GÂNDURI PE ROTATIVĂ

Ileana Petrean-Păuşan la lansarea cărţii

Cartea doamnei Ileana Petrean-Păuşan, apărută în Editura Silvania şi lansată pe 25.03.2011, la Zalău, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane, este o culegere de interviuri luate de autoare unor personalităţi culturale sălăjene, in decurs de mai mulţi ani şi publicate în diverse periodice.

Nu sunt un admirator al „interviurilor grilă”, cu aceleaşi întrebări puse tuturor subiecţilor şi care seamănă foarte mult cu examenul de şoferi din zilele noastre. O condiţie esenţială ca un interviu să fie interesant este ca întrebările puse de cel care intervievează să fie inspirate, inteligente şi funcţie de persoana pe care o chestionează. Dacă pe lângă aceasta, reuşeşti să te apropii de mintea şi sufletul (expresia este a autoarei) celor pe care îi intervievezi, succesul nu mai depinde decât de răspunsurile date. Afirm, cu tărie, că doamna Ileana Petrean-Păuşan îndeplineşte aceste condiţii prealabile şi că şi subiecţii Domniei Sale, unii în viaţă, alţii dispăruţi, dau răspunsuri interesante, din care poţi selecta propoziţii şi fraze cu valoare de aforism. Nu-mi mai rămâne de spus decât că interviurile sunt foarte interesante şi cartea, în întregul ei, de asemenea.

Am citit, totdeauna, cu mare interes şi plăcere biografiile oamenilor de seamă, ele reuşind să mă înflăcăreze, să mă însufleţească indiferent de vârsta la care mă aflam. Interviurile luate unor personalităţi sunt frânturi de autobiografii şi au asupra noastră acelaşi miraculos efect. Iată încă un motiv pentru care recomand cu căldură această carte.

Pictorul Ioan Sima, cu care începe cartea şi despre care vorbeşte Pia Badiu, a fost unul sălăjenii noştri valoroşi. Citez, din carte, ce spune despre opera lui criticul de artă Petre Comarnescu: Pictura luminoasă, caldă, lirică a lui Ioan Sima se situează pe cea mai bună tradiţie a artei noastre tocmai prin predilecţia pentru coloritul viu, poetic, armonios. Nu l-am cunoscut, dar i-am admirat lucrările din galeriile din Zalău care-i poartă numele. Am cunoscut, în schimb, două rude ale sale: un alt Sima din Pericei, care mi-a fost pedagog la Liceul Simion Bărnuţiu din Şimleu, şi pe Ovidiu Deleu, bucureştean de conjunctură ca şi mine, mare iubitor al meleagurilor natale.

Nu l–am cunoscut nici pe Vasile Breban, „patriarhul lexicografiei româneşti”, dar mă bucur să am în biblioteca mea „Dicţionarul enciclopedic român” la care a colaborat. Iată ce mă mai leagă de el: a fost, mult înaintea mea, elev al Liceului Simion Bărnuţiu din Şimleu; de comuna Hereclean, în care s-a născut, ţine satul Panic în care tatăl meu, învăţător, şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, iar mama mea, învăţătoare, s-a pensionat.

Am fost impresionat de opera şi de personalitatea lui Octavian Lazăr Cosma, mare muzicolog român, dar şi de drama părinţilor săi, învăţători în satul Treznea din Sălaj, satul natal şi al autoarei cărţii, ucişi cu bestialitate, în 1940, de nişte călăi unguri.

Nu i-am cunoscut, dar mi-ar face plăcere să-i cunosc,  pe pictorul Gheorghe Ilea, pe folcloristul Augustin Mocanu (am două culegeri de folclor ale lui în bibliotecă), pe pictorul George Rădeanu, pe „Omul cu carte, Omul pentru carte” Iuliu Suciu şi pe sculptorul Iosif Sepsi, toţi prezenţi în interviuri. Îmi pare rău că nu i-am cunoscut şi nu-i voi mai putea cunoaşte pe Ştefan Goanţă şi Vilmos Szabo.

Am cunoscut, totuşi şi câteva personalităţi din cele intervievate. Marius Cuteanu mi-a fost profesor de muzică la Şimleu şi Zalău şi mi-a inspirat pe Marius Buteanu din cărţile mele. A fost un profesor deopotrivă iubit şi stimat. Cu Victor Gaga, mai mare decât mine, am fost coleg de liceu la Zalău. Încă de pe atunci, atât noi elevii cât şi profesorii întrevedeam în el un viitor mare artist. I-am admirat, la faţa locului, monumentul de la Guruslău şi i-am vizionat o expoziţie retroactivă la Galeriile „Ioan Sima” din Zalău. Cu prilejul Zilelor Caiete Silvane din anul acesta, i-am cunoscut (văzut şi auzit, sunt cuvintele potrivite) pe domnii Marcel Lucaciu şi Viorel Mureşan, amândoi poeţi, cel de al doilea şi membru al Unii Scriitorilor. Cu acelaşi prilej, am cunoscut-o pe autoarea acestei cărţi şi pe artistul vocal Pavel Păuşan, prezent şi Domnia Sa în carte. Amândoi, soţ şi soţie, sunt persoane cuceritoare prin naturaleţea şi prietenia cu care te întâmpină.

Citeşte mai mult >>

IMPRESIILE UNUI CĂLĂTOR TOMNATIC

Viorel Tăutan

Este vorba de încă o carte apărută în Editura Caiete Silvane, lansată la Jibou, pe 26.03.2011, cu prilejul zilelor Caiete Silvane. Autorul ei este profesorul, poetul şi scriitorul sălăjean, Viorel Tăutan.

