LUCA (4)

Aşa cum am mai spus, Luca a fost de acord să ne citească o compunere a sa. Eram în camera de zi a familiei prietenului meu, tolăniţi în câte un fotoliu,  bărbaţii cu câte o sticlă de bere în faţă, soţia prietenului meu cu un pahar de socată, iar Luca cu…un caiet.

-   Titlul compunerii este „Max”, ne-a informat Luca şi a început să citească:

 

Max este un muscoi mare, negru, pe care l-am găsit zbătându-se între ferestrele de la bucătăria bunicului de la ţară. L-am prins, l-am dus afară şi i-am dat drumul. A doua zi, pe când şedeam lângă lac ca să pot veni în ajutor albinelor care cad în apă, aud un bâzâit, apoi văd muscoiul dându-mi târcoale şi aşezându-se pe umărul meu. Întind mâna după el şi văd că nu zboară. Se lasă prins. Îl iau în mână. Nu bâzâie şi nu se zbate în pumnul meu. Deschid pumnul. Stătea şi se uita la mine. Nu ştiam ce să cred! M-am gândit că ar putea fi un prinţ sau o prinţesă transformaţi în muscoi de vreo vrăjitoare rea - aşa cum se întâmplă în poveşti - şi aşteaptă ca cineva să se îndrăgostească de el ca să se transforme din nou în om. „Te iubesc” i-am spus, curios să văd ce se întâmplă după asta. S-a uitat la mine, a bâzâit nu ştiu ce şi şi-a luat zborul.

Începând de atunci, mă vizitează în fiecare zi, iar eu stau de vorbă cu el. De fapt, îi vorbesc numai eu. Îi povestesc tot ce mi se întâmplă, ce –am făcut , la ce mă gândesc.  M-am convins că înţelege ce-i spun. Am văzut că el nu bâzâie totdeauna la fel. Am reuşit să-i descifrez două feluri de bâzâituri: unul cu care mă aprobă şi altul cu care mă dezaprobă. I-am spus, de exemplu: „Vrei să-ţi dau nişte zahăr?” şi el a bâzâit „Da”, sau: „Am să las proastele astea de albine să se înece.”, iar el a bâzâit „Nu”.

M-am convins şi mai mult că este un muscoi năzdrăvan, când a venit după mine  la Bucureşti. Îi povestisem despre învăţătoarea care a cerut să fiu dat afară din şcoală sau să fiu mutat din clasa ei. Într-o zi, în timpul orelor, numai ce mă pomenesc cu el că intră, pe fereastra deschisă,  în clasă.  Zboară la învăţătoare, se învârte în jurul ei, i se aşează şi pe cap  şi o bâzâie în mod continuu. Învăţătoarea, speriată, încercă fără succes să-l alunge, dar nu reuşeşte. Îi vin în ajutor toţi copiii, cu excepţia mea, dar nu reuşesc nici ei. A continuat   s-o bâzâie până ce mi s-a făcut milă de ea şi  i-am şoptit muscoiului: „Ajunge, Max! Poţi să pleci.” şi a plecat.

Toţi  m-au  învinuit pe mine, fiind convinşi că eu l-am adus în clasă pe Max.

- Şi nu-i ăsta adevărul? l-am întrebat eu

- Nu. Adevărul e cel din compunerea mea, ne-a răspuns el şi a început să râdă.

Nici eu şi nici bunicii lui nu l-am crezut.

-    Dar cu Grig cum a fost? Şi el a apărut singur în buzunarul tău? l-a întrebat bunicul.

-   Asta-i altă poveste. Am s-o scriu şi pe asta.

-   Bravo, Luca! Scrii bine pentru vârsta ta. O aştept cu nerăbdare pe cea cu Grig.

Am plecat de la colegul meu, mirat şi extrem de nedumerit. „Ce-i adevărat şi ce-i neadevărat din poveştile lui Luca?”, m-am întrebat şi continui să mă întreb.

În episodul următor, compunerea "Grig".

Citeşte mai mult >>

ZORI ÎNTUNECATE

Este vorba despre ultimul meu roman, dedicat aniversării a 800 de ani de atestare documentară a Bănişorului (Banul de Jos), satul meu natal. Cartea mi-a fost inspirată de însuşi documentul în care este menţionat pentru prima oară numele satului:

Golsa din Ban, sat în comitatul Crasna, a învinuit pe consăteanul său Sedun pentru arderea casei şi o pagubă de şase mărci, judecător fiind Agya, comitele de Crasna, pristov fiind Luca, din satul Căuaceu. Aşa dar, Sedun purtând fierul la Oradea şi-a dovedit nevinovăţia.”

(Din „Registrul Capitlului Catolic din Oradea”, anul 1213, pricina 22, pag. 47)

Golsa şi Sedun au devenit eroi ai cărţi. Ei pot fi urmăriţi în sat, pe drumul parcurs, pe jos, între Banul de Jos şi Oradea, în timpul procesului desfăşurat în catedrala romano–catolică de acolo şi  în perioada de după proces.

Povestea lor se împleteşte cu cea a doi  fraţi gemeni din satul lor, Traian şi Victor, luaţi ostatici de oamenii Capitlului Episcopiei Romano Catolice din Oradea, pentru neplata de către săteni a dărilor pe care le datorau acestora. Cei doi sunt, de fapt, eroii principali ai cărţi. Destinele lor se despart la scurt timp după plecarea lor din sat, primul devine haiduc, al doilea preot.

