cu participarea următorului condamnat. Acelaşi rezultat: lama se opreşte în aer, contrarevoluţionarul se pierde în mulţime, frecându-şi credul gâtul intact. Personalul ghilotinei pune din nou mâna pe scule….dar clientul aflat la rând îl opreşte: Stop, lăsaţi-mă pe mine, ştiu care e problema! Meştereşte el vreo două minute, dă sculele înapoi, îşi aşează zâmbind superior capul pe locul potrivit, ghilotonistul trage, ghilotina –harşt!- funcţionează ca în vremurile ei bune. Explicaţia: cel tocmai decapitat era inginer!..

Şi eu sunt inginer, dar anecdota mi-a plăcut, la fel cum îmi plac bancurile cu ardeleni, deşi sunt unul dintre ei.

Academicianul ne dă şi câteva mostre de vorbe îţelepte pe care nu mai e sigur dacă le-a gândit Dumnealui sau le-a auzit de la alţii. Dacă îşi aminteşte cine le-a spus, nu ezită să-i menţioneze numele. Citez câteva:

• Cu proverbe româneşti, citate din Caragiale,sau din Biblie poţi ilustra oice.
• Viermele de scaun muşcă de fund şi se urcă la cap (Moisil).
• Să nu ne mândrim cu bătrâneţea – n-avem nici un merit în dobândirea ei.
• Nimeni nu se plânge de lipsă de minte, toţi ne plângem de lipsă de memorie.
• Scriu ceea ce semnez, semnez ceea ce scriu, iar când vorbesc, îmi place să fiu de faţă.
• Retragerea la timp e o adevărată victorie. (Napoleon?)
• Când fac pe deştepţii, proştii arată şi mai proşti.
• Nici viitorul nu mai e ca altădată.
• Ia-mi, Doamne, mai întâi viaţa, apoi minţile.