Mărturisesc, încă de la început, că am citit cu interes şi plăcere această carte şi că cele câteva remarci puţin ironice, care urmează, mi-au fost dictate de reale sentimente de simpatie pentru autor.

Înainte de a face alte consideraţii pe marginea ei, reproduc, din carte, părerea autorului despre cum se redactează un jurnal:

Pentru cel care nu cunoaşte procesul complex al memorării pare curioasă modalitatea de realizare a unui jurnal, coroborată cu procedeele de redactare a „memoriilor”. Majoritatea absolvenţilor oneşti de studii liceale ştiu că există o regulă de abordarea unui jurnal. În general, îi sunt împărtăşite doar evenimente importante, care au un impact spectaculos, marcant (fie acestea dramatice, tragice sau , de ce nu?, comice) asupra autorului. Şi care generează tocmai nevoia de-a fi relevate. Sigur că specia în sine implică un procent mai mic de confidenţialitate, atunci când deţinătorul jurnalului se limitează la exfolierea fenomenelor, a faptelor de natură diversă, pentru propria nevoie de a se confesa/defula unui confident fictiv sau real, aici inoculat paginilor albe. Sau, dimpotrivă, o doză mai mare de („material” confesiv) în cazul când autorul doreşte să se adreseze post-priori unui auditoriu numeros, împărtăşindu-i experienţele, fie că a fost participant, ori doar martor la acestea.

Sunt convins că toţi absolvenţii „oneşti” ai liceului din Jibou nu numai că ştiu că există o regulă de abordare a unui jurnal (aveau de la cine învăţa), dar şi cunosc pe de rost regulile de mai sus. Să vedem în ce măsură le-a respectat domnul profesor.

Cartea este şi de memorii şi jurnal şi altceva. Începe cu relatarea, din memorie, călătoriei de întoarcere a autorului din refugiu, în primăvara anului 1945. Din ce categorie fac parte evenimentele relatate: dramatice, tragice sau comice? Din niciuna. Ele sunt sentimentale. În primăvara aceluiaşi an, mă întorceam şi eu din refugiu, nu cu trenul ci cu o căruţă, iar călătoria a durat trei zile. La ducere însă, în 1940, am călătorit cu trenul, în aceleaşi condiţii cu familia Tăutan şi, deşi aveam atunci doar patru ani, îmi amintesc câteva ceva din această călătorie. De ce am făcut această menţiune? Ca să subliniez faptul că citind o carte de memorii sau un jurnal suntem încântaţi de câte ori aflăm ce-a simţit, cea gândit şi cum s-a comportat autorul pus în aceleaşi situaţii cu noi. În carte mai sunt şi alte câteva coincidenţe între ce mi s-a întâmplat mie şi ce i s-a întâmplat autorului: prima mea excursie în străinătate a fost în Cehoslovacia; am fost, în 1949, într-o tabără de copii, la mare; şi prima mea ieşire în Vest a fost la Viena.

Urmează „Automobilul Jan” , o povestire, deci nici memorii şi nici jurnal. În carte mai este există şi o altă povestire: „Pribeagul”. Nu cred că a fost prea inspirată înserarea lor între pagini de memorii sau jurnal. Deşi ele sunt interesante şi scrise cu talent, creează discontinuităţi deranjante.

În „Jurnalul italian”, m-am bucurat că scriitorul nu ne bombardează cu o sumedenie de amănunte de istorie, geografie, urbanism şi culturale aşa cum fac foarte mulţi autori de jurnale ţinând să facă paradă cu cunoştinţele lor (scoase dintr-o enciclopedie, la întoarcerea acasă).Bineînţeles, relatate cu măsură, ele nici nu pot lipsi complet dintr-un jurnal de călătorie, şi nu lipsesc nici din jurnalul domnului Tăutan. A insistat pe impresii de intelectual sensibil la frumos şi inedit, de cele mai multe ori interesante, uneori ori prea mărunte şi prea banale. Aflăm, astfel, când şi unde a făcut autorul pipi, neuitând să se minuneze de luxul WC-rilor, de câte ori se întâmpla (exagerez) să-şi facă nevoile în una din ele. Ce înseamnă asta? Nevoia de a se confesa, de care vorbeşte autorul! Scriitorul subliniază, de multe ori, ordinea şi curăţenia care domnesc peste tot în Italia, grija italienilor pentru monumentele istorice şi de arhitectură, pentru clădirile lor vechi şi pentru natură, în comparaţie cu situaţia dezastruoasă de la noi. Ca orice excursionist român aflat în Vest, încearcă un sentiment de umilinţă de câte ori compară realităţile de acolo cu cele din ţara noastră şi un sentiment dureros, de descurajare, când se întoarce în ţară. Ce-i de făcut , români, ca să scăpăm din situaţia asta? Simplu, să recuperăm cele câteva sute de ani de civilizaţie care ne despart de Occident.

Citeşte mai mult >>

CURIOZITĂȚI SĂLĂJENE

Györfi-Deak György

Este vorba de cartea cu acelaşi titlu al scriitorului Györfi-Deak György, apărută în Editura Caiete Silvane, lansată la Jibou, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane.

Două curiozităţi sunt legate de autor: prima, scriitorul este de origine maghiară şi-a scris cartea în limba română, dar nu într-o română oarecare, ci în una foarte bună; a doua, relatează şi despre români şi despre unguri şi reuşeşte să fie aproape imparţial, căci, între noi fie vorba, e greu să fii complet imparţial! Tot timpul eşti tentat să tragi spuza pe turta ta, fie că eşti român fie că eşti ungur.