Mai există şi următoare mărturie referitoare la satul meu:

Despre biserica veche (din Bănişor n.n.), dărâmată în 1897, poporul povesteşte că a fost una din cele mai vechi biserici din Sălaj şi că pe timpul când s-a edificat erau numai şapte familii în comună. Naia bisericii era de trei orgi  lăţime şi lungime, iar altarul era aşa de mic încât preotul numai cu greu îl putea înconjura. În această bisericuţă  s-a adăpostit mai întreg poporul din comună pe timpul năvălirii tătare, sub Bela IV.

(din „Schiţa monografică a judeţului Sălaj” de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, Şimleu Silvaniei, 1908)

Această mărturie m-a determinat să merg cu acţiunea până la 1241 şi câţiva ani după şi să descriu Marea Năvălirea Tătară în Transilvania şi Ungaria şi urmările ei pentru satul nostru.

Urmărind destinele eroilor cărţii, am avut prilejul să descriu satul de atunci - aflat la începuturile lui - să vorbesc despre oamenii săi, ocupaţiile şi problemele lor şi să menţionez stări de lucruri şi evenimente de pe Continentul European, din vremea aceea.

Cartea am lansat-o în Bănişor , cu prilejul manifestărilor legate de aniversarea satului, şi în Bucureşti, în cercul foştilor mei colegi de facultate.

Aspecte de la lansarea din Bănişor:



Aici a avut loc lansarea (After School, recent inaugurat)

 

 



 

Aspecte de la lansarea din Bucureşti:

 

 

  

 









Citeşte mai mult >>

„BĂNIŞOR” - ANUARUL NR.10 AL ASOCIAŢIEI „FIII SATULUI BĂNIŞOR”

 

Este un număr de două ori jubiliar: odată pentru că este nr.10, a doua oară pentru că coincide cu aniversarea a 800 de ani de atestare documentară a satului. Ne-am străduit ca el să corespundă atât ca şi conţinut cât şi editorial acestor două evenimente.

A fost lansat, în Bănişor, pe 15 august, anul acesta, cu prilejul Zilei Satului şi a sărbătorii aniversării lui.

A apărut cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, a fost tipărit la Color Print Zalău, a primit numărul de cod ISSN 2344-1429 şi are  263 de pagini.

În preambulul anuarului se găsesc cuvintele de salut ale primarului comunei, dl. Ioan Gheorghe Pop, preşedintelui Consiliului Judeţean Sălaj, dl. Tiberiu Marc şi directorului Centrului de Cultură şi Artă Sălaj, Daniel Săuca. Urmează un „Cuvânt înainte” al redacţiei anuarului şi articolul „Bănişor 800 - file de istorie”  scris de Artemiu Vanca.

Urmează capitolele: Istorie, Înaintaşii noştri, Biserica, Şcoala, Administraţia locală, Folclor, Literatură şi arte plastice, Asociaţia „Fiii Satului Bănişor”. În aceste capitole sunt incluse cele mai reprezentative articole din numerele anterioare ale anuarului, scrise pe temele respective.

Istorie

 Se pot citi articole despre istoria geologică a satului, despre toporul de piatră datând din neolitic, descoperit pe teritoriul satului în anul 2005, despre cetăţile Crasna, Valcău şi Şimleu, de care a aparţinut Bănişorul, despre familiile Bathory, Banffy şi Rakoczi, care au deţinut proprietăţi în Bănişor, despre Căluda din sat, supranumită „Golgota Bănişoreană, despre harta satului de-a lungul timpului, despre asociaţiile sălăjene, despre participarea bănişorenilor la cele două războaie mondiale,  despre ocupaţia maghiară din perioada 1940-1944, despre perioada comunistă şi despre Revoluţia din 1989.

Înaintaşii noştri

În acest capitolul  sunt redate câteva biografii ale oamenilor de seamă ai satului.

Biserică

 S-a scris despre vechile biserici de lemn din sat, despre actuala biserică din piatră datând de la 1896,  despre cărţile vechi bisericeşti şi despre preoţii care au slujit la biserica din sat.

Şcoala

Sunt prezentate pagini din istoria şcolii din sat, o listă completă cu directorii şi cadrele didactice care s-au perindat la această şcoală şi două schiţe biografice, ale „doi dascăli de seamă ai Bănişorului”.

Administraţie locală

Se pot vedea câteva schiţe biografice  ale unor primari şi notari, o listă cu primarii şi secretarii Primăriei Bănişor, începând din 1949, câteva realizări ale primarului actual al comunei.

Folclor

Sunt redate strigături la joc şi la nuntă, doine populare, o versiune a „Fetei de Maior”, culese din sat, obiceiuri de peste an din Bănişor, despre  portul popular din sat şi despre Ansamblul Folcloric „Bănişorul”.

Literatură şi arte plastice

Pot fi citite poezii originale ale unor autori bănişoreni, eseuri şi informaţii despre lansările de carte şi cărţile scriitorilor bănişoreni, o schiţă biografică a sculptorului Doru Stoica şi despre proiectele sale de monumente dedicate satului.

Asociaţia „Fiii Satului Bănişor”

În acest capitol este prezentată o istorie a Asociaţiei, statutul Asociaţiei, aspecte de la întâlnirile fiilor satului din cei zece ani de existenţă a Asociaţiei, numerele anuarului cu pozele coperţilor şi cuprinsurile lor şi, în final, notele biografice ale colaboratorilor şi sponsorilor anuarului, însoţite de fotografiile lor.

Anuarul poate fi achiziţionat de la Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Zalău, la preţul de 15 lei.

           Aspecte de la dezvelirea plăcii comemorative şi de la depunerea de coroane la Monumentul Eroilor din sat:

 

 

 

 

 

Citeşte mai mult >>

BĂNIŞOR 800

Anul acesta, se împlinesc 800 de ani de  la prima atestare documentară a Bănişorului, satul meu natal. Sărbătorirea va avc ea loc pe 15 august, zi declarată, cu zece ani în urmă, "Ziua Satului".

