ERNEST HEMINGWAY (1)

Am primit de la prietenul meu A.P. cartea „Sărbătoarea de neuitat” a lui Ernest Hemingway, cu dedicaţie. Arată ca vai de ea! Coperta îi este uzată, murdară, decolorată şi îngălbenită. Paginile din interior sunt îngălbenite şi ele, dar numai pe porţiunile nescrise! Nu-mi explic cum s-a întâmplat asta. E ca şi cum soarele n-a fost în stare sau n-a vrut să se atingă de text! Tot respectul pentru Zeul Soare. Se vede  că biata carte a fost mult timp expusă pe treptele Universităţii Bucureşti sau pe treptele ce urcă la Teatrul Naţional, din dreptul ieşirii de la metrou. Acolo îşi expun câţiva „anticari” cărţile, fără milă de ele, în dispreţ total faţă de autorii lor şi faţă de cititori. Trebuie să-ţi fie teribil de milă de o astfel de carte, urâtă şi plină de microbi, ca s-o cumperi. Sunt convins că acesta a fost principalul motiv pentru care A.P. a ţinut s-o extragă de acolo, dar şi faptul că tocmai discutasem împreună despre autorul ei.

Când primeşti o carte într-un asemenea hal de degradare şi murdărire, primul impuls este s-o refuzi,  atât pentru că te consideri jignit, cât şi dintr-un reflex de autoapărare. N-am făcut-o, convins de bunele intenţii cu care mi-a fost dăruită şi bine am făcut.

După ce m-am străduit să o fac să devină aseptică, am citit-o. Am făcut-o cu mare plăcere, bucuros să regăsesc stilul fluent, direct şi plăcut al scriitorului, dar şi câteva amănunte despre perioada lui de ucenicie literară la Paris.  Aşa cum am mai declarat, sunt extrem de interesat de modul în care diverşi scriitori îşi concep şi îşi scriu cărţile lor, ca şi de părerile lor despre anumiţi confraţi în ale scrisului şi despre literatură în general. Sunt convins că astfel de lucruri îi interesează pe toţi începătorii în ale scrisului. Iată ce mi-a atras atenţia în această carte:

…Când terminam ceea ce plănuisem să scriu în ziua respectivă, îmi puneam caietul sub foile de hârtie în sertarul mesei, iar mandarinele rămase le vâram în buzunar. Dacă le-aş fi lăsat în cameră ar fi îngheţat peste noapte.

           Era o mare bucurie să cobor scara nesfârşită, convins că mi-a mers treaba din    plin. Lucram până terminam fie un capitol, fie un episod şi întotdeauna mă opream când ştiam ce are să urmeze. Numai astfel eram sigur că voi putea continua a doua zi. Uneori însă, când începeam o povestire nouă şi nu izbuteam s-o urnesc din loc, mă aşezam în faţa căminului şi storceam peste jeratic coaja micilor portocale şi urmăream flăcările albastre care se iscau sfârâind. Alteori mă ridicam de la masă şi privind  acoperişurile Parisului, îmi spuneam: „Nu te necăji. Ai reuşit întotdeauna să scrii şi ai să reuşeşti şi acum. E de ajuns să aşterni pe hârtie o singură frază care să conţină un adevăr. Scrie fraza cea mai adevărată pe care o ştii.” Şi în cele din urmă scriam o frază adevărată, după care puteam să merg mai departe. Era uşor, fiindcă întotdeauna îmi venea în minte un adevăr, pe care îl ştiam din experienţă, fie că îl citisem undeva sau îl auzisem de la cineva. Dacă începeam prea meşteşugit sau făceam o introducere, o prezentare a lucrurilor, aşa cum obişnuiesc unii, mă convingeam până la urmă că pot să tai aceste ornamente migăloase şi inutile, să renunţ la ele şi să încep cu prima afirmaţie adevărată şi firească pe care o aşternusem pe hârtie. Acolo, în camera de la mansardă, am luat hotărârea de a scrie câte o povestire despre fiecare lucru pe care îl ştiu.  Şi întotdeauna când am scris m-am străduit să ţin seama de hotărârea  luată, ceea ce a fost pentru mine o disciplină severă şi folositoare.

          Tot în camera accea m-am deprins ca din clipa când am încetat să lucrez să nu mă mai gândesc la ceea ce scriam până a doua zi când aveam să continui. Astfel, până ce povestirea se închega mai departe în subconştient, puteam să ascult ce vorbesc oamenii, să observ tot ce se petrece în jurul meu pentru a afla cât mai multe – măcar aşa speram; obişnuiam să citesc ca să nu fiu obsedat de viitoarea mea operă, aşa încât să devin incapabil de a o realiza. Când coboram după o zi rodnică – ceea ce depindea atât de disciplină cât şi de noroc – simţeam o bucurie nespusă şi socoteam că am dreptul să mă duc unde vreau.  

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (14)

BUFNIŢELE

Merg la Runcu doar în week-end-uri. În restul săptămânii, pe moşia noastră e linişte şi pace, ea devenind o oază de linişte şi refugiu pentru păsările din pădurea care ne înconjoară. Când ne arătăm, le speriem şi pleacă.

- Ce-i cu intruşii ăştia?!, le-am auzit, nu o singură dată.

De câteva ori, am găsit acolo, în salcia pletoasă sau în nucul de lângă lac, patru sau cinci bufniţe. Două din ele erau, cu siguranţă, părinţii, că erau mai mari, celelalte erau puii, mărişori şi învăţaţi să zboare. Cuiburile lor erau, probabil, în pădure, vânaseră în sat, pe timpul nopţii şi se hotărâseră să rămână, peste zi, în această curte „pustie”. Curios: n-au zburat la apariţia noastră!

- Nu ne văd. Au vederea foarte slabă, mi-a spus Ana

De auzit însă ne auzeau şi încă foarte bine, pentru că, de câte ori vorbeam în apropiere sau făceam cel mai mic zgomot, întorceau capul în direcţia noastră şi ciuleau urechile – două moţuri, situate deasupra capului, care seamănă a urechi - şi ne ţinteau cu doi ochi mari şi rotunzi, care le ocupau jumătate din faţă.

- Aduc numai necazuri. Goniţi-le!, mi-a spus, peste gard, ţaţa Ioana, pe când mai trăia.

N-am ascultat-o. Auzisem şi eu că dacă îţi cântă bufniţa pe casă, îţi moare cineva! „Superstiţii”, mi-am zis. Ştiam însă, de la Ana, că noaptea vânează şoareci, şobolani şi cârtiţe. Ori animale de astea aveam destule şi ne cam deranjau.

Ajuns acasă m-am documentat cu privire la aceste păsări. Iată ce spun despre ele chinezii:

 Bufnita este un simbol al înţelepciunii, cunoaşterii si ajută la dispersarea ignorantei. Ea are darul de a crea o energie a averii, atrăgând după sine un sentiment de siguranţă si confort interior.

Am mai aflat că, conform legendelor antichităţii, ouăle de bufniţă,  asigură o viaţă lungă şi o tinereţe durabilă.

