ÎN VIZITĂ LA RADU THEODORU

 

Când eram tânăr, visam să călătoresc pe mările şi oceanele lumii, să cutreier toate continentele şi să escaladez cei mai înalţi munţi. În lipsa posibilităţii de-a face ceva din toate astea, mă hrăneam cu literatură de călătorii şi cu biografiile marilor exploratori. Atunci l-am cunoscut pe scriitorul Radu Theodoru citindu-i cărţile de călătorii pe mare „Noi – Mircea şi Atlanticul”, „Cu Hai-Hui spre Sud”. „Din nou spre Sud” şi toate celelalte din ciclul „Cărţile mării”.  Mi-au plăcut foarte mult! Ulterior, am mai citit şi nu mi-a plăcut, pentru că n-am fost de acord cu concluziile cărţii, „A fost sau nu holocaust?”. Opera scriitorului, ajuns la vârsta de 88 de ani, numără 65 de cărţi!

Din cărţile lui am aflat că scriitorul se stabilise la Grădiştea de Giurgiu. Din aceeaşi Grădiştea este şi soţia mea. Am vizitat de multe ori satul, am trecut de fiecare dată pe lângă casa scriitorului, dar n-am îndrăznit niciodată să-l vizitez.

Întâmplător, în anul 2004, am făcut un Revelion împreună cu el, la Giurgiu, pe vaporul „Steaua Dunării”, ocazie cu care l-am şi cunoscut personal. M-au impresionat personalitatea şi modestia lui! Ne-a apropiat, oarecum, faptul că ne-am descoperit amândoi ardeleni.

Anul acesta, împreună cu foştii mei colegi de facultate, am făcut o vizită în judeţul Giurgiu, în itinerar fiind înscrisă şi biserica din Grădiştea, monument istoric. Colegul nostru Adrian Popa, un apropiat al scriitorului, a obţinut aprobarea acestuia să-i facem o vizită. Scriitorul şi soţia sa ne-au primit pe toţi cei 25 de excursionişti cu multă căldură. După ce ne-am întreţinut cu ei afară, la o masă din curte, unde ne-au aşteptat cu un coş mare cu mere, ne-au invitat să le vizităm casa. A fost mai mult decât am visat, că o să se întâmple!

Casa lui Radu Theodoru este un adevărat muzeu: mobilier stil, pereţii încărcaţi cu tablouri, vitrine cu suveniruri şi o sumedenie de cărţi în mai multe biblioteci, în vrafuri pe birourile scriitorului sau…. pe jos, pe duşumele. Sunt trei birouri, în trei camere diferite: unul la parter, două la etaj. Cel de la parter este mare şi impunător. Cele de la etaj sunt mai mici. Radu Theodoru scrie, în mod obişnuit, la cel mai mic dintre ele. Nu are calculator! Scrie de mână sau la o maşină de scris „veche, antică şi de demult”. Pe unul din birourile lui, la vedere, se află un afiş cu aproximativ următorul conţinut, adresat băieţilor cu ochi albaştri, care i-au scotocit nu o singură data casa, în lipsa lui: Luaţi orice, dar nu-mi deranjaţi fişele!

Iată câteva imagini din casa scriitorului:

 

Colegul Adrian Popa citeşte un articol dedicat scriitorului, apărut în chiar ziua vizitei în

"Jurnal giurgiuvean", care a constituit o surpriză plăcută pentru amfitrionul nostru.





 

Birol cel mare

 

Printre alte romane istorice, Radu Theodoru a scris şi "Vulturul", dedicat lui Mihai Vitezul, pentru care a primit, în anul 1976, premiul Academiei Române. Cel puţin patru portrete ale marelui voivod pot fi văzute pe pereţii din locuinţa sa.

Un colţ din una din camere, amenajat cu mult gust.

 

Privdorul închis al casei, din care nu lipsesc cărţile. 

 

Scriitorul este un admirator al artei noastre populare 

Radu Theodoru a fost pilot de aviaţie şi instructor de zbor. A fost trecut în rezervă cu gradul de comandor, iar ulterior a fost făcut general. La Comana, în apropiere de Grădiştea, se află un aerodrom pentru avioane mici, moto-delta planuri şi moto-paraplante. Foarte recent, scriitorul a zburat singur pe aparatul lângă care l-am pozat.