Satul a existat, cu siguranţă, cu mulţi ani înainte. Pe teritoriul lui există urme de locuire din epoca bronzului (3500-1150 î.H) . În  primele documente în care este menţionat Bănişorul, el se confundă cu satul  Ban. Mulţi ani, istoria nu ştie să facă distincţie între cele două sate. Abia în 1481, el este denumit distinct: Banul de Jos. Această denumire, precum şi cea care a urmat, Bănişor, ne îndreptăţeşte să credem că mai întâi a fost Banul, iar Bănişorul a „roit”, adică s-a desprins, din el. Când s-a întâmplat asta, nimeni nu ştie precis!

Documentul în care a fost pentru prima dată menţionat satul nostru, este „Registrul de la Oradea”. În acest registru, Capitlul* Episcopiei Catolice din Oradea a menţionat procesele pe care el le-a judecat între anii 1208-1235. Printre aceste procese este menţionat, în anul 1213, şi cel între Golsa şi Sedun, locuitori ai satului Ban. Iată cum sună menţiunea:

Golsa din Ban, sat în comitatul Crasna, a învinuit pe consăteanul său Sedun pentru arderea casei şi o pagubă de şase mărci, judecător fiind Agya, comitele de Crasna, pristov fiind Luca, din satul Căuaceu. Aşa dar, Sedun purtând fierul înroşit la Oradea şi-a dovedit nevinovăţia.”

În „proba fierului înroşit”, atât pârâtul cât şi pârâtorul erau obligaţi să ia în mână un fier înroşit în foc, să facă cu el nouă paşi după care să-l lepede. Mâna în care au purtat fierul li se bandaja, iar bandajul se sigila ca să nu se poată umbla la el. După opt zile bandajul se desfăcea şi se examinau mâinile împricinaţilor. Dacă rana era nevindecată, împricinatul era declarat vinovat, iar dacă era vindecată, nevinovat.

Golsa şi Sedun erau ruteni (ucrainieni). În aceiaşi perioadă (1208-1235), în Registrul de la Oradea, unde au fost menţionaţi şi cei doi, mai apar si alţi împricinaţi cu domiciliul în Ban/Bănişor, care se declară “oameni liberi şi ruteni de neam”. Ei erau de religie catolică şi de aceea pricinile dintre ei se judecau la Episcopia Catolică din Oradea. Credem că ei au fost aduşi în sat ca să ajute la tăierea pădurilor şi convieţuiau cu olahii (românii), de religie ortodoxă.  Câţiva ani mai târziu, la 1341,  Ban/Bănişorul apare în documente ca fiind “possessio olachalis” (posesiune de români).

La începutul mileniului doi (anul 1000), aproape tot teritoriul Transilvaniei era împădurit. Satele luau naştere pe terenurile provenite din defrişarea (tăierea) pădurilor. Defrişarea era săvârşită de grupuri de populaţii organizate în obşti. Obştea obţinea automat drept de folosinţă asupra terenului defrişat, iar satul care lua fiinţă purta numele şefului obştii. Este posibil, că pe  şeful obştii care a defrişat pădurea pe teritoriul căreia se află azi satele Ban/Bănişor să-l fi chemat Ban (nume de origină slavă). Aceasta este o altă teorie privind originea denumirii satului alături de cea a istoricului ungur Petri Mor care presupune că denumirea satului provine de la Banffy, familie  care abia la 1481 este menţionată de documente ca stăpânind cea mai mare parte din sat.

Banffy este o familie nobiliară (baroni) maghiară, a cărei membri au jucat însemnate roluri în istoria Ungariei. Sunt amintiţi deja în secolul XII, sub numele de Buzard. De altfel familia derivă din conţii Hahold de Arlamunda. În secolul XIV membrii ei au primit numele de Banffy. Familia se împarte în trei ramuri : Alsó-Lerdna, Losoncz şi de Tallacs. Stăpânii Bănişorului proveneau din ramura Losoncz. Aceste date infirmă şi ele teoria că numele satului provine de la această familie.

În Transilvania împădurită, localităţile se înfiinţau lângă cursurile de apă. Defrişările au început pe terenurile situate în imediata apropiere a văii şi au avansat, de-a lungul anilor, pe cele două dealuri situate de o parte şi alta a ei. Prima vatră a satului a fost aşezată în imediata apropiere a văii. Cele două biserici de lemn cunoscute în istoria satului ( cea menţionată la 1241 şi cea construită în secolul XVI şi demolată la 1896) şi prima şcoală din sat erau situate nu foarte departe de vale.

Casele din această perioadă erau semi-bordeie, uşor adâncite în pământ, la suprafaţă din lemn, sprijinite pe lespezi de piatră şi acoperite cu paie sau trestie. Despre biserica de la 1241 ştim că era din lemn şi că naia avea 3 orgi lăţime şi tot atâtea lungime, iar altarul era aşa de mic încât preotul numai cu greu îl putea înconjura. Locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi cu vânatul. Printre animalele sălbatice este semnalată prezenţa în ţinutul Crasnei a bourilor (zimbrilor)

La început, cele două sate au aparţinut de Capitlul Catolic din Oradea, apoi de cetatea Crasna, iar începând cu anul 1319, de cetatea Vălcău.

Cetăţile erau aşezări întărite cu şanţuri şi valuri de pământ situate în centrul unui teritoriu care aparţinea regelui. La venirea ungurilor în Transilvania, regele ungur a luat în proprietatea regatului întregul teritoriu. Ulterior, el a răsplătit cu părţi din acest teritoriu pe unii nobili maghiari pentru merite militare sau altfel de merite. Unii nobili au cumpărat de la rege pământ, iar alţii l-au acaparat cu forţa. În unul din aceste feluri a devenit şi familia Banffy proprietara celor două sate. Ulterior, numărul proprietarilor s-a înmulţit. Locuitorii celor două sate erau aserviţi proprietarilor lor în diferite grade de dependenţă: oameni ai cetăţii, iobagi, jeleri (zileri), udvornici (slugi) etc.