Și ungurii şi românii au păcătuit, în trecut, făcând abstracţie unii de ceilalţi. Din păcate, unii continuă s-o facă şi în prezent. Istoria noastră pe aceste meleaguri este comună, de mai bine de o mie de ani. Înainte de 1918, românii n-au fos recunoscuţi de unguri, ca fiind una din naţiunile recepte din Ardeal, deşi constituiau elementul etnic majoritar. Tot timpul, s-a dus cu privire la ei o politică de maghiarizare, mai mult sau mai puţin transparentă. Afirmarea românilor a fost îngrădită, iar atunci când vreunul reuşea s-o facă, era trecut cu vederea. În carte , autorul pomeneşte de reproşurile pe care românii din Sălaj, contemporani cu Petri Mór, le făceau acestuia legat de faptul că fruntaşii lor nu au fost menţionaţi în lucrarea lui intitulată ”Monografia judeţului Sălaj”, operă monumentală în opt volume, scrisă în perioada 1901-1904. Luîndu-i apărarea, autorul menţionează câteva superstiţii şi legende de-ale românilor menţionate, totuşi, de Petri Mór în cartea sa. Este suficient? După 1918, deşi românii şi-au propus, prin însăşi Declaraţia de la Alba Iulia, să-i trateze pe unguri ca pe nişte egali, n-au reuşit să o facă în suficientă măsură. Mari personalităţi ardelene de etnie maghiară, scriitori, oameni de ştiinţă, politicieni au fost trecuţi cu vederea. Ori a nu vorbi despre ele, cu bunele şi rele lor, înseamnă să ciunteşti istoria.

Să revenim la cartea lui Györfi-Deak György. Ea este o colecţie de 40 de articole scrise şi publicate de autor în diferite periodice cu care nu epuizează, nici pe departe, curiozităţile din judeţ Ele se referă la oameni, locuri, întâmplări, obiceiuri şi legende, predominând cele din Jibou, oraşul de reşedinţă al scriitorului, sau din împrejurimile acestuia. Iată câteva titluri de articole înserate în carte: Castelanii din Jibou; Comoara din Cuciulat; Cu pluta printre secole; Poarta stelară a Meseşului; Haiducii la Guruslău; Judeţul Sălaj în NATO; O statuie cât veacul; Oameni de seamă ai Sălajului; Sărbătorile la maghiari; ”Ucigă-l Toaca” în Sălaj; Un american la Guruslău etc. Articolele dau prilejul atât sălăjeanului, dar mai ales celor din afara judeţului, să ia cunoştinţă de lucruri cu adevărat interesante, insuflându-le dorinţa să străbată meleagurile lui presărate cu curiozităţi şi populate de oameni de toată isprava, fie ei români sau unguri.

Pe lângă faptul că autorul stăpâneşte ireproşabil limba în care scrie, tonul articolelor lui este , pe alocuri, şugubăţ şi nu se dă la o parte nici să facă anumite glume. Căci, de exemplu, glumă mi se pare a fi concluzia pe care scriitorul ne-o sugerează în articolul ”Haiducii la Guruslău” şi anume că armata lui Mihai Viteazul şi a lui G. Basta a învins-o aici pe cea a lui Sigismund Bhatory, pentru că, în armata lor, inferioară numeric celei a principelui, erau unguri (haiduci), iar în cea a lui Bhatory predominau românii (munteni şi moldoveni). Am cercetat şi eu sursele autorului şi altele de pe Internet, şi am constatat că haiducii (haiduc = mercenar) erau sârbi şi bosniaci şi că nimeni nu afirmă că în armata lui Sigismund românii erau majoritari. Mai mult, într-un alt articol, ”Un american la Guruslău”, autorul reproduce mărturiile despre bătălia de la Guruslău ale lui John Smith, în care Mihai nici nu mai este menţionat ca participant la această bătălie! Prin urmare, contează foarte mult cum îţi alegi sursele, ce anume citezi şi cum le interpretezi. Se adevereşte chestia cu spuza trasă pe turta ta.

Fiecare articol este însoţit de o listă bibliografică, autorul voind să ateste că tot ce a scris se bazează pe documente. Pe lângă faptul că este o practică neuzuală pentru acest gen de articole, sunt trecute în aceste liste chiar şi titlurile menţionate doar în text, ceea ce este o exagerare.

Una peste alta, cartea este interesantă şi bine scrisă, iar autorul ei are meritul de a aduce în atenţia cititorilor informaţii inedite, în special legate de etnia sa. Aşteptăm şi altele.

Citeşte mai mult >>

LITERATURA REZISTENȚEI LA TOTALITARISM

Imelda Chința

Recent, după vizita în țara noastră a Hertei Müller, dezbaterile pe tema ”rezistența prin cultură”, tot una cu ”rezistența la totalitarism prin literatură”, au cunoscut o vie recrudescență. Întrebarea în jurul căreia se învârt polemicile este: A existat în România această formă de înfruntare a dictaturii comuniste? Cartea Imeldei Chința, ”Literatura rezistenței la totalitarism”, apărută în editura clujeană Eikon, vine la țanc pentru a face lumină în această chestiune. Lansarea cărții a avut loc în 26.03.2011, la Jibou, cu prilejul ”Zilelor Caiete Silvane” . Cartea are la bază teza de doctorat a autoarei.