 

Citeşte mai mult >>

LANSARE....PE APĂ

În zilele de 19 şi 20 octombrie 2012, am făcut, împreună cu foştii colegi de facultate, o excursie în judeţul Giurgiu. Printre altele, programul excursiei a cuprins şi o plimbare cu vaporul pe Dunăre. Legănat de apele bătrânului fluviu, mi-am lansat cartea „Nobilul proprietar”, o culegere de povestiri apărută la Editura Arefeana din Bucureşti, în cursul acestei luni. Unele dintre povestiri au fost postate şi pe acest blog, sub titlul generic de: „Runcu. Casa mea de la ţară”.

 

Cartea

 

Câteva cuvinte despre carte

 

Voci din public

 

Autograf

 

Citeşte mai mult >>

BIBLIOTECA FERMECATĂ

Am fost foarte fericit să primesc din Bănişor, satul meu natal, videoclipul pe care-l puteţi viziona accesând linck-ul de mai jos. Bibliotecara şi copii din sat maerită toate felicitările. FELICITĂRI!

http://www.youtube.com/watch?v=_mnYK5SI1jY&feature=player_detailpage

Citeşte mai mult >>

JUBILEUL

 

De mult nu m-am ridicat în picioare la sfârşitul unui spectacol din proprie iniţiativă şi neimitându-i pe alţii, demult n-am mai aplaudat cu atâta convingere ca după spectacolul cu piesa „Jubileul” de la Teatrul Metropolis, cu Maia Morgenstern. În acest spectacol, Maia a făcut dovada marelui ei talent şi măiestriei ei. O tutuiesc cu tot respectul, din o prea mare simpatie. Foarte rar ai ocazia să vezi într-un singur spectacol un actor în atât de multe ipostaze, descurcându-se admirabil în toate. Am văzut-o pe Maia bucuroasă, am văzut-o tristă, am văzut-o râzând, am văzut-o plângând, am văzut-o disperată, am văzut-o optimistă, am văzut-o rea, am văzut-o bună, am văzut-o ironică etc.

Despre ce-i vorba în piesă? Eroina pe care o interpretează Maia, este o fostă mare actriţă, care este invitată la o emisiune televizată pentru a fi sărbătorită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de activitate scenică. Ea aşteaptă cu nerăbdare această emisiune şi îşi pune mari speranţe în ea. Speră să redevină în atenţia lumii teatrului, să primească roluri, să înceapă o nouă perioadă glorioasă. Din păcate, rămâne blocată pe terasa apartamentului ei, la etajul superior al unui bloc şi ratează emisiunea. Îşi petrece toată noaptea pe terasă, trăieşte acolo o imensă frustrare, îşi trece în revistă întreaga viaţă, cu izbânzile, eşecurile, bucuriile şi necazurile ei, trecând prin stările sufleteşti pe care le-am enumerat.

Desigur, meritul principal pentru reuşita acestui spectacol cu numai două personaje, îi revine Maiei. Sunt convins însă  că maestrul Radu Beligan, regizorul spectacolului, a avut un aport important. Cred că echilibrul şi fineţea spectacolului i se datorează în mare măsură, d-lui.

Mai merită menţionate şi numele celei de a doua interprete, Victoria Dicu, cu doar două apariţii episodice, dar reuşite şi a scenaristului, Puiu Antemir.

Autorii piesei sunt francezii Jean-Marie Chevret şi Michele Ressi. Ei îşi subintitulează piesa, comedie. După părerea mea e mai degrabă o tragedie, chiar dacă pe alocuri, în timpul spectacolului, mai şi zâmbim  şi chiar râdem. Este tragedia unei persoane învăţate cu succesul  şi care nu-şi poate accepta, cu resemnare, statutul de „fostă”. Şi-l acceptă cineva?