În 1508, este menţionată, pentru prima oară, apartenenţa  unor locuitori ai Bănişorului la cetatea Şimleu, proprietate a Bathoreştilor. Niciodată Bănişorul n-a aparţinut unui singur  proprietar. Proprietarii au fost totdeauna unguri, iar bănişorenii, cu foarte puţine excepţii, români. În afară de familiile nobiliare Banffy şi Bathory care au avut proprietăţi în Bănişor, merită menţionată şi familia Rakoczi. Cele trei familii la un loc au dat nu mai puţin de şapte principi ai Transilvaniei şi doi guvernatori.

În 1554, s-a edificat o biserică de lemn în Bănişor (probabil cea de-a doua existentă în sat), care avea să dăinuie, cu reparaţiile sau reconstrucţiile de vigoare, până la sfârşitul secolului XIX,  fiind declarată, atunci, cea mai veche biserică din Sălaj. Limba în care se slujea era cea slavonă, iar  cărţile bisericeşti erau tipărite în alfabetul chirilic. Începând cu secolul al XVIII-lea biserica din sat achiziţionează primele cărţi bisericeşti scrise în limba română şi tipărite  în Ţara Românească, tot în alfabetul chirilic. Exemplarele păstrate până în zilele noastre (23 la număr) se află la depozitul de carte bisericească veche din Şimleul Silvaniei.

În  1758, diacul Filip din Bănişor,  a copiat cu litere chirilice, în limba română, o cazanie pentru morţi. Cartea este păstrată la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

Comunităţile româneşti din Transilvania continuau să fie organizate în voivodate, conduse de un voievod. Voivodatele la români se cunosc de pe vremea lui Gelu şi Menumorut, dinaintea sosirii ungurilor în Transilvania. În sec. XVI, un voivodat avea dimensiunile unei comune actuale. Satele componente ale voivodatului erau conduse de un crainic. În 1594 Bănişorul făcea parte din voivodatul Peceiului avândul  voievod pe un anume Luca iar  crainic pe Theodor Curta.

În 1697 Sinodul de la Alba Iulia  acceptă unirea cu Roma a unei părţi importante a  creştinilor ortodocşi din Transilvania. Ia naştere biserica Greco-Catolică. Conscripţia Klein din 1733 pomeneşte Bănişorul ca fiind greco-catolic şi menţionează existenţa în sat a unei biserici şi, pentru prima oară, este menţionată şi existenţa unei şcoli. Şcoala era confesională (aparţinea de biserică), iar învăţător era diacul din sat. Românii greco-catolici primesc aceleaşi drepturi  cu celelalte trei naţionalităţi recunoscute în Transilvania: ungurii, secuii şi saşii. Începe o perioadă de renaştere culturală  pentru românii ardeleni. Apare Şcoala Ardeleană, ai cărui promotori (Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai) militează pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal, pentru recunoaşterea originii noastre daco-latine şi a continuităţii noastre pe aceste meleaguri. Şcoala Ardeleană a avut o influenţă decisivă în înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină.

Conscripţia Anton Cziraki, din 1820, menţionează existenţa a 8 „nobili opincari” în Bănişor. Ei proveneau din rândul oştenilor evidenţiaţi pe câmpul de luptă. Erau scutiţi de obligaţiile iobăgeşti, erau proprietarii loturilor pe care le lucrau, aveau iobagi şi jeleri.

În 1848 are loc abolirea iobăgiei în Transilvania. Toţi locuitorii Bănişorului devin oameni liberi şi proprietari deplin pe pământul pentru care, până acum, aveau doar dreptul de folosinţă.

În 1859, în războiul franco-austro-italian, Ioan Bota a Luchii este decorat cu o medalie de argint. Începând din 1699, de când Transilvania este inclusă în Imperiul Habsburgic, foarte mulţi bănişoreni au luptat şi mulţi s-au distins (dovadă „nobilii opincari”) sau au murit în numeroasele războaie purtate de austrieci.

În 1867, ia fiinţă Imperiul Austro-Ungar şi Transilvania este inclusă în Ungaria. Este pentru prima oară de la venirea ungurilor pe aceste meleaguri când Transilvania îşi pierde suveranitatea şi devine a ungurilor. Începe o campanie de maghiarizare forţată a românilor.

În 1895, se sfinţeşte actuala biserică din sat.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, până la izbucnirea Primului Război Mondial, mulţi români transilvăneni, printre care şi bănişoreni, pleacă în America, la lucru. Unii rămân acolo, alţii se întorc şi cu banii câştigaţi cumpără pământ şi îşi fac case.

În Primul Război Mondial, mor 38 de bănişoreni. În 1918, la sfârşitul războiului,  ostaşii întorşi de pe front declanşează aşa zisa „Revoluţie din 1918”. În Bănişor, „revoluţionarii” devastează casele şi prăvăliile evreilor din sat, primăria şi alungă autorităţile locale. În luna noiembrie, se constituie, în Bănişor,  Comitetul Naţional Român şi Garda Naţională locală.

 La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care hotărăşte unirea Transilvaniei cu România, participă 4 bănişoreni.

 Bănişorenii nu beneficiază de reforma agrară din 1919-1921, pe teritoriul Bănişorului neexistând mari proprietăţi ungureşti care, în anii aceea, sunt date în arendă forţată la ţărani, cu posibilitatea răscumpărării lor de către aceştia. Nici un locuitor al satului nu deţinea o suprafaţă  de teren agricol mai mare de10 ha. Hotarul Bănişorului era la fel de fărâmiţat ca şi azi.