Când o să răsfoiți pentru prima dată cartea, nu se poate să nu fiți impresionați de bibliografia bogată parcursă de autoare pentru a o scrie. Este vorba atât de opere ale unor scriitori străini cât și de opere ale scriitorilor noștri. Sunt convins că d-na Chința a citit toate cărțile, studile și articolele din bibliografie, ceea ce i-a permis să rezume, să tragă concluzii și să dea sentințe pertinente, reușind să scrie o carte interesantă și instrusctivă sau, într-un cuvânt, o carte foarte bună. În prezentarea de față, voi menționa numai referirile autorei la scriitori români și operele lor, pentru a răspunde la întrebarea din preambul.

Încă din primul capitol o să aflați că a existat și la noi rezistență prin literatură la totalitarism, indiferent cum o numesc unii sau alții (activă, pasivă, reflexivă, de supraviețuire, mistico-religioasă etc.), din moment ce au existat, în perioada comunistă, scriitori cărora li s-a tras moartea din scris (Marcel Mihalaș, Marius Robescu, Virgil Mazilescu), numeroși scriitori care au fost întemnițați sau interziși și au existat, de asemenea, cărți și reviste retrase, arse sau topite. Sunt menționați și comentați scriitorii Petre Prandea, I.D. Sârbu, Nicolae Steinhard și Paul Goma ca fiind cei care au opus o rezistență actvă la totalitarism. Jurnalele și memoriile, exponente ale literaturii de frontieră, au constituit în multe cazuri suportul relatărilor unor scriitori români despre epoca totalitară, suportul protestelor sau al ideilor lor ”subversive”. Sunt menționați și comentați, bineîțeles, Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhard, I.D.Sârbu¸ Petre Pandrea, Mircea Zaciu, Alice Voinescu, Paul Goma.

Comunismul nu este altceva decât o utopie, iar toate încercările de traducere a lui în faptă au degenerat în totalitarism, în distopie. Despre cele două noțiuni, cât și despre opere literare utopice și distopice, aflăm amănunte în capitolul al doilea. În special distopia a dat naștere la numeroase și faimoase romane de ficțiune , iar printre autorii lor întâlnim și numele unor scriitori români dispăruți sau în viață. Sunt menționați și comentați Mircea Eliade cu Noaptea de Sânzâiene, Constantin Țoiu cu Galeria cu viță sălbatică, Fănuș Neagu cu Scaunul singurătății, Augustin Buzura cu Orgolii și I.D. Sârbu cu Adio Europa!. Teatrul absurd al lui Eugen Ionescu, în speță piesa ”Rinocerii”, demască absurdul fascismului care este o formă hidoasă a totalitarismului, ne convinge autoarea.

Un întreg capitol - capitolul trei - este dedicat memorialisticii închisorilor. Se acordă un spațiu amplu Jurnalului fericirii al lui Nicolae Steinhard care, deși se intitulează jurnal, a fost scris după eliberarea din închisoare. El este un exemplu edificator al supraviețuirii prin cultură și anume, a formei de supraviețuire mistico-religioasă. Acest jurnal i-a prilejuit Imeldei Chința și o judecată despre literatură în general, pe care o transcriu, în primul rând pentru că ea privește și cărțile mele, în sensul că ele, spre deosebire de jurnalul lui Steinhard, nu îndeplinesc, în suficientă măsură, acest punct de vedere, în al doilea rând, pentru a ilustra scrisul Domniei Sale, iar în al treilea rând pentru că ea poate fi utilă ucenicilor în ale literaturii: ”Creația presupune stilizare, descindere într-o interioritate febrilă din magna căreia izvorește logosul aprins, dând naștere unui polifenol ce plăsmuiește un destin în jurul mai multor destine. Acest compus organic, în afara unei atitudini iezuite, trebuie să construiască portrete, să surprindă într-un panoptic al mentalităților, idei, opere de artă, fizionomii mai mult sau mai puțin cunoscute, peisage descriptive impregnate de lirism, să nuanțeze atribute indelebile, truvabil nealterate.” Într-un alt paragraf, autoarea menționează: ” …actul creației presupune efort și creație, exigență concretizate într-un op existențialist stilizat până la cele mai profunde substanțe.” În capitol, mai sunt menționate cărțile de memorii ale lui Ion Ioanid, Constantin Cesianu, Sabin Ivan, Constantin Noica, Paul Goma. În același capitol este descrisă drama individului încarcerat și se pun în antiteză victima și călăul, pe baza celor consemnate în scrierile memorialistice ale unor scriitori români, printre care cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești.

În ultimul capitol, al patrulea al cărții, autoarea face o paralelă între totalitarismul la noi și cel cubanez, între literatura noastră antitotalitară și cea cubaneză și face un amplu portret scriitorului disident cubanez, Armando Pérez Valladares.

Menționez că este vorba de o carte care se adresează persoanelor foarte avizate, că ea este scrisă într-un stil elevat, abundând de neologisme care cu greu pot fi găsite în dicționare, folosite parcă cu scopul de a îngrădi accesul la carte al oamenilor de rând. Eu, care fac parte din această ultimă categorie, m-am chinuit serios ca să deslușesc sensul unor cuvinte străine, care, culmea, aveau fiecare câte un corespondent românesc. Nu-mi dau seama de ce nu a fost preferat acesta din urmă! Iată ce spune pe această temă, George Banu, fost președinte a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, actualmente profesor la Sorbona: ”Româna este foarte frumoasă când e vorbită direct și neafectată de toate neologismele care mie, din afară, îmi scapă și pe care nu le iubesc.”Nenorocirea este că ele ”scapă” și majorității celor dinăuntru.

 

Citeşte mai mult >>

SFINTELE PAȘTI

HRISTOS A ÎNVIAT!