Citeşte mai mult >>

FLOAREA DE CACTUS

„Floarea de cactus” este al treilea spectacol de teatru pe care îl văd, consecutiv, la Teatrul Metropolis. Cine a văzut filmul american omonim, din anii ’60, cu Ingrid Bergman şi Walter Matthau, nu se poate să nu dorească să revadă această comedie. Este cazul meu. Am rămas însă decepţionat şi iată de ce:

Spectacolul este, am putea spune, unul de autor,  părintele lui fiind Alce Barb care semnează regia, adaptarea scenică, decor, ilustraţia muzicală şi light desing. Prin urmare, reproşurile care urmează i le adresez d-ei:

·         adaptarea Alicei Barb face dintr-o comedie de situaţii verosimilă, una neverosimilă, pentru că o presară cu prea multe gaguri;

·         un singur decor care vrea să acopere toate scenele piesei, este o pretenţie mult prea ambiţioasă, soldată, după părerea mea, cu un fiasco;

·         distribuţia este, pe jumătate, nefericită; mă refer la rolurile Stephaniei şi al lui Julien, încredinţate actorilor, de primă mână, Adela Mărculescu şi Damian Crâşmaru; dacă talentul şi farmecul personal îi recomandă pe cei doi pentru aceste roluri, vârstele şi fizicul lor în nici-un caz.

                                                   Adela Mărculescu şi Damian Crâşmaru

Să mă explic referitor la cei doi actori. Dacă în spectacolele de operă am acceptat să văd distribuţii nepotrivite, dat fiind aria restrânsă de selecţie, în cazul spectacolului de teatru acesta este mai puţin acceptabil şi aş spune  că, în cazul Teatrului Metropolis, cu o arie atât de mare de selecţie, el este complet inacceptabil. Dacă acest teatru a ţinut să o sărbătorească pe Adela Mărculescu, aflată la 50 de ani de carieră actoricească, ar fi putut s-o facă distribuind-o într-un personaj mai apropiat de vârsta şi caracteristicile ei fizice.

În rolurile Antoniei şi al lui Igor, Cristina Răduţă- Bobic şi Lucian Chimişi sunt foarte potriviţi, cu o notă specială pentru cel de al doilea, mai natural în rol. În distribuţie mai sunt actorii Mihai Niculescu şi Rudy Rosenfeld.
 

                                                               Cristina Răduţă-Bobic

 

Citeşte mai mult >>

LUMEA VĂZUTĂ DE UN MATEMATICIAN

acad. Gh. Păun 

„Lumea văzută de un matematician”, şi-a intitulat cartea acad. Gheorghe Păun, carte conţinând tabletele scrise săptămânal, în perioada 2006-2009, în ziarul argeşean „Argeş Expres”, ce apare la Curtea de Argeş, localitatea de reşedinţă a academicianului,

Gheorge Păun, s-a născut la 6 decembrie 1950, în satul Cicăneşti, judeţul Argeş. A absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti  în anul 1977 şi este academician din anul 1997. Titlul de academician şi-l datorează numeroaselor sale studii şi cercetări din domeniul matematicii şi informaticii şi numeroaselor sale cărţi şi articole de specialitate publicate în reviste din multe ţări ale lumii. Este cunoscut , mai ales, pentru descoperirea Sistemului P ( de la Păun), un sistem de calcul inspirat din biologia celulei vii, care a cunoscut deja numeroase aplicaţii în biologie, lingvistică, economie şi informatică. Este cunoscut faptul că, în ultima vreme, matematicienii şi informaticienii caută să se inspire din biologie  cu dorinţa de se apropia de performanţele  crierului uman. În zilele noastre, se încearcă construirea de calculatoare care să funcţioneze pe lângă cipurile electronice, cu aşa zise cipuri umede, care nu sunt altceva decât molecule de ADN şi ARN!!!

Gh. Păun nu este numai academician, el şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1990, având la activ trei volume de proză şi patru de versuri. Tabletele din „Lumea văzută de un matematician” sunt impresii şi meditaţii ale academicianului/scriitorului  Gh. Păun inspirate din evenimente din viaţa sa petrecute în ţară sau în afara ei, peste tot pe unde l-a purtat meseria şi faima sa - şi l-a purtat aproape peste tot în lume. Scrierea sa este cursivă şi captivantă pe alocuri, făcând dovada unui condei exersat şi  a unui talentat literar indiscutabil. Multe cele mi-au plăcut în cartea sa şi multe pasaje din ea aş putea cita aici. Câteva, însă, m-au uns în mod deosebit la inimă. Ca de exemplu:

 