Între cele două războaie, mulţi bănişoreni lucrează în  Vechiul Regat (la extracţiile petroliere  sau la căile ferate), pentru a agonisi bani, cu scopul să-şi dezvolte gospodăriile.

În 1935, se construieşte vechea şcoală cu două săli de clasă, azi cămin cultural.

În anul 1936, se ridică în sat monumentul în cinstea eroilor căzuţi pe front.

În 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, Ardealul de Nord, din care face parte şi Bănişorul, este cedat ungurilor. O parte din intelectualii satului se refugiază. În sat vine o familie de învăţători unguri care nu ştiau o boabă româneşte. Se reia campania de maghiarizare a românilor întreruptă în 1918.

În cel de al doilea război mondial (1940-1944), mor pe front 27 de bănişoreni. În curtea bisericii din sat s-a ridicat un monument în cinstea lor. La sfârşitul războiului, Ardealul de Nord se realipeşte la România, iar în ţară se instaurează regimul comunist.

În 1948, are loc trecerea forţată la ortodoxism şi desfiinţarea bisericii greco-catolice.

În 1962, se înfiinţează sub presiunea, ameninţările şi represaliile  comuniştilor,  Gospodăria Agricolă Colectivă din sat. Tinerii pleacă în număr mare la şcoli la oraş, iar după absolvirea acestora nu se mai întorc în sat. Are loc un proces îngrijorător de scădere a populaţiei satului, concomitent cu unul de îmbătrânire a  ei, proces care continuă şi azi.

În perioada 1964-1965, satul este electrificat şi este asfaltat drumul judeţean ce traversează satul, dar continuă  să rămână fără canalizare.

În anul 1965, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu 8 săli de  clasă. Din anul 1965, şcoala funcţionează cu clasele I-VIII, iar din anul 1969, cu clasele I-X.

În anul 1968 se dă în folosinţă clădirea actualului dispensar.

Revoluţia din 1989 înlătură regimul comunist şi ca urmare, în anii imediat următori, se desfiinţează G.A.C şi se restituie pământul ţăranilor,care, azi, îl lucrează aproximativ cu aceleaşi mijloace ca şi în epoca dinaintea colectivizării. Fostele grajduri ale G.A.C. cad în paragină.

În 2003, ia naştere Asociaţia „Fiii Satului Bănişor” care editează, cu regularitate, anuarul Asociaţiei. Ziua de 15 August este decretată de către Consiliul Local, ziua satului.

Începând cu ani ’60, au loc mai multe etape de reparare şi înfrumuseţare a bisericii. În anul 2004 se construieşte, în curtea bisericii, un altar în aer liber.

Mai ales după intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană (2007), foarte mulţi bănişoreni pleacă la lucru în străinătate. Depopularea satului se accentuează. Banii câştigaţi acolo îi învestesc în case sau în mici afaceri. În sat apar multe case noi şi frumoase.

Cu bani de la Uniunea Europeană se amenajează cursul râului Valea Banului pe teritoriul satului şi se pietruiesc toate uliţele din sat.

În 2011, se inaugurează podul peste Valea Banului, primul peste acest râu din istoria satului.

În 2012, are loc reparare şi modernizarea localului şcolii, şi construcţia unui „after school”

*Corporaţie (asociaţie) a clericilor aparţinând Episcopiei Catolice din Oradea

Citeşte mai mult >>

LUCA (3)

Eram încă la casa de vacanţă a colegului meu. Ne plimbam prin grădină, discutând despre Luca. Am ajuns la iaz.

- Iazul acesta l-am făcut pentru că  îmi plac întinderile de apă, fi ele mari sau mici, cu vegetaţia lor specifică şi cu viaţa din jurul lor, înţelegând prin asta, animalele şi insectele pe care ele le atrag.

M-am uitat atent la iazul prietenului meu. Era de mărimea unui teren de tenis. Pe margini creşteau stufăriş, stânjenei, pipirig, o salcie pletoasă. În apă erau nuferi, plante de sagittaria, o mulţime de peşti şi câteva vrăbii care se bălăceau în apă. Deasupra apei zburau câteva libelule, iar malurile îi erau tivite de albine, al căror zumzet alcătuia fondul sonor din zonă, peste care se suprapuneau ciripitul vrăbiilor şi bâzâitul altor insecte. M-au intrigat paiele răsfirate pe o distanţă de un metru de mal, de jur împrejurul lacului!

- Ce-i cu paiele astea? am întrebat eu.

- E una din isprăvile lui Luca. A observat că o mulţime de albine venite aici să bea apă, dar şi să o ducă în stup pentru a fi utilizată în laboratorul de acolo, cădeau în apă şi să înecau. Chestia asta l-a alarmat pe Luca. La început, îşi pierdea o mulţime de timp  stând lângă lac sau intrând chiar în el, pentru a salva albinele care se zbăteau în apă. Cum nu putea să stea tot timpul acolo şi cum nu le putea salva pe toate, mi-a cerut, nici mai mult nici mai puţin, să desfiinţez iazul. Bineînţeles că nu am fost de acord. A plâns, m-a ameninţat că nu mai vine la mine. Degeaba, nu m-a înduplecat. I-am explicat că mult mai multe albine se îneacă în Argeş în lacurile şi bălţile de lângă el. „Pe alea nu le văd”, a fost răspunsul lui. „Spune-mi ce să fac ca să nu se mai înece?”, a insistat el. „Aruncă-le colaci de salvare!”, am răspuns eu ironic, exasperat de insistenţele lui. Fără să vreau, i-am dat o idee. La început a aruncat în apă, acolo unde se zbăteau albinele, nişte crenguţe uscate. A văzut că albinele se agaţă de ele şi atunci i-a venit ideea cu paiele. Deşi strică aspectul lacului, am cedat, ce era să fac?