Or fi şi astea tot superstiţii, dar în ele cred, pentru că aşa sunt eu: aleg totdeauna partea plină a paharului. Prin urmare, mi-am zis, dacă nu le alung,  am toate şansele să devin mai înţelept şi mai bogat, iar dacă îşi fac cumva şi cuib pe moşia mea şi am să le fur unul sau două ouă ca să le mănânc (nu ştiu dacă sub formă de ochiuri sau omletă?), o să rămân mereu tânăr şi o să trăiesc cât Matusalem. Au fost motive în plus, ca atunci când au apărut pentru a doua oară, să le spun:

- Sunteţi, oricând, bine venite!

În una din dăţi, m-am aşezat pe un scaun sub nuc, m-am străduit să nu fac zgomot şi le-am studiat îndelung. Majoritatea timpului au moţăit pe câte o creangă, cu ochii închişi. Dacă făceam cel mai mic zgomot, îi deschideau, se săltau pe picioare şi începeau să-şi mişte capul , într-o parte şi alta, în sus şi în jos, aşa cum am văzut, în filme, că fac mangustele de santinelă. La un moment dat, una din ele, tatăl sau mama,  a deschis ochii, s-a ridicat în picioare şi-a desfăcut aripile şi s-a întins aşa cum facem şi noi, dimineaţa, când ne-am săturat de somn. N-am auzit dacă i-or fi trosnit şi oasele, aşa cum mi se întâmplă mie! Apoi, după ce vreo cinci minute şi-a tot rotit capul,  în stânga şi dreapta, şi-a luat zborul şi a aterizat pe marginea lacului. Se vedea că vrea să bea apă, dar nu îndrăznea s-o facă. Au trecut vreo zece minute de prospecţiuni continui, până când a îndrăznit să-şi bage ciocul în apă şi încă pe atâta, până şi-a făcut, în etape, plinul, după care şi-a luat locul lângă ceilalţi membrii ai familiei. Sunt ale naibii de vigilente! Am plecat de acolo şi le-am lăsat să-şi continue somnul, gândindu-mă că, în noaptea ce va urma,  vor avea de lucru.

Un personaj din filmul serial Twin Peaks a pus în circulaţie replica devenită aforism: „Bufniţele nu sunt ce par a fi”. L-am întâlnit ţinând locul a numeroase titluri de articole în care se încearcă să se demonstreze că, în multe situaţii, adevărul este altul, nu cel care "pare a fi". Eu, care nu-mi mai amintesc în ce context a făcut această observaţie personajul din film, m-am străduit să înţeleg, ce par să fie bufniţele şi nu sunt în realitate? Cred că prin înfăţişarea şi atitudinea lor gânditoare, atunci când nu le deranjează nimeni, par a fi nişte călugăriţe sobre sau nişte babe cucernice. Ei bine, mai sunt şi altceva. Dacă căutaţi pe Internet o să aflaţi titluri de genul: „Bufniţa care râde cu ciocul până la urechi”; „Bufniţa vorbitoare”; „Bufniţa iubăreaţă”; „Bufniţa fericită” etc.

Citeşte mai mult >>

JURNAL DE ENERGETICIAN NR.8

SALT LA ZI

19.07.2012

Fac un salt de 30 de ani pentru a reda participarea mea la aniversarea a 40 de ani de la punerea în funcţie a Termocentralei Rovinari (conexiunea la Sistemul Energetic Naţional a blocului nr.1, din centrală), ocazie cu care şi închei transcrierea unor secvenţe din acest jurnal.

Am revăzut centrala după zece ani. Acolo unde a fost blocul nr.1, sunt acum doar fundaţii! Dacă ştiam, aş fi dus o coroană sau nişte flori, aşa cum se obişnuieşte când mergi la cimitir.  În locul lor celor două blocuri de 200MW (etapa I-a), casate, se preconizează să se monteze un bloc de 600 MW. 

Pe cele patru blocuri de 330 MW fiecare (etapa II-a), le-am găsit în funcţiune,  la sarcini dictate de reglajul putere-frecvenţă din sistem, apropiate de puterea lor nominală (sarcina pe centrală era de 1100 MW!). Blocurile erau în schemă completă, cu toate automatizările în funcţiune. Se cuvenea să merg acolo cu nişte cununiţe, din acele care se dau elevilor premianţi. Mi  s-a spus că este o funcţionare obişnuită! M-am mirat, deoarece acum 30 de ani n-am reuşit niciodată asemenea performanţă ( când am depăşit sarcina de 1000 de MW, foarte rar, am făcut-o şi cu ajutorul blocurilor defuncte). Blocurile de la etapa II-a au trecut, începând cu anul 1992, prin mai multe etape de retehnologizare. Două din ele au acum şi instalaţii de desulfurare a gazelor de ardere (adevărate uzine, în uzină!), iar camerele lor de comandă arată ca cele de pe un cosmodrom.

M-am bucurat să văd că centrala arată bine şi că blocurile funcţionează la parametrii de proiect. Înseamnă că ea a încăput pe mâini bune. Îi urez ei şi „servitorilor” ei, LA MULŢI ANI!

Sfârşit

Citeşte mai mult >>

NUŢA

Am cunoscut-o pe Nuţa la Năieni, un sat de pe dealurile Buzăului, în apropierea localităţii Pietroasele, de numele căreia se leagă tezaurul Cloşca cu Pui şi care mai e vestită pentru vinurile ei.

Are ceva mai mult de cinzeci de ani şi este încă în putere. E ţărancă, dar se poartă în tricou imprimat şi bermude, cumpărate de la „second hand” şi are telefon mobil. Doar papucii din plastic şi câţiva dinţi din viplă îi trădează condiţia socială. Deşi marcată de viaţa grea pe care o duce, se vede că a fost o femeie frumoasă! Are o poveste tristă, pe care vreau să v-o spun.

S-a căsătorit de tânără şi din dragoste, cu un meseriaş care făcea naveta la oraş, nebănuind că alesul ei va cădea, după nu prea mult timp, în patima beţiei, că va deveni brutal şi o va bate.  Au făcut repede doi copii, dar viaţa ei a devenit , în scurt timp, de nesuportat, atât de nesuportat încât, la un moment dat, a fugit cu altul, lăsându-şi soţul cu amândoi copiii. A fost blamată din cauza asta de propria familie şi de cunoscuţi.

- Cum poţi să pleci şi să-ţi laşi copiii?!, o întreba  şi se mira se mira multă lume.

- Cred că îmi luase diavolul minţile, nu mi-am dat seama ce fac, ne spune ea, acum.

S-a măritat cu cel cu care a fugit, un tractorist, după care a vrut să-şi recupereze copiii din prima căsătorie, dar justiţia n-a i-a încredinţat. A nimerit din lac în puţ! Cel de al doilea soţ s-a dovedit a fi mai beţiv şi mai brutal decât primul! A făcut totuşi, şi cu el, trei copii. Acum copiii ei sunt toţi la casele lor, răspândiţi prin diverse localităţi din ţară.