Citeşte mai mult >>

ARTĂ

 

Marc și Serge

Este vorba de piesa de teatru cu același nume a franțuzoaicei Yasmine Reza, care se joacă la Teatrul Bulandra și a cărei vizionare m-a încântat nu numai pe mine, ci și pe ceilalți spectatori care au văzut spectacolul împreună cu mine. De ce? Pentru că piesa are tot cei trebuie ca să placă: este bine scrisă, este în egală măsură amuzantă și moralizatoare, este excelent interpretată, nu este prea lungă.

Despre ce-i vorba în piesă? Despre artă și prietenie. Despre ce fel de artă? Despre pictura abstractă, constând în tablouri care nu spun absolut nimic, cu care unii pictori, care și-au creat deja un nume, vor să epateze și pe care snobii, de care nu duce lipsă nici o societate, sunt dispuși să dea o mulțime de bani și în fața cărora alții sunt în stare să se estazieze deși nu văd și nu înțeleg nimic. Despre ce fel de prietenie? Despre cea care pare solidă și de nezdruncinat până când niște evenimente, aparent neînsemnate, scot la iveală fisuri adânci, care o zdruncină serios, dar nu o dărâmă.

Piesa are doar trei eroi: un medic, un inginer și un comerciant (probabil economist). Medicul este persoana snoabă care achiziționează un tablou care stârnește controverse, inginerul este persoana cu bun simț care spune despre tablou că nu este altceva decât un ”căcat”, iar comerciantul este cel care se extaziază în fața acestui tablou fie ca să nu pice de prost, fie ca să-i facă plăcere celui care l-a cumpărat. Cei trei sunt prieteni sau, mai bine zis, au fost prieteni până la apariția tabloului. Discuțiile în jurul tabloului sunt amuzante într-o primă fază, devin apoi violente și degenerează, în cele din urmă, în bătaie. Se părea că prietenia celor trei s-a spulberat definitiv și iremediabil. Ei bine, nu s-a întâmplat asta. Cei trei își revin, doctorul își sacrifică tabloul pe altarul prieteniei, permițându-le celorlalți doi să-l mâzgălească, comerciantul, deficitar la capitolul personalitate, împrumută punctul inițial de vedere al inginerului, care adoptă, în final, poziția împăciuitoristă conform căreia și în fața unei pânze albe, așa cum arăta tabloul cumpărat de prietenul lui, poți să-ți imaginezi că vezi imagini sau culori.

După fiecare spectacol de teatru pe care îl văd, fie înainte de a-mi scrie cronica, fie după aceea, sunt curios să cunosc și impresiile altora. Citesc cronici apărute pe Internet sau cronici din revista ”Teatru”, dar nu mă las influențat de ele. Am citit și de data asta, cronicile din revista ”Teatru”, printre care și cea a lui Adrian Mihalache intitulată ”Pătrat alb pe fond alb”. Am reținut următoarea afirmație a acestuia: Avem de-a face cu trei prieteni, aparținând, cu toții, clasei mijlocii, dar cu mici diferențe de statut social. Serge este medic, are o profesie liberală, asociată, îndeobște, cu un nivel cultural ridicat, în timp ce Marc, ca inginer, și Yvan, ca manager, aparțin, ca amploiați, unor organizații profesionale care, prin tradiție, nu se bucură de mare prestigiu intelectual. Din păcate aceasta este percepția despre inginerii și, poate, acesta este și adevărul, în ceea ce-i privește. Îmi amintesc de răutatea care circula înainte de Revoluție, conform căreia numărul inginerilor din România a depășit numărul intelectualilor! În piesa de față, inginerul, așa cum a fost creionat de autoare, este persoana care-i domină pe ceilalți doi mai ales la capitolul judecată și bun simț. Compensează asta nivelul lui cultural scăzut? Din punct de vedere practic, al vieții de zi cu zi, da. Ce folos că-l citeși pe Seneca, așa cum făcea Serge, dacă dai un car de bani (35.000 Euro) pe un ”căcat”?, o să zică orice inginer. Ce folos că le judeci pe toate le rece, așa cum trebuie, dacă nu vezi lumea mai departe de vârful nasului?, o să-i răspundă un medic.

Cred că este o greșeală să-i caracterizezi din punct de vedere intelectual, cultural, comportamental pe oameni, funcție de profesia lor. Dacă ar fi să ne luăm după cum sunt percepuți de români sau după bancurile care circulă pe seama lor, toți inginerii sunt prozaici, doctorii sunt șpăgari, economiștii sunt superficiali, juriștii sunt necinstiți, politicienii sunt demagogi, deputații sunt chiulangii, profesorii sunt oropsiți etc. Ori, mai sunt și excepții.

Să revin la piesa de pe scena Teatrului Bulandra. Rolurile celor trei personaje ale ei au fost interpretate de către Vlad Zamfirescu (inginerul), Serban Pavlu (medicul) și Gheorghe Ifrim (managerul). Așa cum am mai spus, toți trei actorii au fost buni în rolurile lor, dar Vlad Zamfirescu m-a entuziasmat, pur și simplu. L-am văzut, până acum în multe roluri, dar în nici unul nu mi-a plăcut atât de mult. Regia este semnată de Cristian Juncu, iar scenografia, nu prea inspirată, de Cosmin Ardeleanu.