- Care a fost rezultatul?

- Că se îneacă mult mai puţine, iar albinele îi sunt parcă recunoscătoare. Nu l-au înţepat niciodată, deşi le culegea din apă, şi le mai culege încă, cu mâna goală, pe cele care nu se pot salva singure.

- Dar ţânţarii? Ei nu-l înţeapă? Nu-i omoară atunci când îl atacă?

- Nu-i omoară. Se protejează ungându-se cu o alifie specială sau purtând brăţări anti ţânţari. El este un adept convins al Jainismului, de care a aflat de la televizor. Ştii ce-i ăsta?

- Nu ştiu.

- Este o religie indiană, cea mai veche din câte se spune, care şi-a transmis influenţele şi asupra budismului. Practicanţii acestei religii sunt vegetarieni şi se străduiesc să nu vatăme nici o fiinţă vie. Ei umblă desculţi și mătură pământul din fața lor pentru a nu strivi vreo insectă cu piciorul. Protejează corpurile de iluminat fierbinţi, care se ştie că atrag şi omoară insectele. 

 Tu nu ai becuri de iluminat în curte?

- Am avut. Mi le-a spart Luca şi m-am văzut obligat să le înlocuiesc cu corpuri de iluminat reci, cu LED-uri.

- Dar cu animalele care  vânează insectele cum se împacă.

- A stricat cuiburile de rândunele de sub straşina casei, m-a obligat să astup toate găurile  unde vrăbiile îşi puteau face cuiburi, a născocit nişte capcane pentru guşteri, pe care îi prinde vii şi îi duce departe de casa noastră.

- Bine, bine, dar nu-şi dă seama că rândunele, vrăbiile şi guşterii din afara curţii voastre se hrănesc nestingherite  cu insecte?

- Îşi dă seama, bineînţeles. El se luptă să creeze aici un rai al insectelor, o zonă fără duşmani de-ai lor, după modelul „Zonă liberă de comunism”, din Piaţa Universităţii, din Bucureşti. M-a obligat să renunţ la insecticide, aşa că fructele şi legumele mele sunt produse „bio” garantate.

- Nu i-ai explicat că în natură trebuie să existe un echilibru între vieţuitoare şi că ăsta-i motivul că se devorează unele pe altele?

- I-am explicat, dar este de părere că în natură există o mare inegalitate, că el vede cum vieţuitoarele mai puternice le răpun pe cele mai slabe şi, cum din categoria acestora din urmă fac parte toate insectele, el este hotărât să le apere.

- Remarc că adevăratul stăpân aici este Luca, el stabileşte şi impune regulile.

 Aşa este. Exercită asupra noastră un soi de terorism. L-am acceptat, pentru că este singurul nostru nepot şi ştii cum sunt  bunicii: neputincioşi în relaţia cu nepoţii lor. Şi apoi, cred că pasiunea lui pentru insecte se poate transforma, mai târziu, într-o profesie cu rezultate care să ne depăşească aşteptările. Ar putea deveni şi scriitor. O să-l rog, deseară, să ne citească o compunere de-a lui, ca să vezi ce bine scrie.

În seara acelei zile, ne-am reconciliat cu Luca, iar el ne-a citit o compunere a sa, pe care, cu acceptul lui, o s-o v-o redau în episodul următor.

Citeşte mai mult >>

LUCA (2)

 Am ţinut mult să-l cunosc mai bine pe Luca, să stau de vorbă cu el. I-am făcut o vizită colegului meu, la casa lui de vacanţă de pe malul Argeşului. Mai fusesem la el. Este un bărbat la vârsta a treia, ca şi mine, simpatic, mucalit, pus tot timpul pe glume. Are o casă ca lumea: mare, înconjurată de o grădină  cu de toate, inclusiv cu livadă, vie şi eleşteu. Mă informase că va fi şi Luca acolo.

Când am ajuns, nici urmă de Luca!

-   Unde ţi-e nepotul? l-am întrebat.

-   Pe teren, mi-a răspuns bunicul lui.

M-a condus în grădină. În livadă, în iarbă, culcat pe burtă, băiatul urmărea foarte atent ceva.

- Ce faci aici? l-a întrebat bunicul lui.

S-a întors spre el, cu un deget la buze, semn că trebuia să păstrăm liniştea. Am aflat, puţin mai târziu, ce făcea el acolo: era în dreptul unei găurici şi aştepta să iasă de acolo un greier; când a ieşit, l-a prins şi l-a introdus într-un borcănel cu capac.

- Ce-ai să faci cu el? l-am întrebat, după ce mai întâi ne-am salutat şi m-am convins că îşi amintea de mine.

- O să-l duc la Bucureşti. Mai am acolo un greier de casă.

- Nu ţi-e milă de ei să-i ţii în captivitate?

- Le dau drumul prin cameră. Îmi place cum cântă.

- Şi cu ce se hrănesc?

- Grig, aşa îl cheamă pe cel de acasă, se hrăneşte cu firimituri de pâine. Acesta, nu i-am pus încă un nume, este de câmp, şi se hrăneşte cu cartofi, mazăre şi zarzavaturi.

- În celalalt borcănel ce ai?

- Un muscoi.