• Nu voi osteni niciodată să-mi scot  pălăria în faţa pensionarilor care se manifestă ca oameni/creatori de cultură. Le-ar putea fi atât de uşor să se dedice nepoţilor, politicii de provincie, privitului spre cer în aşteptarea poştaşului, făcutului-de-nimic, cel după care din copilărie tânjim cu toţii, dar ei au ales să scrie, să editeze sau să comenteze cărţi, să scrie şi să editeze reviste, să cioplească în lemn, să picteze, să anime cenacluri. Îi admir pe cei care fac asta ca sarcină de serviciu – deşi, câte nu se pot face în opt ore de birou, mai ales dacă există şi o echipă la dispoziţie! – dar pentru cei care fac cultură de dragul culturii, de drag pur şi simplu, nu ar trebui să fie laudă prea mare.
• O s-o spun şi a suta oară. Ştiu că nu toţi jucăm în prima liga, dar nu am auzit că liga a doua, cea judeţeană, categoria „onoare” ar trebui desfiinţate. Am auzit însă de „cultură mare” şi de „cultură mică” (parcă tot Noica), fără ca prima s-o facă inutilă pe a doua. Fiecare are rolul ei. Haideţi să jucăm în ce categorie ne pricepem, cu speranţa că măcar un jucător de naţională va apărea dintre noi. De sigur, fără a pretinde să fim selectaţi pentru Olimpiadă, cu atât mai puţin să ne selecţionăm singuri.

Un om se cunoaşte nu numai după ceea ce gândeşte şi afişează singur ci şi după cele ce-l impresionează din ce au spus alţii. Mă refer tot la Gh. Păun, care citează, în carte, din câţiva oameni celebri. Iată ce citează din Einstein:

• Cei care se  folosesc cu nepăsare de miracolele ştiinţei şi tehnologiei, fără să priceapă mai mult decât pricepe din botanică o vacă ieşită la păscut, ar trebui să se ruşineze.
• Nu-mi place când se poate şi-aşa, şi-aşa. Ar trebui să fie ori aşa, ori deloc.
• Înţelepciunea nu e un produs al educaţiei, ci al încercării de-o viaţă de a o dobândi.
• Nivelurile inteligenţei sunt: isteţ, inteligent, strălucit, genial, simplu.
• Moartea înseamnă a nu mai putea asculta Mozart.

Anecdotele  pe care le reţinem din multitudinea celor pe care le auzim, ne caracterizează şi ele. Iată una care i-a plăcut lui Gh. Păun:

Pe vremea Revoluţiei Franceze, era coadă la ghilotină, aşteptau parizienii cu elegantă răbdare să fie serviţi (aici chiar se poate spune „deserviţi”). La un moment dat, îşi aşează clientul capul cum trebuie, trage ghilotinistul de levier, frânghie sau ce-o mai fi avut instalaţia lui de decapitat, şi, surpriză, lama ghilotinei se opreşte la jumătatea cursei. Condamnatul este ridicat, felicitat şi lăsat să plece, că aşa era regula jocului. Personalul ghilotinei pune mâna pe scule, strânge, slăbeşte, unge, drege şi ceremonia se reia cu participarea următorului condamnat. Acelaşi rezultat: lama se opreşte în aer, contrarevoluţionarul se pierde în mulţime, frecându-şi credul gâtul intact. Personalul ghilotinei pune din nou mâna pe scule….dar clientul aflat la rând îl opreşte: Stop, lăsaţi-mă pe mine, ştiu care e problema! Meştereşte el vreo două minute, dă sculele înapoi, îşi aşează zâmbind superior capul pe locul potrivit, ghilotonistul trage, ghilotina –harşt!- funcţionează ca în vremurile ei bune. Explicaţia: cel tocmai decapitat era inginer!..

Şi eu sunt inginer, dar anecdota mi-a plăcut, la fel cum îmi plac bancurile cu ardeleni, deşi sunt unul dintre ei.

Academicianul ne dă şi câteva mostre de vorbe îţelepte pe care nu mai e sigur dacă le-a gândit Dumnealui sau le-a auzit de la alţii. Dacă îşi aminteşte cine le-a spus, nu ezită să-i menţioneze numele. Citez câteva:

• Cu proverbe româneşti, citate din Caragiale,sau din Biblie poţi ilustra oice.
• Viermele de scaun muşcă de fund şi se urcă la cap (Moisil).
• Să nu ne mândrim cu bătrâneţea – n-avem nici un merit în dobândirea ei.
• Nimeni nu se plânge de lipsă de minte, toţi ne plângem de lipsă de memorie.
• Scriu ceea ce semnez, semnez ceea ce scriu, iar când vorbesc, îmi place să fiu de faţă.
• Retragerea la timp e o adevărată victorie. (Napoleon?)
• Când fac pe deştepţii, proştii arată şi mai proşti.
• Nici viitorul nu mai e ca altădată.
• Ia-mi, Doamne, mai întâi viaţa, apoi minţile.