Cu şase ani în urmă, bărbatul ei de al doilea a avut un accident: a căzut cu tractorul într-o râpă. N-a mai fost bun de nimic. L-a scurt timp a trebuit să i se amputeze un picior, după care a făcut o semi pareză şi şi-l mişcă greu pe celalalt. E imobilizat în casă, şede mai mult în pat şi e complet dependent de Nuţa.

- Cum s-a purtat el cu tine, n-ar merita să-l îngrijeşti, îi spunem noi.

- N-ar merita, dar nu-l pot lăsa aşa. M-ar bate Dumnezeu şi mai rău, ne-a răspuns ea, cu  resemnare în glas.

Ea e convinsă că Dumnezeu a pedepsit-o pentru păcatul de a-şi fi părăsit copiii din prima căsătorie şi că acceptând  această penitenţă, trimisă de Sus, îşi ispăşeşte acel păcat.

- E greu, abia îl ridic din pat ca să-l pun în cărucior şi să-l mai scot afară, la aer.

 Bărbatul primeşte o pensie şi o indemnizaţie de handicapat, care abia îi ajung pentru medicamente şi….ţigări.

- Nu vrea să se lase de fumat. Spune că-i singura plăcere care i-a mai rămas, că de băut nu mai bea, ne spune Nuţa.

Înainte de-a se accidenta şi înainte de-a nu se mai putea deplasa singur, Nuţa lucra cu ziua la o fermă viticolă din sat. Lucra, de dimineaţa până seara, pentru 35 de lei pe zi. Erau puţini, dar erau banii cu care îşi mai cumpărau câte ceva de îmbrăcăminte şi de mâncare. De când el nu se mai poate deplasa neajutat, nu s-a mai dus la fermă, pentru că nu-l putea lăsa singur. Mai lucrează la rudele mele, la care am cunoscut-o, care au o  casă de vacanţă nu departe de casa ei: se ocupă de via lor, le tunde iarba din curte, le udă grădina etc. Sunt foarte mulţumiţi de ea. "Este harnică şi cinstită", mi-a declarat vărul meu.

 - Nu te ajută copiii?, am întrebat-o noi.

- Mă ajută, dar nu cu cine ştie ce, că nu au situaţii prea grozave. Cel mai mult mă ajută băiatul pe care-l am cu omul acesta, care e în Franţa, unde lucrează ca necalificat în construcţii. Îmi trimite, din când în când, ceva bani.

A încercat să obţină o indemnizaţie de îngrijitor. A făcut o cerere la comisia judeţeană de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. N-a reuşit.

- La gradul lui de invaliditate, nu are dreptul la îngrijitor, i-au spus doctorii. Să-şi pună proteză şi să se ducă la lucru!

- Dar nu poate umbla singur. Nu se poate ajuta nici de piciorul celalalt. Stă numai în pat. Schimbaţi-i gradul de invaliditate, i-a rugat ea.

- Numai dacă o să i se taie şi al doilea picior, i-au răspuns ei, parcă în derâdere.

Nuţa s-a gândit că ar fi bine să-l ducă ca să-l vadă şi ei. A făcut, cu chiu cu vai, rost de un mijloc de transport, l-a dus la Buzău, până lângă clădirea unde funcţionează comisia. Nu   l-au primit în cabinet pentru că, au argumentat ei, „l-ai adus nechemat şi neplanificat”.  S-a rugat de doctori să vină în stradă să-l vadă, ca să se convingă cât e de neajutorat. Au refuzat şi s-a întors cu el acasă fără să obţină nimic.

Soţia primarului din sat s-a oferit să-i facă un memoriu pe care să-l trimită la Bucureşti, la Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap. L-a făcut şi l-au trimis. După câteva luni a fost chemată la Buzău, împreună cu soţul. Cu chiu cu vai a făcut din nou rost de un mijloc de transport şi s-au dus.

- De data asta, l-am dus în cabinet. După ce l-a văzut şi examinat doctoriţa, aceeaşi cu cea care a refuzat să-l vadă data trecută, s-a mâniat, dar şi ruşinat, cred eu, căci şi-a dat seama de greşeala pe care o făcuse când n-a vrut să-l vadă. Mi-o spus că o să retrimită dosarul la Bucureşti cu un alt referat. Dumnezeu ştie acum cât o trebui să aştept până s-a întoarce de acolo şi până o să-mi dea şi mie ceva pentru că îngrijesc de omul acesta?, ne-a spus Nuţa.

Întâmplarea face să  cunosc persoane  care primesc indemnizaţie de îngrijitori ale unor persoane cu probleme mai mici decât ale soţului Nuţei. De ce credeţi că ea nu reuşeşte?

Citeşte mai mult >>

JURNAL DE ENERGETICIAN (7)

13.05.1982

Am reluat serviciul. N-am fost eliberat din funcţie. Mi-am reînnoit, verbal, cererea faţă de directorul general al centralei industriale şi faţă de ministrul adjunct. Ca să forţez decizia, am intrat într-un fel de grevă: Am refuzat să stau în centrală mai mult de 10 ore zilnic şi să mai efectuez  serviciul de 24ore. Ca urmare, ministrul adjunct Dobrişan, mi-a promis eliberarea din funcţie.

7.07. 1982

Încerc ce s-a relatez ce s-a întâmplat în perioada în care n-am mai scris în jurnal.

N-am fost încă schimbat din funcţie. Îmi continui „greva”. În ultimele două luni, în special în luna iunie,  termocentrala a funcţionat slab. Atmosfera este apăsătoare, deşi nu mai avem pe cap atâţia şefi. Sistemul Energetic din România a fost conectat cu cel a ţărilor din CAER, care preiau şocurile provocate de noi. În afara de asta există apă în lacuri şi hidrocentralele funcţionează din plin, iar vârfurile de sarcină în sistem sunt mai mici decât cele din iarnă.

8.07.1982

Am aflat că mi se pregăteşte schimbarea. Nu este uşor, pentru că nu există un sistem de pregătire a cadrelor de conducere şi nu există modalităţi de a tenta oamenii valoroşi să accepte funcţii de răspundere. Retribuţia unui director n-o depăşeşte cu mult pe cea a unui şef de secţie. Există cazuri când unii muncitori câştigă mai bine decât directorii. Directorilor nu li se asigură nici o înlesnire şi nici un avantaj faţă de un muncitor de rând. Dezavantajele însă, sunt numeroase: răspunderea mare care îţi creează o nelinişte continuă, orele nenumărate petrecute în uzină, sacrificarea vieţii personale şi familiale, insatisfacţii numeroase. „Avantajele” sunt de ordin formal: ţi se acordă mai multă consideraţie de către semeni ceea ce pe unii îi măguleşte şi îi determină să accepte funcţia de director cu care ştiu să se împăuneze, deşi nu are avantaje materiale, iar „torturile” fizice şi psihice nu lipsesc.