  Yvan

Citeşte mai mult >>

VIAȚA ÎN ARTĂ ȘI ARTA ÎN VIAȚA UNUI SAT SĂLĂJEAN

Am participat, în luna martie, anul acesta,  la dezbaterile Caiete Silvane, revistă de cultură a județului Sălaj, organizate cu prilejul zilelor acestei publicații, cu comunicarea de mai jos, pe tema dată: ”Viața în artă și arta în viață”.  Am profitat și de acest prilej pentru a aduce un omagiu satului meu natal. Comunicarea a fost publicată în numărul din luna aceasta al revistei.

              

  VIAȚA ÎN ARTĂ ȘI ARTA ÎN VIAȚA UNUI SAT SĂLĂJEAN

Arta este indisolubil legată de frumos: frumosul în vorbă, frumosul în imagini, frumosul în obiecte. Frumosul a făcut parte din viața de zi cu zi a țăranului român.

Dacă ne referim la vorbă, nimeni n-a reușit să o întoarcă, s-o potrivească, s-o rostească mai frumos decât omul de la țară. Am în față un număr de 71 de strigături la joc și un număr de 6o strigături la nuntă culese din Bănișor, satul meu natal. Din cele mai multe răzbate puternic dragostea de viață, plăcerea cu care cei ce le rosteau își trăiau clipa. Unele sunt pline de umor, altele se constitue într-o satiră mușcătoare la adresa leneșilor, bețivilor, urâților sau acelora prea nealcoși. În strigăturile de la nuntă găsim, în plus, regretul mirilor că se despart de părinți și de feciorie, jalea celor care pleacă în alte sate, împunsături la adresa părinților hrăpăreți și a soacrelor afurisite. În folclorul bănișorean, mai găsim cântece de dor, de război sau de dragoste, o varintă a colindei Fata de maior , frumoasa baladă haiducească În pădurea Banului, descântece, ghicitori, povești. Toate sunt inspirate din viața țăranilor noștri și pun în evidență frumusețea graiului sălăjean, inteligența și talentul lor de versificatori sau povestitori.

Bănișorenii au desenat, cu acul și ața colorată sau cu războiul de țesut, motive decorative pe obiectele lor de îmbrăcăminte sau pe pânzeturile lor și mai puțin cu alte instrumente, pe alt fel de suporturi. Totuși, merită să menționez că, în anul 1758, diacul Filip de la noi din sat a copiat, cu litere chirilice, o Cazanie pentru morți, al cărei text l-a împodobit cu frumoase frontispicii și letrine. În cartea, care se află acum la Biblioteca Academiei Române din București, diacul a înserat și o poezie intitulată Versu frumos de lume. Din păcate, nici un specialist nu s-a învrednicit, până acum, să o deslușească. Aș mai adăuga și faptul că începând de la 1824, există matricola bisericii din Bănișor unde sunt înregistrate venirile pe lume, plecările de pe lume și cununiile bănișorenilor. Demnă de remarcat în această matricolă este caligrafia artistică foarte frumoasă, cu care unii din preoți și-au făcut înscrisurile.

Obiectele sunt cele mai numeroase îndeletniciri de artă din viața consătenilor mei. Așa cum se întâmplă cu toată lumea, ei au dorit, în măsura posibilităților, să se înconjoare numai de frumos. Au început cu obiectele de îmbrăcăminte și au continuat cu pieptănăturile fetelor, cu fețele de pernă, cu blidele din care mâncau, cu ștergarele, cu icoanele la care se închinau, cu casele în care locuiau și cu mobilierul din ele, cu bisericile și răstignirile.

Până în anii ’50, bănișorenii se îmbrăcau , aproape în totalitate, cu obiecte confecționate în casă. Portrul femeiesc din sat, în care predomina albul, este în măsură să ne smulgă și acum, exclamații de admirație. Spăcelele cu sponci și șir peste cot, zadiile cu două rânduri de bucuri colorați, poalele cu primă, pieptarele ornamentate cu o cusătură îndesată, mărgelele de la gât, pieptănătura cu tici și murunele făceau ca fetele de la țară, îmbrăcate de sărbătoare, să arate ca niște prințese. Portul bărbătesc era mult mai sobru. De remarcat, la feciori, erau cămeșile cu pumnari și șire bătucite, pieptarele și clopurile de păr cu pene de păun sau struț

Camerele în care locuiau bănișorenii, în special cea de la uliță, erau foarte frumos împodobite. Pe paturi erau așezate perini ale căror fețe erau decorate, la unul din capete, cu benzi din șiruri colorate executate în războiul de țesut, pe pereți erau icoane pe sticlă aduse de la Nicula și blide pictate aduse din târguri. Icoanele, blidele, oglinzile și ferestrele erau împodobite cu ștergare ornamentale. Ca o piesă de mobilier specială, undeva în cameră, se afla o ladă de zestre, frumos ornamentată, făcută la Tusa sau Preoteasa.

Bisericile de lemn din județul nostru reprezintă o culme a creației artistice și arhitectonice a locuitorilor acestor meleaguri. Despre biserica de lemn din Bănișor se spune că a fost una din cele mai vechi biserici din Sălaj. Ea a fost demolată în 1897, după construcția actualei biserici din piatră. Din fericire, avem o descriere a ei făcută de Ferenc Fetzer, profesor la Gimnaziul Minorit din Șimleul Silvaniei și publicată într-o revistă din Budapesta. Biserica a fost făcută din lemn de stejar, acoperișul era înalt, cu pante repezi, învelit cu șindrilă. Turnul avea o bază patrulateră și era deschisă pe toate laturile, iar deasupra ei se afla un coif înalt. În biserică se intra pe o ușă laterală. Ancadramentul ei era frumos ornamentat cu rozete și trei funii împletite, paralele, bine reliefate (am citat din descrierea originală). Nu avem nici o informație de cum arăta biserica în interior. Este de presupus că era frumos pictată, ca toate bisericile din lemn din județ care s-au păstrat până în zilele noastre.