 

Citeşte mai mult >>

LOVE STORIES

Este vorba de spectacolul cu piesa „Love stories” (Poveşti de dragoste) a lui Radu F. Alexandru, care a primit premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului 2010 şi se joacă la Teatrul Metropolis.

Înainte de-a spune câteva cuvinte despre piesă şi spectacol, ţin să vă spun că am avut surpriza, ca mergând pentru prima oară la Metropolis, să descopăr un teatru deosebit de şic! Când intri în clădire, roşul aprins în care este vopsită pardoseala şi alte amănunte decorative îţi dau impresia că te afli într-un cazinou; în foaier, sunt nişte fotolii atât de confortabile, încât îţi vine să mai întârzii în ele şi după ce a început să se intre în sala de spectacol; ajuns în sală, constaţi că nici fotoliile de acolo nu sunt mai prejos;  deasupra foaierului, a fost improvizat un bar în care-ţi face plăcere să serveşti ceva; toaletele sunt atât de elegante, încât ţi-e jenă să le foloseşti. Nu ştiu dacă pe George Ivaşcu, directorul teatrului, trebuie să-l felicit pentru toate astea sau pe altcineva?

 

Teatrul Metropolis nu are un corp de actori propriu. Regizorii îşi aleg actorii pe care îi consideră ei cei mai potriviţi, de la alte teatre. Ai ocazia să vezi, aici, floarea actoricească bucureşteană 

         Poveştile de dragoste sunt două, aproape simetrice. Le deosebeşte doar vârsta eroilor: unii sunt bătrâni (părinţii), alţii sunt tineri (copiii). Ele s-ar putea numi şi „iubiri imposibile”, pentru că asta sunt de fapt. Până la sfârşitul spectacolului, nici cei doi bărbaţi –tată şi fiu - şi nici noi - spectatorii - nu înţelegem de ce soţiile lor sunt atât de nefericite deşi ei nu sunt deloc de lepădat, le iubesc şi  nu se dau în lături să le afirme asta, de câte ori au prilejul! La fel de mirat şi nedumerit ca şi noi, este şi autorul din spectacol al piesei, care apare,  de câteva ori, pe un ecran instalat pe scenă şi comentează relaţiile dintre personaje. Vă las nelămuriţi şi pe cei care veţi citi această cronică, invitându-vă să vă lămuriţi la faţa locului, ca să nu vă dispară interesul să vedţi spectacolul, căci chiar merită s-o faceţi.

Vreau să vă mai spun că în afara intrigii piesei, care reuşeşte să vă ţină atenţia şi nedumerirea treze, spectacolul este presărat şi cu câteva picanterii: câteva înjurături cu p.m. şi două bancuri bune, dintre care unul porno. Cât de potrivite sunt ele, vă las pe Dumneavoastră să judecaţi. Juriul UNITER le-a considerat demne de marele premiu.

În distribuţie apar doi actori consacraţi, Maia Morgenstern şi Mircea Rusu şi doi actori tineri, Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel. Mie mi-au plăcut mai mult actorii tineri, în special Diana Cavallioti.  De la Maia Morgenstern  şi Mircea Rusu m-aş fi aşteptat la mai mult. Este posibil ca  regizorul, Claudiu Goga, să-i fi pus pe o pistă greşită. Nu ştiu, cert este că nu m-au convins în suficientă măsură. În plus, Maia Morgenstern vorbeşte uneori atât de încet, în cât eu, aflat în rândul trei, n-am auzit tot timpul ce-a spus şi asta m-a enervat.

 

Maia Morgenstern şi Mircea Rusu

 

Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel.

Citeşte mai mult >>

MECANICII '61

                
Eu şi colegii mei de facultate am sărbătorit, anul trecut, 50 de ani de la absolvire. După cum poate unii ştiţi, facem toţi parte din Asociaţia „Promoţia ’61 Mecanică”, edităm lunar revista „Mecanicii ‘61” şi ne întâlnim, regulat, în ultima marţi din lună, la restaurantul bucureştean „InterMacedonia”.