În cele două luni de când sunt în „grevă”, m-am refăcut din punct de vedere fizic şi nervos, lucrez cu mai multă tragere de inimă şi cu mai mult spor. Simt că fac mai mult decât în zilele în care stăteam în centrală cu nemiluita. Lucrul acesta însă îl văd şi îl apreciez numai eu, nu sunt în stare s-o facă şi şefii mei, pentru care măsura activităţii este numărul de ore de stat în centrală. Stând multe ore în centrală, fără să faci mare lucru, e o modalitate sigură de-a te evidenţia. Ce fac în timpul liber? Mă odihnesc, gospodăresc, citesc, mă plimb. Mă simt bine, dar nu sunt pe deplin satisfăcut. Simt nevoia să fac tot timpul ceva folositor, să am un program, să urmăresc un ţel. Sper ca lucrul acesta să-l reuşesc după ce voi scăpa de funcţia de conducere. M-am ocupat mai mult de copii, dar nu meditându-i, lucru pe care mărturisesc că nu mai sunt capabil să-l fac fără o pregătire prealabilă, ci făcându-le programe şi supraveghindu-i să şi le îndeplinească.  Mihai termină liceul  anul viitor şi va da examen de admitere la facultate. Vlad are, în anul acesta, examen de treapta I-a la liceu.

9.07.1982

 Directorul uzinei aproape că nu mă mai bagă în seamă. Dă dispoziţii peste capul meu, face lucruri în care nu mă consultă. De fapt, n-o făcea în prea mare măsură nici înainte de a intra eu în „grevă”. Are un stil ciudat. Participă la numeroase şedinţe la judeţ sau la Centrala Industrială şi nu ne spune ce s-a discutat acolo. În astfel de şedinţe se dau tot felul de sarcini noi. E adevărat, unele din ele nu merită nici o atenţie. Sunt atât de multe acţiuni şi campanii că nu începi bine una şi trebuie să o abandonezi în favoarea alteia. Ar fi  de o mie de ori mai bine să ne apucăm de mai puţine lucruri iar cele de care ne apucăm să le facem bine şi să le ducem până la capăt. Sunt prea multe ideile care le vin peste noapte şefilor noştri, prea mare graba de-a le pune în practică şi prea mari greşelile care se comit din cauza asta. Cu prea mare uşurinţă se dau la o parte orânduielile şi obiceiurile tradiţionale în favoarea improvizaţiilor. În astfel de situaţii, oamenii, copleşiţi de prea multe sarcini şi acţiuni, sunt de-a dreptul zăpăciţi,  nu ştiu de care să se apuce, căruia să-i dea mai mare atenţie, şi pentru că nu pot face o sută de lucruri deodată, nu fac nimic. Ce le intră pe o ureche le iese pe cealaltă, aşteaptă să facă alţii ceea ce ar trebui să facă ei, văd cum se alege praful de toate, fac haz de necaz şi, din când în când, îşi mai strâng cureaua.

Românul îşi manifestă nemulţumirea şi lipsa de adeziune, ignorând sarcini şi persoane, făcând şi spunând bancuri, de cele mai multe ori savuroase. Bancurile sunt un nemaipomenit barometru al stării de spirit al naţiunii.

13.07.1982

Situaţia în centrală e proastă. Sarcina este de doar 450 MW. Situaţia o resimte şi Sistemul Energetic. Nu se pot asigura cu energie electrică irigaţiile, tovarăşul priministru Dăscălescu a convocat la el conducerea MEE. După această convocare ministrul Cocârlă îl beşteleşte pe directorul nostru, iar acesta pe noi.

Directorul comercial Vaida pleacă director prim la Turceni. Mi-a propus funcţia de director tehnic acolo. Am refuzat.

De câteva zile citesc „Sfidarea mondială” a lui Jean Jaques Servan-Schreiber. Cartea se referă şi la o serie de evenimente petrecute în lume mai ales după cel de al Doilea Război Mondial, evenimente despre care presa noastră, radioul, TV (mass-media) ne-au informat în linii destul de generale. Sunt încântat să iau cunoştinţă de ele.

16.07.1982

Ieri am fost eliberat din funcţia de director tehnic al IE Rovinari (Întreprinderea Electrocentrale Rovinari) şi în locul meu a fost numit inginerul Vişan Constantin, fost director al exploatării de combustibil.

A avut loc o şedinţă  a COM şi a Comitetului de Partid pe întreprindere având pe ordinea de zi un singur punct: măsuri organizatorice. Au participat din afară: ministrul adjunct Costea, directorul general al centralei industriale, Constantinescu, secretarul cu probleme economice al Comitetului Judeşean de Partid, Bodescu, primul secretar al Centrului Industrial Agrar Rovinari, Răuţescu.

Constantinescu a anunţat că la cererea mea am fost eliberat din funcţie, din motive de sănătate şi a dat citire deciziei de numire a lui Vişan. Mi-a înşirat mai multe lipsuri din activitatea mea: n-am pregătit bine lucrările de reparaţii, reparaţiile n-au fost executate bine, că n-am analizat corespunzător avariile avute, că am depăşit consumul specific de combustibil şi consumul propriu tehnologic, că personalul este insuficient pregătit şi nu ne-am ocupat îndeajuns de pregătirea lui profesională. În final, mi-a mulţumit ,totuşi, pentru activitatea depusă, şi mi-a cerut ca în funcţia în care voi fi numit să depun toate eforturile pentru bunul mers al centralei.

Mi s-a dat cuvântul. Am spus că nu vreau să comentez observaţiile care mi s-au făcut (observaţii adevărate, dar incorect să le pui în cârca unei singure persoane, ele fiind, de fapt, rezultatul activităţii unui sistem, care este alcătuit greşit şi funcţionează defectuos). Am atras atenţia că atât eu cât şi ceilalţi conducători ai acestei întreprinderi foarte grele, nu avem nici un fel de pregătire de conducere, că am fost şi suntem nişte amatori, conducem întreprinderea după metode învechite, aceleaşi de acum 30 de ani. Am atras atenţia, apropo de acuzaţiile care mi s-au adus, că uzina de reparaţii, uzina de combustibil, serviciul de programare şi pregătire a lucrărilor de reparaţii nu sunt subordonate directorului tehnic, fapt care îl lipseşte pe acesta de un instrument important în realizarea producţiei, de care răspunde. Am reluat ideea mai veche conform căreia Centrala Industrială şi Ministerul trebuie să se ocupe mai mult de uzină, iar ISPE şi ICEMENERG (institutele de proiectări respectiv cercetări ale ministerului) să-şi facă mai mult simţită prezenţa în uzină.. Am făcut propunerea ca ICEMENERG-ul să aibă o filială pentru Rovinari şi Turceni a cărei sarcină principală să fie analiza cauzelor avariilor şi incidentelor şi luarea măsurilor necesare ca ele să nu se mai repete. L-am felicitat pe Vişan şi i-am promis tot sprijinul meu.