- Muscoi?, a sărit ca ars bunicul lui. A mai avut unul din acela mare şi negru, care bâzâie de crezi că-i avion. L-a luat cu el la şcoală şi i-a dat drumul în clasă, în timpul lecţiei. Le-a trebuit o oră, învăţătoarei şi celorlalţi copii, să-l scoată afară, timp în care el se distra copios. A mers la şcoală şi cu Grig. Greierul  a început să cânte în buzunarul lui şi iar a deranjat lecţia, pentru că, neştiind de unde vine ţârâitul,  toţi copiii au început să-l caute pe sub băncile lor, mi-a povestit bunicul.

După asta, îi cere nepotului borcanul cu muscoiul, se uită atent la el, după care exclamă:

- E la fel cu celalalt! şi s-a grăbit să demonteze capacul borcanului şi să-i dea drumul muscoiului. Ce voiai  să faci cu el?

- Voiam să-l dau unui  un băiat dintr-o altă clasă.

- I s-a pus şi lui pata pe învăţătoare şi vrea s-o pedepsească?

- Nu. Voia, pur şi simplu, să aibă şi el un muscoi.

- Mai ai şi alte insecte acasă? l-am întrebat eu.

- Mai am.

- Le ia de aici, le duce acasă, le studiază, „vorbeşte cu ele”, zice el, după care le aduce înapoi şi le dă drumul. Pe unele din ele le duce şi la şcoală. Ai auzit ce face cu ele.

- De ce faci toate asta, Luca? l-am întrebat eu.

- Ca să-i pedepsesc pe cei care nu iubesc insectele şi le omoară dacă îi bâzâie, dacă se urcă pe ei, dacă îi pişcă, dacă le atacă fructele.

- Toată lumea face aşa, i-am răspuns.

- Nu-i adevărat. Budiştii nu se ating de ele. Am să mă fac şi eu budist.

Am rămas impresionat  şi nedumerit de intenţia lui.

- Eu credeam că o să te faci naturalist, ca să studiezi insectele?

- O să mă fac şi una şi alta.

- Dar, ca să te faci naturalist, trebuie, mai întâi, să termini şcoala generală, liceul, apoi Facultatea de Biologie. Ori, dacă vei continua să deranjezi orele de clasă, s-ar putea să nu apuci s-o termini nici pe prima dintre ele, i-am spus eu.

A tăcut, s-a uitat la mine îmbufnat, după care ne-a întors spatele şi n-am reuşit să mai stau de vorbă cu el.

- Dacă începi să-i faci morală, ai terminat-o cu el, mi-a atras atenţia colegul meu. I-a intrat în cap şi că ar trebui creată o asociaţie internaţională pentru protecţia insectelor, al cărui preşedinte să fie el.

- De ce nu? l-am întrebat eu.

- Pentru că sunt şi unele extrem de dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, aşa cum ştii şi tu.

După asta mi-a povestit şi alte năzbâtii făcute de Luca, la şcoală, acasă, în metrou etc. Dacă vă interesează, am să scriu şi despre ele.

Citeşte mai mult >>

LUCA (1)

Am vizitat de mai multe ori  Muzeul Antipa (de trei ori după ce s-a reabilitat, completat  şi modernizat, a treia oară ca văd excelenta expoziţie chinezească, „ Corpul uman”; apropo de sistemele sanguin şi cel nervos: nu mi-am imaginat că oamenii sunt atât de „irigaţi” şi „electricizaţi”!). Cu ocazia uneia din vizite, mai demult, a acestui „panteon” al animalelor, ajunşi la sectorul insecte, am dat peste un scandal. Un copil, foarte agitat, spărsese o vitrină şi voia să mai spargă şi altele. O doamnă în vârstă, foarte speriată, şi câţiva domni şi doamne din personalul muzeului, foarte scandalizaţi, venit la faţa locului, se străduiau să-l potolească. Copilul plângea şi se zbătea în mâinile lor. Se strânsese acolo  şi o mulţime de vizitatori curioşi, gură cască, amatori de spectacol, printre care ne-am numărat şi noi. Am recunoscut-o pe doamna în vârstă: era soţia unui fost coleg şi bunica băiatului. Am ajutat-o să-l potolească pe nepot, luându-l în braţe şi scoţându-l din sala respectivă. După ce biata bunicuţă a lăsat celor de la muzeu cartea ei de vizită şi datele personale, ca să-i trimită acasă nota cu costul stricăciunilor (ca să facă o „bucurie” şi părinţilor copilului),  am părăsit muzeul, împreună.

         I-am condus, pe bunică şi pe nepot, până la metrou. Pe drum ne-a povestit că Luca,  aşa îl cheamă pe băiat - care continua să sughită după atâta plâns şi se lăsa greu dus de mână - iubeşte foarte mult insectele şi a spart vitrina revoltat că le-a văzut acolo moarte şi înfipte în câte un ac. Ne-a promis că o să ne povestească mai multe, cu altă ocazie. Iată ce am aflat, ulterior:

Luca, în vârstă de 10 ani,  este un copil neobişnuit, interesant şi năstruşnic. Manifestă un interes deosebit pentru gâze, de când era foarte mic. Este în stare să studieze la nesfârşit o muscă, un greier, o furnică, o albină, un fluture etc. Face asta de câte ori i se oferă prilejul: acasă, în timpul mesei, la şcoală, în timpul orelor, nu mai vorbim de situaţiile în care este liber şi se află în curtea sau grădina de la ţară a bunicilor. Pasiunea lui l-a pus, de multe ori, în situaţii „speciale” cu cei din jur. După el toate insectele au dreptul la viaţă. Nu vrea să recunoască clasificarea lor în insecte folositoare şi dăunătoare. E în război cu  toate animalele care se hrănesc cu insecte sau cu larvele lor - vrăbii, rândunele, berze, broaşte, guşteri – şi se războieşte cu bunicul lui de câte ori acesta, la ţară, îşi stropeşte cu câte un insecticid  pomii.