Revista noastră are următoarele rubrici permanente: Întâlniri colegiale, Noi despre noi, Opinii, Inginerie, Carte, Spectacol şi Muzee şi expoziţii. La rubrica inginerie, a început, luna trecută, o dezbatere pe tema „întoarcerea la MANUFACTURING”, ceea ce înseamnă revitalizarea industriei noastre constructoare de maşini. Problema îi preocupă şi pe americani, referitor la industria lor.  Se ştie că ei şi-au exportat, în mare parte, maufacturingul. Acum sunt convinşi că reconsiderarea producţiei industriale, astfel ca SUA să devină lider mondial în domeniu, este una din căile de revigorare a economiei lor. La noi, problema a ajuns prin intermediul colegului nostru Stoian Petrescu, membru al ASME (American Society of Mechanicall Enginering).

 Redau, mai jos, opinia pe această temă a colegului nostru RADU GRUIA:

Promoția 1961 a Facultății de MECANICĂ

și

Industria Națională

         Pot afirma, cu un grad de aquitate acceptabil, că generatia noastră a avut parte de propria sa ”cruce” – ca şi generaţiile premergătore nouă – pe care a trebuit s-o poarte şi să-şi asume consecinţele. Dacă părinţii şi moşii noştri s-au jertfit în două războaie mondiale şi au  îndurat teroarea venită cu  tancurile ruseşti, noi – nevinovaţi şi desigur inconştienţi – am fost angajaţi să participăm din plin la „industrializarea socialistă” a ţării. Pot de asemenea să afirm că, cei mai mulţi dintre noi şi-au luat foarte în serios „misiunea”, străduindu-se sincer să-şi aducă o contribuţie cât mai substanţială la obţinerea rezultatului pe care-l cunoaştem cu toţii: România a devenit, în mai puţin de 30 de ani, o ţară industrial-agrară, posesoare a unei industrii dezvoltate, mai mult sau mai puţin performantă din p.d.v. competiţional pe plan mondial. Ei bine, convingerea mea este că avem tot dreptul să afirmăm răspicat că „ şi noi am făcut-o ” împreună cu cele câteva milioane de români implicaţi de politica de sorginte marxist-leninistă a fostului regim.

        În 1990, „marele” bastion al păcii, campionul luptei anti-imperialiste, s-a prăbuşit în ruinele propriilor falsuri doctrinare grosolane şi minciuni lansate de către   propaganda deşănţată a regimului sovietic timp de peste 70 de ani. Situaţia geo-politică a basculat pe poziţia „ putere monopolară”: Statele Unite au devenit UNICA PUTERE MONDIALĂ, dar şi campion  al democraţiei şi garant al drepturilor omului !!!??? Lumea a început să gireze în sensul unic al intereselor „Marelui Licurici”. Ce s-a întâmplat cu noi, Românii ? Ne-am „trezit” la periferia obscură a intereselor unor ţări europene, care, probabil, în criză de idei, au apelat la istorie, revalidând realităţi de acum 100 de ani.  Şi, bineînţeles, reluând competiţia în favoarea obţinerii de profit propriu. (Suntem încă martorii stupefiaţi al grosolanului şi halucinantului dictat al unuia dintre competitori)

         În contextul geo-politic continental schiţat mai sus, industria noastră de care oricum am fost strîns legaţi afectiv ( pentru că şi noi am făcut-o), a devenit un nenorocit de obstacol în calea intereselor competitorilor europeni. Obstacol care trebuia categoric înlăturat! Şi a fost ! Rolul nostru? Sunt absolut sigur că n-aţi uitat Legenda Meşterului Manole ! Asta ne este Crucea ! Ce-am construit ziua s-a dărâmat noaptea. (Istoriei) Mai puţini sau mai mulţi dintre noi, ar fi poate capabili s-o ia de la început. Dar….ne-ar trebui o Ana ! Pe care s-o zidim în fundaţia unor  uzine semnificative!  Cred că ştiu cine este respectiva Ană: numele ei este politica !

