POPAS DUHOVNICESC (33)

Învierea Domnului – stimul pentru propria noastră  înviere

           

            În fiecare an așteptăm cu oarecare emoţie cea mai mare sărbătoare a creștinătătii, acest ”praznic al praznicelor” și această ”sărbătoare a sărbătorilor”. Nu știu însă câtă valoare afectivă, cât înțeles cu adevărat creştin mai are aceasta sărbătoare pentru omul de azi, care este din ce in ce mai neatent cu adevăratele valori, alunecând spre o superficialitate a lucrurilor și aruncând în derizoriu valori cu adevărat esenţiale. Nu știu ce mai înseamnă pentru noi Învierea Domnului, un stimul spre propria noastră înviere sau un prilej de petrecere in jurul unei mese copioase. 

            Învierea Domnului nu a fost un scop în sine, o performanță personală ca aceea a unui atlet care vrea să-și dovedească sieși și altora că a fost în stare să învingă un obstacol. Învierea Domnului e mai mult decât un eveniment: e o lucrare. Drumul Său a fost acela de a se pogorî la iad și de a-i dezlega din legăturile morții pe cei ce-L așteptau acolo, începând cu Adam și Eva și terminând cu Ioan Botezătorul. Hristos nu a murit spre a învia doar personal, ci pentru ca prin învierea Lui să-i elibereze pe oameni din robia morții. Dacă pentru noi oamenii S-a pogorât din cer și S-a întrupat, dacă pentru noi a suferit, dacă pentru noi S-a răstignit și a gustat moartea, El tot pentru noi oamenii a și înviat; și nu numai pentru cei dinainte ci și pentru toți cei după El, care mor în numele Său și care tot întru El vor și învia. Astfel prin învierea Sa, Domnul S-a făcut începătură, model și arhetip al propriei noastre învieri.

            Există un moment special înainte de Patimi și Înviere, un moment care clarifică și dă note lămuritoare despre aspectul dinamic al propriei noastre învieri. Este vorba de Cina cea de Taină, care se descoperă ca un moment al sărbătoririi Paștilor de dinainte de Paști, adică al Paștilor celor noi, a Paștilor lui Dumnezeu prefigurate până atunci de Paștele evreiesc. Paștele iudaic, sărbătoare ținută anual la Ierusalim și care rememora trecerea miraculoasă prin Marea Roșie, nu este adevăratul Paște, adevărata trecere. Acesta simboliza doar trecerea dintr-o tară în alta către pământul făgăduinţei, trecerea adevărată și definitivă însă, din robia păcatului și a morții către viața veșnică o realizează Hristos. Astfel, Paștele cel nou sau ”noua trecere” a avut nevoie nu de un Moise ci de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, care în persoana Sa divino-umană este și realizează un un îndoit Paște sau o ”dublă trecere” atât a lui Dumnezeu în noi cât și a noastră în Dumnezeu, devenind astfel ”Paștile lui Dumnezeu” (ca pogorâre a lui Dumnezeu la om) cât și ”Paștile noastre cele de taină” (ca ridicare a noastră la viața de comuniune cu Dumnezeu în Treime). În acest fel putem înțelege bucuria, oarecum nestăpânită cu care Hristos se adresează dicipolilor Săi:” Cu dor am dorit să manânc acest Paști cu voi mai înainte ca Eu să pătimesc” Lc.22;15, ucenicii devenind astfel primii care vor sărbători anticipat Paștile cele noi care vor fi mai apoi lumii prilej de bucurie negrăită. Această Cină de Taină se permanentizează în Sfânta Liturghie și devine apogeul manifestărilor noastre cultice, devine bucurie pascală a coborârii lui Dumnezeu la noi și de înălțare a noastră la Dumnezeu, devine înviere din monotonia unei vieți lipsite de sens și devine arvună a unei vieți veșnice în Împărăția lui Dumnezeu.

O ieşire din rutina și uneori din tumultul cotidian, este încercarea conştientizării că Hristos, cu toate că S-a înălţat la cer este și in mijlocul nostru. Dacă zicem si noi împreună cu Toma: ”Domnul meu și Dumnezeul meu” cu toată credinţa noastră, nepipăind trupul Său fizic ci gustând trupul Său euharistic prin Sf. Împărtășanie, acest ”meu”, este garanţia că Hristos Domnul poate deveni un ”bun” al nostru, foarte personal si foarte intim, pe care Il purtăm fiecare in inimile noastre. În acest fel trăim prima etapă a învierii noastre și conştienţi de aceasta realitate, dorind a o trăi permanent, se produce o comuniune lăuntrică intre noi și Dumnezeu, care naşte o bucurie negrăită, ce nu are termen de comparaţie cu celelalte bucurii ale lumii. Intr-o forma lirică, această bucurie o remarca si L.Blaga atunci când zicea:”O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu / in mine/ un rob in temniţă – încătuşat.”(Vreau sa joc!) arătând la rândul său, că de multe ori noi putem să fim cauza propriei noastre nefericiri.

            Doresc tuturor cititorilor, să petreacă Sfintele Sărbători în pace, cu bucurie în suflet și cu dorința nestăvilită de învia din amorțeala păcatelor sau din rutina cotidiană în care ne pierdem de multe ori și să începem sau să ne continuăm ”viața cea nouă”, viața în Hristos Domnul nostru.

Pr. Augustin Câmpean