Au mai luat cuvântul diirectul întreprinderi, Răuţescu, Costea, Vaida, Dănăşel, Bodescu. Directorul mi-a mulţumit pentru activitate până la un moment dat (momentul când eu am dat glas neînţelegerilor noastre), Răuţescu a ţinut să sublinieze că neajunsurile activităţii mele se datorează în mare măsură colectivului în care am activat şi care nu m-a sprijinit destul, Vaida a avut despre mine numai cuvinte bune şi a ţinut să precizeze că compartimentul tehnic şi de producţie pe care l-am coordonat e cel mai greu din centrală. Costea a făcut şi el o enumerare a lipsurilor mele şi a colectivului în care am lucrat, subliniind situaţia grea a sistemului şi sarcinile ce ne aşteaptă. Dănăşel (secretarul Comitetului de Partid pe întreprindere) după câteva cuvinte de apreciere s-a referit la lipsurile colectivului şi s-a angajat să tragă cu mai mare fermitate la răspundere pe cei care nu-şi fac datoria.  În sfârşi, Bodescu a spus multe, pe un ton ridicat şi iritat, nu atât adresându-mi-se mie cât colectivului. Nici asupra mea şi bănuiesc că nici a colectivului, cuvântarea lui n-a făcut nici o impresie. De câte ori l-am ascultat am avut impresia că vorbeşte în van, deşi pe lângă generalităţile pe care le debitează se referă şi la câteva fapte concrete.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (13)

NUCUL

Ana a venit acasă, acum vreo cinci ani, cu două nuci.

- Uite ce nuci mari!, s-a lăudat ea.

Am luat una în mână şi am examinat-o. Da, era neobişnuit de mare! „O fi având ceva în interior?, m-am întrebat şi, fără să stau pe gânduri am spart-o, pe masă, cu pumnul. Nici n-a trebuit să dau prea tare: avea o coajă foarte subţire  şi, surpriză, un miez mare cu multe circumvoluţiuni! Ana voia să facă acelaşi lucru cu nuca ei.

- N-o sparge!, am sărit eu, ca ars.

- De ce?

- Vreau s-o prăsim.

- Cum?

- O pun în pământ, într-un ghiveci, iar după ce răsare nucul, îl transplantez la Runcu.

Aşa am făcut, după care am aşteptat şi tot aşteptat, nu mai ştiu exact cât şi minunea s-a înfăptuit: din ghiveci şi-a scos capul un lujer mititel, plăpând. Nu semăna a nuc! „O fi vreo buruiană!”, mi-am zis. Am avut inspiraţia să-l miros. Din nou, surpriză: plăpânda arătare mirosea a nuc.

- A răsărit nucul!, am transmis, imediat, vestea.

Începând de atunci, l-am vegheat şi oblojit până s-a făcut primăvară şi el se înălţase de o palmă. L-am dus, cu ghiveci cu tot, la Runcu, acolo l-am scos împreună cu pământul şi l-am plantat în fundul grădini, în faţa barăcii devenită hangar pentru sculele şi maşinile mele agricole.

A început o nouă perioadă de observaţie, de oblojeală de bucurii şi decepţii referitoare la puiul de nuc. De câteva ori i-au căzut frunzele şi ne era teamă că l-am pierdut. Tot de atâtea ori însă, i-au ieşit altele şi apoi, parcă dintr-o dată, nucul a ţâşnit pe verticală şi , până toamna era înalt de o jumătate de stat de om. „ O fi rezistând iernii?”, m-am întrebat. A rezistat, iar în următorul an a început să crească ca Făt Frumos din poveste. La sfârşitul anului era mai înalt decât mine! După încă un an, era mai ănalt decât baraca. La sfârşitul celui de al treilea an, era cât casa. De rodit însă, nici vorbă!

- La anul o să rodească, am declarat eu, cu toată convingerea.

A venit şi următorul an şi, pentru a treia oară, surpriză: nucul făcuse…… trei nuci. Pe două le-au golit de miez coţofenele, una, printr-o minune , a rămas întreagă! Era la fel de mare ca şi mama nucului nostru şi cu un miez la fel de mare şi de deştept.

- La anul o să fie plin, m-am consolat eu.

Aiurea! În anul care a urmat a făcut doar vre-o zece nuci, care, mai mult de jumătate au fost dijmuite de păsările acelea colorate în  alb-negru cu cozi lungi. A făcut, în schimb, un car de frunze pe care le-am evacuat de sub el, cu roaba, în toamna trecută.

nul acesta nu se vede în el nici o nucă.

- Taie-l!, s-a enervat Ana.

Ar merita, dar nu mă îndur.

- Ce-ai de gând l-am întrebat?

- Cândva, o să te răsplătesc pentru răbdarea ta, mi-a răspuns el.

Când va fi acel „cândva”, numai Dumnezeu ştie!

Citeşte mai mult >>

RAŢE SĂLBATICE. NOUTĂŢI

Am  scris pe blog despre raţa cu zece boboci, din care, la un moment dat, rămăseseră şapte. Am urmărit familia aproape zilnic, cu ocazia plimbărilor mele prin Parcul Naţional. După ce bobocii făcuseră pene, m-am mirat să constat că sunt toţi raţe, adică toate penele lor erau maro! Azi am constatat că penele unora dintre ei au început să se coloreze. Prin urmare, mi-am zis, raţele sunt pe cale să se transforme în răţoi! Vor fi nişte răţoi transsexuali! A mai remarcat cineva o astfel de minune? Dacă da, comunicaţi de urgenţă la National Geographic.

Citeşte mai mult >>

JURNAL DE ENERGETICIAN (6)

26.04.1982

Sunt în spital. Datorită amabilităţii doctorului Vodislav,  şeful secţiei de interne a Spitalului Judeţean Gorj, stau singur într-o rezervă de două paturi. Am venit de acasă aprovizionat cu cărţi şi cu un aparat de radio cu transistoare. Citesc şi ascut muzică. În cameră există o singură priză din care este alimentat un frigider. Împart, arbitrar, funcţionarea frigiderului cu cea a radioului.

Citesc „Povestea unui poliţist” de Roger Barniche, carte apărută în Editura Enigma.  În general, nu mă dau în vânt de cărţi poliţiste. Am acceptat-o pe aceasta pentru că nu este vorba de o ficţiune ci de o carte autobiografică.

Mă simt bine. Încerc un sentiment de eliberare. Nu duc grija uzinei.

27.04.1982

La prima oră, mi s-a recoltat mult sânge pentru analize. În restul zilei m-am dedicat cititului.

Lectura este una din cele mai mari pasiuni ale mele. Îmi place şi să cumpăr cărţi. Acasă, am o bibliotecă încăpătoare, burduşită cu cărţi, aranjate pe categorii: dicţionare, albume de artă, literatură românească clasică, literatură românească contemporană, literatură universală clasică şi contemporană; pe dea altă parte  cărţi de ştiinţă şi filozofie, de istorie, geografie, turism, biografii de oameni mari.  Cărţile de turism sunt legate de pasiunea mea pentru călătorii. Biografiile unor anumiţi oameni îmi trezeşte dorinţa de a-i imita în tot ce-au avut ei bun:  voinţă, tenacitate, răbdare, bunătate etc.

După amiază, mi-a făcut mare plăcere vizita soţiei mele, care mi-a adus un buchet de mărgăritar (lăcrămioare) şi o crenguţă de merişor, cu flori roşii.