( Material din cuprinsul revistei ”MECANICII 61”, #7/71, august 2012, http://www.mecanicii61.ro )

 

Citeşte mai mult >>

"BĂNIŞOR" NR.9

Îi datorez fiului meu Vlad că, "Bănişor" nr.9,  anuarul din acest an al  Asociaşiei "Fiii Satului Bănişor" a fost pus pe acest blog (în partea dreapta a paginii, sub celelalte cărţi şi reviste) şi că poate fi deschis făcând click pe pagină sau pe linkul:
https://docs.google.com/open?id=0BwNgJlkWZC_jOHpaa1BWSWpkZWM
Mulţumesc, Vlad.

           

Citeşte mai mult >>

MĂŞTILE LUI MIRCEA IVĂNESCU



 

Mircea Ivănescu

 



Este vorba de cartea „Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”, apărută la Editura Humanitas, în primăvara acestui an. O carte, o spun de la început, foarte interesantă, despre o personalitate ieşită din comun, Mircea Ivănescu şi, pe alocuri, un dialog sclipitor între doi oameni inteligenţi şi culţi. Menţionez că, în timpul dialogului, intervievatul era pe patul său de suferinţă, aproape orb şi că, doar după câteva luni, a murit.

 Mircea Ivănescu (1931- 2011) a fost, în principal, poet şi traducător. Un poet original, despre care se spune acum că este întemeietorul sau precursorul postmodernismului în România şi un traducător, în special din limbile engleză şi germană, care a tradus mari opere ale unor mari nume ale literaturii universale. A excelat în ambele îndeletniciri: înainte de a muri era numit cel mai mare poet român în viaţă şi este, indiscutabil, un traducător de o fineţe deosebită; are la activ 13 volume de poezie şi 36 de cărţi traduse. Cu toate acestea, a fost puţin cunoscut de către marele public!

Presupun că pe Gabriel Liiceanu îl cunoaşte toată lumea ca filosof şi scriitor, dar mai ales ca editor şi militant al societăţii civile.

Prin ce era ieşit din comun Mircea Ivănescu? Printr-o modestie excesivă, prin faptul că se autopersifla fără cruţare şi printr-un stil de viaţă „scandalos”. Scandalos, fără să facă niciodată scandal, scandalos din punct de vedere a celor prea conformişti, scandalos pentru că şi-a petrecut o bună parte din viaţă în cârciumi şi restaurante, că citea mergând pe stradă, iar acasă era înconjurat de o duzină de pisici.

În timp ce aproape toţi scriitorii sunt orgolioşi, se supra autoapreciază şi se doresc apreciaţi şi de alţii şi ridicaţi în slăvi, Mircea Ivănescu, cel puţin aşa cum apare el din dialogul cu Gabriel Liiceanu, se subapreciază, n-a aleargat după glorie, nu s-a zbătut să iasă în faţă şi a preferat cvasi anonimatul vieţii de provincie (şi-a petrecut ultima parte a vieţii la Sibiu). Mircea Ivănescu declară despre sine că nu este nici măcar poet, ci un simplu versificator, că traducerile lui nu sunt decât nişte bricolaje şi, nici mai mult mici mai puţin, că a fost toată viaţa un idiot, o gogoneaţă!

Desigur, Gabriel Liiceanu nu l-a crezut. El a fost convins că Mircea Ivănescu poartă nişte măşti  - de aici şi titlul cărţii –  şi că, deşi se diminuează, în sinea lui este conştient că are valoare. Eu cred că Mircea Ivănescu se aştepta ca el să-l combată. Gabriel Liiceanu a făcut-o într-o oarecare măsură, dar nu suficient. Ar fi putut-o face mai convingător, dacă ar fi reuşit mai mult decât o „decentă familiarizare” cu opera lui. Dacă i-ar fi cunoscut mai bine opera, în special poezia- despre care poetul a susţinut, în mod repetat, că este "adevărată" - ar fi putut şi evita o serie de întrebări - ca de exeplu: N-aţi avut niciodată nici o pâlpâire metafizică? - şi i-ar fi făcut mai puţină morală. Bine ar fi fost să nu-i fi făcut deloc.

Mircea Ivănescu rămâne modelul scriitorului valoros, care trebuie să moară ca să devină suficient de cunoscut şi apreciat, iar Gabriel Liiceanu rămâne cu meritul de a-l aduce pe poet în atenţia noastră.

 



Citeşte mai mult >>