La intrările în sat, la răscrucile de drumuri și în cimitir se aflau răstingniri din lemn cu câte un Hristos din tinichea pe fiecare. Ele nu erau niște realizări artistice extraordinare, deci nu din acest motiv le citez. Menirea lor era să pună satul și oamenii lui sub protecția proniei cerești și să te îmbie să-ți faci semnul crucii de câte ori treci prin dreptul lor. Personal nu pot să-mi imaginez vechiul Bănișor fără ele și am insistat ca cele două, rămase în viață, să fie protejate.

În anii copilăriei mele, majoritatea caselor din sat erau făcute din lemn și acoperite cu paie. Nu era nimic spectaculos în construcția lor. Te impresiona, totuși, albul imaculat al pereților exteriori, mușcatele din ferestre și ambianța lor plăcută. Începuseră să se facă și case din pământ bătut acoperite cu țiglă și existau și câteva construcții mai deosebite, care au dispărut din păcate. Dintre ele amintesc casa notarului - un veritabil conac ardelenesc -, vechea casă parohială, casa Șimon și casele evreilor. Odată cu dispariția lor, a dispărut nu numai ceva din imaginea vechiului Bănișor, dar au dispărut niște mărturii de arhitectură veche de pe aceste meleaguri. Păcat!

Din Bănișor nu lipsesc nici monumentele, menite să ne amintească de oameni și de evenimente, dar și să înfrumusețeze satul. Primul ridicat în sat și cel mai impunător și frumos este cel în memoria eroilor căzuți în Primul Război Mondial. El datează din 1936, este opera sculptorului Ludovic Luca și a fost realizat în Atelierul de Sculptorie și Cioplitorie în Piatră din Șimleul Silvaniei. Monumentul este amplasat chiar în centrul satului și a devenit o emblemă a lui. Din păcate, în perioada în care Ardealul de Nord a fost cedat maghiarilor, de pe el au fost răzuite câteva basoreliefuri, care li s-au părut prea românești autorităților de atunci.

După 1950, bănișorenii au început să-și cumpere obiecte de îmbrăcăminte de-a gata, de la oraș. Treptat, au dispărut culturile de cânepă, furcile de tors și războaiele de țesut și odată cu ele arta cusutului. Locul danțului l-au luat discotecile, locul blidelor pictate și al ștergarelor care împodobeau pereții caselor, l-au luat niște tablouril și tapițerii de un gust îndoielnic.

E adevărat și că locul lămpilor cu gaz l-au luat becurile elctrice, locul caselor acoperite cu paie, casele moderne - care seamănă tot mai mult a vile -, iar locul ulițelor noroioase, străzile pietruite sau asfaltate. Biserica din sat a fost repictată, turnul cel vechi modificat, iar în curtea ei s-a construit un frumos altar în aer liber și s-a amplasat o troiță. S-a constuit o școală nouă și noi sedii pentru primărie, dispensar și poliție. În centrul satului a apărut un loc de joacă pentru copii. Prin urmare, satul nu stă pe loc, evoluează și se menține frumos. Păcat însă că nu reușește să păstreze mai mult și din vechea lui înfățișare, ceea ce i-ar întregi farmecul și l-ar face mai interesant și mai atractiv.

Din când în când în sat se organizează expoziții cu vechi obiecte casnice și de îmbrăcăminte. Păcat că întârzâie amenajarea unui muzeu etnografic.

Din când în când pe scena căminului cultural se mai pot vedea frumoasele costume populare locale și vechile dansuri. Tot acolo se mai aud vechile strigături la joc și vechile cântece populare. Ansamblul de dansuri Bănișorul a reușit să facă o frumoasă propagandă dansului și costumului popular local, în județ și în afara lui. Păcat că s-a desființat.

Artiștii populari au dispărut din viața satului, iar odată cu ei s-a diminuat și bunul gust artistic. Locul frumoaselor obiecte de artă populară este luat, în măsură din ce în ce mai mare, de ”produse artistice” aduse de la oraș, de cele mai multe ori kitch-uri veritabile.

Din păcate, ce a trecut e bun trecut. Nu putem să restaurăm satul străvechi și nici nu este necesar s-o facem. Acum, satul arată bine și viața locuitorilor lui - din ce în ce mai puțin țărani - este mai ușoară. Ceea ce ar trebui să facem, este să reînviem bunul gust artistic al locuitorilor satelor noastre.

Citeşte mai mult >>

ORCHESTRA INGINERILOR

Am mărturisit şi cu o altă ocazie, că nu sunt un meloman. Nu-mi fac din asta un titlu de merit, ci, mai degrabă, îmi recunosc un handicap: acela de-a fi afon. Mi se întâmplă , totuşi, să ajung, din când în când, la Operă sau la Ateneu. Aşa se face că,duminică 3 aprilie 2011 am audiat la Ateneul Român un concert simfonic susţinut de Orchestra Inginerilor, care și-a aniversat 55 de ani de activitate artistică

Orchestra, dirijată de inginerul Andrei Iliescu, a interpretat Suita Peer Gynt de Eduard Grieg, solistă Geanina Munteanu (cântecul lui Solveig) și Concertul pentru pian și orchestră, nr.21, în Do major, de W.A. Mozart, solistă Maria Haiduc. Aş mai dori să spun că concertul s-a bucurat de succes, că spectatorii au aplaudat îndelung (de câteva ori şi atunci când nu era cazul), că au fost câteva bisuri şi că, la sfârşit, dirijorul şi membrii orchestrei au primit o mulţime de flori.