28.04.1982

Afară este un timp foarte frumos. De la fereastra camerei de spital, admir natura şi oraşul. În depărtare, se vede Coloana Infinitului şi Fabrica de Confecţii. Văd şi blocul în care locuiesc eu şi mai multe blocuri în construcţie. În oraş, încep să predomine clădirile mari, cu până la patru etaje.

Mă preocupă foarte mult cum arată oraşul acum şi cum o să arate el în viitor. Sufăr de câte ori asist la aplicarea unor soluţii arhitectonice şi de sistematizare nefericite şi mă bucur sincer pentru fiecare reuşită a arhitecţilor locali. Până acum, s-a construit o mulţime de blocuri anoste – la periferie -, dar şi câteva interesante în restul oraşului: Autogara, Casa Tineretului, Spitalul Judeţean, Sala Sporturilor, sediul Secţiei de Proiectări Judeţene. Unele dintre ele ar fi put fi amplasate mai fericit.

29.04.1982

Azi am suferit o intervenţie chirurgicală: mi s-au extras doi lipomi de pe abdomen.  Am o mulţime şi sunt inestetici. Mai simt încă nevoia să arăt acceptabil.

Am început să citesc „Dilema americană” de Ion Grigorescu. O carte foarte documentată şi scrisă bine, de un scriitor inteligent. Mă fascinează America! Am citit mult despre ea. Sunt convins că, în prezent, este ţara cea mai civilizată şi dezvoltată de pe Glob. Aş vrea foarte mult să o vizitez.

Am primit primele rezultate ale analizelor făcute. Sunt bune. Mă bucur.

30.04.1982

Afară nu mai este la fel de frumos ca în zilele precedente. Deoarece urmează două zile de sărbătoare ( 1şi 2 mai) în care nu se lucrează nici în spital, convin cu domnul Vodislav să

plec acasă şi să revin pe 3 mai.

Plec din spital la ora 14. Mă simt deosebit de bine afară şi acasă. Fac o plimbare prin oraş şi trec şi pe la librărie. Mă bucur să găsesc cartea  „Faust” a lui  Goethe, pe care o cumpăr. Foarte greu se procură cărţile bune! Ele se vând pe sub tejghea. Urmează să apară „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu. Mă zbat, de pe acuma, să fac rost de ea.

1.05.1982

Sunt acasă. S-a făcut timp frumos. Pentru plăcerea de-a mă mişca în aer liber, fac o plimbare la piaţă. Cumpăr flori şi seminţe de flori pentru jardiniera de pe balcon. În lipsa unei grădini, care-mi lipseşte extraordinar de mult, încerc să fac pe balcon, care e destul de mare, o mică grădină şi un loc de recreare plăcut. Am plantat în jardinieră Panseluţe, Ciuboţica cucului, Bănuţi şi Nu mă uita. Am construit un stelaj pe care am lădiţe şi ghiveciuri cu răsaduri de Petunii, Regina nopţii, Gura leului, Zorele, Crăiţe şi Cârciumărese. Am pe balcon un şezlong, în care îmi place să citesc şi chiar să dorm la soare.

P.S. După 15 ani, mi-am cumpărat un teren de  1000 m.p. şi mi-am amenajat grădina mult visată.

2.05.1982

Este tot timp frumos. Fac, împreună cu fiul meu Vlad, de 15 ani, o plimbare pe itinerariul: Coloana Infinitului, Biserica Sfinţii Apostoli, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu şi fac poze.

Îmi place Brâncuşi. Am cumpărat şi citit aproape  tot ce s-a scris, în română,  în legătură cu el. Mi-ar plăcea să-i reproduc câteva sculpturi.

P.S. Peste 20 de ani i-am reprodus, în lemn de prun, „Cuminţenia Pământului”

3.05.1982

Am revenit la spital. La prima oră, am făcut o radioscopie gastro-intestinală. După care am dormitat în cameră sau am citit „Bătălie în adâncuri” de Duglas Reeman. Am suferit toată ziua de dureri de cap.

A fost o zi splendidă. Mi-ar fi plăcut să fiu afară. Spre seară am admirat spectacolul oferit de zborul unui stol de porumbei. Porumbeii sunt proprietatea unui cunoscut, care locuieşte, la curte, nu departe de blocul meu şi de spital. După ce le dă drumul din volieră, porumbeii zboară în cercuri largi pe deasupra casei lui, în stol compact, urcând, coborând şi sfârşind prin a se aşeza pe casa lui. Îmi place să-i văd zburând, îmi place să aud şuieratul zborului lor, admir viteza cu care zboară şi graţia cu care planează în aer. Mi-ar plăcea să am şi eu porumbei, Doamne, câte mi-ar plăcea şi cât de puţine pot să fac!

4.05.1982

Speram să pot părăsi spitalul azi, dar doctorul Vodislav a decis să fac şi un control de fund de ochi. L-am făcut după amiază. Doctorul, care mi-a făcut controlul, n-a remarcat nimic deosebit.

După amiază, m-a vizitat soţia şi mi-a adus zambile, floarea ei preferată. M-a vizitat şi Radu Teodorescu,  finul meu, şef secţie termo-mecanică la centrală. Mie mi-e simpatic, soţia nu-l poate suferi. Este un oltean tipic: isteţ, descurcăreţ, şmecher; îi plac sportul şi femeile. (P.S. Şi mie îmi plac.)

5.05.1982

Ies din spital. Diagnosticul: colecistită, colită, lipomatoză la care aş adăuga epuizarea fizică şi nervoasă Am şapte zile concediu medical, zile în care mă voi ocupa de gospodărie, o să citesc şi o să mă plimb în natură.

Citeşte mai mult >>

JURNAL DE ENERGETICIAN (5) - ROVINARI 1982

                            

5.03.1982

Sarcina pe centrală 660 MW.

Ieri am analizat fişele de avarii pe luna februarie: 36 declanşări de blocuri (!). 20 din cele 36 de declanşări sunt din cauza instalaţiilor electrice şi de automatizări, 3 din vina personalului, restul reprezintă spargeri de ţevi la cazane sau declanşări din alte motive. Cu toate simplificările repetate aduse sistemului de protecţii, acesta continuă să fie sofisticat, realizat cu elemente nefiiabile şi pus să lucreze în condiţii neadecvate: temperaturi mari, vibraţii, praf, etc.

Azi am analizat funcţionarea economică pe luna ianuarie, pe bază de post-calcul: Consumul specific de combustibil, 432 gcc/kwh, faţă de 380 gcc/kwh, planificat. Cauzele principale ale depăşirii consumului specific de combustibil sunt: funcţionarea cu sarcină redusă (18 gcc/kwh), opriri porniri (17,6 gcc/kwh), pierderi de căldură cu gazele evacuate la coş (16 gcc/kwh), pierderi prin vid scăzut şi murdărire condensator (13 gcc/kwh), pierderi prin temperatura scăzută a apei de alimentare (9 gcc/kwh), pierderi prin nearse mecanice (8 gcc/kwh).