Pentru cei interesaţi de ingineri, vreau să vă spun că orchestra a fost înfiinţată în anul 1956 de către prof. dr. Petru Ghenghea, inginer electro-mecanic, absolvent şi a Conservatorului din Bucurelti, sub auspiciile Institutului de Căi Ferate din Bucureşti; este compusă din 80 de ingineri de cele mai diverse specialităţi: mecanici, constructori, chimişti, electricieni etc.; are în repertoriu peste 130 de piese muzicale; a dat până acum peste 500 de concerte în ţară şi în străinătate ; Dirijorul actual al orchestrei, Andrei Iliescu, are 54 de ani, este inginer de automatist, absolvent şi a Conservatorului din Bucureşti.; în prezent, orchestra poartă numele celui care a înfiinţat-o.

În anul 2005, orchestra, însoţită şi de Petru Ghenghea, atunci în vârstă de 92 de ani, a participat, în SUA, la aniversarea a 125 de ani a Institutului Tehnologic Stevens, membru al Asociaţiei Inginerilor Mecanici din SUA (ASME), bucurându-se de un succes deosebit.

Orchestra inginerilor pe scena Ateneului Român din București

Citeşte mai mult >>

ÎN JAPONIA……LA JIBOU

Nu intenționez să vorbesc despre cataclismul care a lovit recent Japonia ci să arăt câteva imagini ale splendidei grădini japoneze realizate la Grădina Botanică din Jibou.

Așa cum am spus în postarea anterioară, Grădina Botanică din Jibou a avut ca punct de plecare parcul dendrologic de pe domeniul Wesselenyi din localitate. Ea a fost înființată în anul 1968, grație eforturilor depuse de Vasile Fati (1937- 2007), profesor de științele naturii la Liceul din Jibou, care funcționa, atunci, în castelul Wesselenyi.

Bustul lui Vasile Fati în fața serelor

Vederea de ansamblu a grădinii japoneze

La Jibou este o combinașie între cele trei tipuri clasice de grdini japoneze: grădina de nisip și piatră, grădina cu lac, grădina japoneză de ceai.

Pietrele constitue scheletul grădinii, apa este o componentă nelipsită împreună cu podețele de trecere peste ea. Plantele sunt o componentă secunară. Sunt și multe ornamente sub formă de felinare sau dragoni.

Lac, pietre, casa ceaiului, podețe, arbuști, un felinar

Lacul, podețe, o poartă, un foișor, pietre și câteva plante.

Dragon

Casa ceaiului

Citeşte mai mult >>

AM FOST MUSAFIRUL LUI WESSELÉNYI MIKLÓS

În zilele de 25 și 26 martie a.c., au avut loc, o zi Zalău, o zi la Jibou, Zilele Caiete Silvane, ocazie cu care mi-am lansat, în cercul high life-ului literar sălăjean, ultima mea carte, ”Comorile de sub Meseș”. La Jibou, lucrările s-au desfășurat în amfiteatrul Grădinii Botanice din localitate, grădină amenajată pe proprietatea baronului Miklós Wesselényi. Am dormit două nopți într-o clădire nouă din incinta grădinii, situată în vecinătatea castelului Wesselényi.

Trebuie să precizez că au existat doi Miklós Wesselényi, tată și fiu, amândoi la fel de faimoși. Și unul și altul au fost politicieni și oameni de cultură.

Tatăl (1750-1809), poreclit Bourul din Jibou, cel care a început construcțiile de pe domeniul de acolo, a fost o persoană extrem de independentă, spadasin vestit și vânător. A intrat în conflict cu autoritățile austriece motiv pentru care a făcut opt ani de pușcărie. A scris piese de teatru și poezii.

Fiul (1796- 1850), a cărei statuie tronează în centrul Zalăului, s-a distins prin activitatea sa politică vizând desființarea iobăgiei și egalitatea între naționalități. În 1848 el a înaintat parlamentului maghiar un proiect de lege privind drepturile românilor. A scris lucrări cu caracter social, pamflete politiice, jurnal etc.

Castelul din Jibou este, azi, jumătate Palat a Copiilor, jumătate folosit de Grădina Botanică. A fost recent retrocedat unor urmași ai familiei Wesselényi. Când vom reuși și noi, românii, să recuperăm ansamblul Gojdu de la Budapesta? Probabil, niciodată.

Statuia lui Miklós Wesselényi îl înfățișază pe acesta cu o mână pe umărul unui iobag dezrobit. La poalele statuii sunt o mulțime de corane depuse la 15 martie, cu ocazia zilei naționale a Ungariei. Pe ele se poate vedea atât tricolorul românesc cât și cel unguresc, dovadă de toleranță din partea românilor. Cu ocazia aceleași sărbători, un extremist maghiar din Hargita a spânzurat o păpușă înfățișindu-l pe Avram Iancu, iar soția ambasadorului ungar din România a dat glas, la Miercurea Ciuc, unor sentimente revizioniste. Primul ar fi trebuit judecat și întemnițat iar cea de a doua expulzată din țară. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Uneori, toleranța românilor frizează prostia!

Colegiul Național Silvania din Zalău a fost, inițial, Colegiul Reformat Wesselényi. În 1908, el arăta ca în poza de mai sus. Comuniștii i-au răzuit motivele populare maghiare cu care era decorată fațada clădirii. N-ar fi trebuit să facă asta.

Citeşte mai mult >>