6.03.1982

 La ora 8.30, ne-a convocat tovarăşul Butcă, activist CC-PCR, pe câţiva membrii din conducerea centralei şi câţiva delegaţi ai centralei industriale, şi ne-a luat tare, învinuindu-ne că ieri, cu excepţia directorului centralei (de serviciu din partea conducerii) am plecat din centrală la orele 18 lăsând câteva probleme nerezolvate. Nu vrea să priceapă că nu putem sta zi de zi în centrală, toţi, până noaptea târziu şi că în Rovinari în fiecare moment este o situaţie specială, dintr-o mulţime de cauze, şi că în centrală,  în fiecare zi există, 24 de ore din 24, o persoană din cadrul conducerii, pe baza unui grafic.

Azi am fost eu de serviciu.  Când nu sunt evenimente ne putem odihni pe o canapea în birou. Azi însă, a declanşat de două ori blocul 6 şi n-am închis ochii toată noaptea. Am ajuns acasă obosit, cu toate acestea n-am putut să mă culc decât după amiază, am dormit două ore şi m-am trezit cu dureri groaznice de cap. Serviciul de 24 de ore în centrală, este de-a dreptul inuman.

8.03.1982

Sarcina pe centrală 800 MW.

Ne-a vizitat o delegaţie de bulgari în vederea documentării pentru proiectarea unor modificări la morile şi instalaţiile de ardere ale cazanelor de 645 t/h (etapa I-a) în vederea funcţionării fără păcură. Bulgari sunt deştepţi şi simpatici şi se dovedesc pricepuţi.

9.03.1982

Am participat la o masă festivă în cinstea  oaspeţilor noştri bulgari. A fost o atmosferă plăcută, destinsă. S-au spus şi bancuri: noi cu eroul nostru, Bulă, ei cu eroul sovietic, Ceapaev. Bancul bulgarilor care mi-a plăcut cel mai mult:

„La o lecţie de istorie, se dau exemple de tactică şi strategie:

Ivan: Cutuzov a lăsat francezii să intre în Moscova, apoi a aşteptat o iarnă grea cu zăpadă mare şi i-au respins până la Paris.

Saşa spune acelaşi  lucru despre Stalin şi nemţi.

Petea: Naser a lăsat pe evrei să vină până la Suez, iar acum Amar El Sadat aşteaptă o iarnă grea cu zăpadă mare ca să-i alunge până la Tel Aviv.

23.03.1982

Azi se împlinesc zece ani de la primul paralel la blocul 1, eveniment la care am fost prezent în calitate de inginer şef coordonator, în tabăra beneficiarului. Evenimentul a avut loc în ziua de 23 martie 1972, ora 23 şi a fost şi certificatul de naştere al Centralei Rovinari, înntr-un sat amărât din  judeţul Gorj, cu numele de Rogojelu.

Blocul 1 s-a născut mai greu decât cel care a urmat, pornirea lui însemnând   şi punerea lui în funcţiune, pentru prima dată, a tuturor instalaţiilor comune: baraj, casa sitelor, staţia de tratare a apei, gospodăria de combustibil, centrala termică de pornire, turnul nr.1 de răcire etc... Pornirea lui a întârziat cu un an faţă  de termenul planificat. Întârzierile au fost la toate capitolele: lucrări de construcţii, lucrări de montaj, livrări echipamente. S-a lucrat în condiţii extrem de grele!

Închiderea întrerupătorului prin care se făcea legătura cu Sistemul Energetic Naţional a fost efectuată de maistrul electrician Beldeanu Emil, care a murit, răpus de cancer, în anul următor.

27.03.1982

Întreg colectivul centralei am sărbătorit zece ani de la punerea în funcţiune a centralei, printr-un banchet la restaurantul Runcu, din Târgu Jiu..

31.03. 1982.

Luna martie a fost o lună în care centrala a funcţionat slab. S-a realizat, totuşi, planul pe trimestrul I, datorită funcţionării bune din luna februarie.

Plan pe luna martie: 429.000 MWh

Realizat: 390.560 MWh

Plan pe trimestrul I: 1.100.000 MWh

Realizat: 1.104.240 MWh

În mod surprinzător, aproape ne-am realizat şi planul la consumul specific de combustibil: 377 gcc/kwh planificat, 380 gcc/kwh realizat. Secretul realizării lui a fost determinarea puterii calorifice a combustibilului fără mineri, numai de către termocentrală.  S-a constatat că minerii ne înşelau sistematic la prelevarea probelor de cărbune, rezultând puteri calorifice mai mari decât cele reale, pentru a nu trebui să plătească penalizari.

2.04.1982

Continui să nu mă înţeleg bine cu directorul centralei, în ciuda discuţiei avută cu el după Adunarea generală a salariaţilor. Nu ţine cont de punctul meu de vedere, ia multe decizii peste capul meu. Mi-am reînnoit la Centrala Industrială cererea de schimbare din funcţie.

3.04.1982

Se face o analiză în COM (Comitetul Oamenilor Muncii), organul colectiv de conducere al întreprinderii, o analiză a realizării planului pe trimestrul I. Deşi am realizat planul, cei din colectivul de conducere avem parte numai de reproşuri din partea directorului întreprinderii: nu ne-am mobilizat suficient (adică, n-am crăpat la datorie!)pentru a efectua lucrări de bună calitate în termenele stabilite. Ca şi cum noi am putea, cu mijloacele care dispunem, să însufleţim marea masă inertă de „oameni ai muncii”, majoritatea dintre ei fiind preocupaţi să câştige cât mai mult cu un efort cât se poate de mic, fac lucrări de mântuială, îşi bat joc de avutul întreprinderii şi a statului, fură cât pot şi sunt în stare să ne lase cu fundul în baltă în orice moment.

23.04. 1982

Ne-a vizitat adjunctul ministrului, Dobrişan. Am avut o discuţie cu dânsul, în prezenţa directorului întreprinderii, în legătură cu neînţelegerile mele cu acesta şi cu cererea mea de-a fi eliberat din funcţie. Am spus, deschis, că-l suspectez pe director de lipsă de sinceritate  şi de acţiuni duşmănoase în relaţia cu mine. Am mai spus că sunt foarte obosit şi bolnav şi că nu mai rezist regimului extensiv de lucru pretins, că sarcinile care-mi revin sunt prea numeroase şi că nu le pot acoperi satisfăcător. Le-am mai comunicat că peste două zile mă internez în spital pentru analize.

Citeşte mai mult >>

JURNAL DE ENERGETICIAN (4)

 

JURNAL DE ENERGETICIAN (4)

- ROVINARI 1982 -

Revin cu jurnalul, în special la insistenţele fiului meu Vlad, angajat al Termocentralei Rovinari.

 18.02.1982

Sarcina pe centrală 660 MW. În cursul dimineţii ne vizitează primul ministru Ilie Verdeţ. Pe mine mă găseşte în camera de comandă a blocurilor 5,6, unde supravegheam pornirea blocului 5. I-am dat raportul, conform uzanţei. I-am spus că funcţionarea bună din ultimul timp se datorează cărbunelui bun şi suficient, voind să înţeleagă că aceasta este o condiţie obligatorie pentru o astfel de funcţionare. De la noi, primul ministru a mers la Combinatul Minier, unde a asistat la Adunarea Generală a Salariaţilor.

21.02.1982

Este duminică. În sfârşit, după cinci săptămâni consecutive în care am fost duminica în centrală, este prima duminică pe care mi-o petrec acasă. Dimineaţa m-am plimbat în parc împreună cu soţia, după amiaza am văzut, împreună cu fiul meu Vlad, filmul „Iankeii”, producţie englezo-americană, „un film astfel făcut încât să placă la toată lumea” (am citat din revista „Cinema”)

22.02.1982

O clasificare a şefilor de la Bucureşti care ne vizitează centrala, se poate face din punct de vedere a modului cum analizează situaţia din uzină atunci când ne vizitează:

- tipul "meticulos" - întoarce situaţia pe toate părţile, scotoceşte în toate cotloanele  (ex. ministru adjunct  Adrian Georgescu, activistul Partenie);

- tipul "superficial moderat" - intră numai în problemele care-i convin sau pe care nu le poate ocoli (ex. ministru adjunct Dobrişan, dir. General Constantinescu şi marea majoritate a şefilor);

-  tipul "superficialitate crasă" – vine, spune câteva lozinci, îndeamnă şi critică la modul general şi pleacă cât mai repede (Ex. ministrul Cocârlă Trandafir)

- tipul "bau-bau" – ameninţă şi caută cu tot dinadinsul să sperie (ex. ministrul Gheorghe Cioară)

25.02.1982

Ieri a început o analiză a funcţionării economice a centralei pe anul trecut. Au participat Partenie, Popovici Teofil Iliescu Tudor şi Stan Radu.

Popovici Teofil (zis şi Teofitil), este reprezentantul permanent al Ministerului Construcţiilor de Maşini, în centrală. A fost director general în Ministerul Energiei Electrice, director general al Institutului de Cercetări şi Proiectări Utilaje Termoenergetice (ICPET), În prezent, este inginer principal (consilier) la ICPET. Decăderea lui din ultima funcţie de conducere a survenit ca urmare a faptului că o soră a sa a rămas în  Occident şi i-a stricat dosarul. Ne este profund antipatic, pentru caracterul său urât: minte, exagerează, pârăşte, lipsit  de obiectivitate în disputele furnizor –beneficiar. Nu neg că este inteligent, că reuşeşte, atunci când vrea sau îi convine, să caracterizeze corect anumite stări de lucruri, dar, în întâlnirile la nivel înalt, se pricepe să tragă totdeauna spuza pe turta MICM. În ministerul nostru nu avem un bandit de talia lui, motiv pentru care pierdem multe dispute cu furnizorul (P.S. Nu reuşeam să demonstrăm, satisfăcător, că funcţionarea necorespunzătoare a centralei se datorează în mare măsură calităţii necorespunzătoare a utilajelor.)

Iliescu Tudor este şi el un „fost”. Fost inginer şef la Termocentrala Doiceşti, pe vreme când, aceasta, cu cei 120 MW instalaţi ai ei, era cea mai mare centrală pe cărbune din ţară. Fost şef de laborator la Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice (ICEMENERG). Are origine „nesănătoasă” motiv pentru care azi este doar inginer principal II la acelaşi institut, specializat în puneri în funcţiune, recepţii de instalaţi şi, mai nou, optimizări de regimuri de funcţionare. Îşi petrece aproape tot timpul în centrale şi foarte puţin cu familia sa, aflată la Bucureşti. Soţia lui e casnică, are doi copii studenţi, şi îi prind bine diurnele de deplasare şi de timp prelungit de lucru. Este un tip onest, priceput, inteligent şi simpatic, dar nu e „uns cu toate alifiile” ca şi Popovici Teofil.

27.02.1982

La prima oră, sarcina pe centrală este 835 MW.

Alaltăieri, s-a accidentat grav, maistrul electrician Grofu Vasile. A introdus, într-o celulă de 6 KV, un întrerupător cuplat. S-a produs un arc electric foarte puternic care i-a provocat arsuri de gradul 3 şi 4 pe 25% din suprafaţa corpului (mâini, faţă, fese, coapse).

Începând de ieri, au început demersurile noastre şi ale familiei lui, pentru a fi transportat la Bucureşti, deoarece, alţi doi arşi în centrală, dintre care unul  într-o stare mai uşoară decât el, au murit, în spitalele din Târgu Jiu şi Craiova. S-a reuşit: azi după amiază a sosit o salvare şi un doctor din Bucureşti care, mâine,  o să transporte accidentatul la Spitalul Agripa.

28.02.1982

E duminică. Sunt acasă. Dimineaţa am participat la şedinţa cu părinţii la Liceul Tudor Vladimirescu. Am aflat că fiul meu Mihai, are note proaste la economie politică: 4 şi 1 !!!!!

Sunt informat, din uzină, că maşina şi doctorul de la Bucureşti au plecat fără să ne ia accidentatul, pretextând că nu sunt locuri în spital. Directorul comercial Vaida, aflat în centrală, a făcut demersuri la ministerul nostru, fără rezultat.

Sunt imobilizat la pat de o criză de lumbago, intervenită din senin! Sunt vizitat acasă de doctorul centralei, care îmi prescrie trei zile de tratament şi repaos la orizontală.

Am primit de la  mama mea, din Braşov, câteva articole decupat din „România Liberă”, despre centrala noastră, scrise de M. Radian. Autorul a surprins corect, câteva aspecte din viaţa centralei, şi a identificat , de asemenea corect, împrejurările şi condiţiile în care ne desfăşurăm activitatea. Voit sau nu, a omis să menţioneze aspecte legate de calitatea utilajelor, calitatea proiectelor, condiţiile sociale, conjunctura economică naţională, concepţia românească de organizare, calitatea personalului venit din şcoli, etc.  Poate nici eu, la sfârşitul acestui jurnal, nu voi reuşi să prind toate aspectele muncii şi vieţii noastre, astfel încât să pot da un răspuns, o explicaţie, celor interesaţi de „cazul Termocentrala Rovinari”

4.03. 1982

Am revenit în centrală. Toată lumea este dezamăgită  după înfrângerea de ieri, pe teren propriu, a Universităţii Craiova de către Bayer Münche, scor 2:0! Universitatea Craiova este echipa tuturor oltenilor. Ieri după ora 14 n-a mai lucrat în centrală decât personalul de exploatare şi acesta cu urechile ciulite la aparatele de radio. Restul personalului a plecat acasă să vadă meciul la televizor. Câţiva norocoşi au făcut rost de bilete şi au văzut meciul pe stadion. Puţinii rămaşi în centrală, printre care s-au numărat persoanele din conducere şi cei din minister şi centrala industrială, detaşaţi la Rovinari, au văzut meciul la televizoarele portative ale personalului nostru. (P.S. Exista şi aşa ceva!)

Citeşte mai mult >>