De cum a ştiut să citească, a căutat mai întâi povestioare despre insecte, apoi cărţi despre ele. Ştie totul despre anatomia lor şi o mulţime de lucruri despre obiceiurile lor. Urmăreşte cu înfrigurare episoadele din viaţa insectelor de pe Animal Planet. Altceva   nu-l interesează. Pe un perete din camera lui, deasupra patului, a insistat să i se pună un portret al naturalistului Jean Henri Fabre, marele entomolog, pe care şi l-a luat de model.

Nu ştim cum era J.H. Fabre când era copil, dar Luca este  extrem de independent. Nu acceptă nici un fel de constrângeri nici un fel de program: se culcă şi se scoală când vrea, mănâncă numai atunci când îi este foame.

 Merge la şcoală forţat. În clasă, deranjează desfăşurarea lecţiilor: îşi contrazice  învăţătorii în modul cel mai brutal, fără să ţină seama de diferenţă de vârstă, de faptul că sunt bărbaţi sau femei şi se amestecă în răspunsurile colegilor lui,  jignindu-i de câte ori are prilejul. 

Nu-şi face temele decât supravegheat în de aproape, şi cum asta nu este totdeauna posibil, merge la şcoală şi cu ele nefăcute. Are însă o calitate miraculoasă: reţine tot ce ajunge la urechile lui. Aşa se face că pleacă acasă cu lecţiile ştiute,  dar nu şi cu temele făcute. Îi place să fabuleze şi o face cu uşurinţă. Pus să povestească ceva, toată clasa îl ascultă cu gura căscată. Face nişte compuneri fantastice! ( Şi în privinţa aceasta seamănă cu J.H. Fabre, care avea şi talent literar). Ia note mici pentru că nu îşi face temele, are notă mică la purtare şi medii mici la celelalte materii, dar, dacă este ascultat, indiferent la ce materie, ia  o notă mare sau cel puţin una de trecere.

         Pentru că se ceartă şi jigneşte pe toată lumea, este considerat un element antisocial. Părinţii celorlalţi copii au făcut numeroase reclamaţii şi au propus, nici mai mult nici mai puţin, decât să fie îndepărtat din şcoală. A schimbat mai mulţi învăţători. Ultima dintre învăţătoarele lui şi-a dat demisia. Pus în situaţia că nu mai vrea nimeni să predea la clasa lui, directorul, un bătrânel înţelegător şi de treabă, s-a văzut obligat s-o preia el. Este singurul care crede în el şi spune la toata lumea că: „Este  un copil inteligent şi cu timpul se va disciplina. Ar putea ajunge un savant şi n-ar fi exclus să fie primul român care va lua premiul Nobel.”  Luca îl ascultă mai mult decât pe învăţătorii ceilalţi, dar nu-l cruţă nici pe el.

Părinţii lui s-au lecuit repede să-l ia cu ei în vizite. Face, totdeauna, tot felul de năzbâtii, punându-i pe aceştia în situaţii penibile. Evită să călătorească împreună cu el în mijloace de transport în comun, pentru că, şi acolo, se dă în spectacol.  Copilul acesta este, peste tot unde merge,  o panaramă!

 În episodul următor, va invit sa citiţi un „interviu” cu Luca.

Citeşte mai mult >>

INGINERII ŞI LITERATURA

 

Literatura universală şi cea românească numără mulţi scriitori proveniţi dintre ingineri: Dostoevski a fost inginer,  prinţul Ion Ghica a fost inginer, Norman Manea, Cristian Tudor Popescu, Bogdan Teodorescu, Daniel Bărnulescu, sunt ingineri. Ultimul a scris chiar: „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”. (Din păcate, acesta este titlul romanului şi nu o apreciere al unui critic cu autoritate sau al unui for competent!). Puţini ingineri sunt şi scriitori, dar toţi scriitorii sunt ingineri,  a spus-o  chiar Stalin: Scriitorii sunt inginerii sufletului omenesc.

Noi, inginerii, scriem ba proză, ba versuri. Părerea noastră este că o facem bine, părerile altora  sunt împărţite. Epigramistul Ion Farcaş îi încondeiază pe inginerii poeţi, după cum urmează:

 De catrenele-ncropite,
Afirma un critic ieri:
- Unele sunt reuşite,
Altele-s de... ingineri!

 Ni se impută următoarele:

1. Limbajul nostru nu-i destul de literar, adică nu este suficient de elaborat, nu este destul de colorat, seamănă prea mult cu cel de toate zilele, dacă nu cumva se chiar confundă cu el, este fie administrativ, fie gazetăresc. Stilul nostru de-a scrie lasă de dorit. Cu alte cuvinte, ambalajul în care ne împachetăm marfa nu este de calitate. O spun asta mai ales adepţii calofiliei, adică cei care pun mai mare preţ pe formă decât pe conţinut. Acestora, Camil Petrescu, în dialog cu doamna T, din „Patul lui Procust”, le-a dat următoarea replică: Scrisul frumos, doamnă, e opus artei…E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă. Degeaba! N-a fost luat în considerare. Criteriul principal de apreciere al criticilor continuă să fie cel estetic. Scrii frumos, eşti scriitor. Nu scrii frumos, nu eşti scriitor. Să scrii bine, adică cursiv şi interesant, nu este suficient.

Scriitorul Orhan Pamuc este de părerea că: Atât scrierea unui roman, cât şi pictura trebuie să aibă ca ultim scop atingerea unei stări de fericire imensă.

La rândul său, Mario Varga Llosa susţine: ..romanul este formă – cuvânt şi ordine – înainte de a fi conţinut.

Nu de aceiaşi părere este poetul Ion Caraion. El spune: Literatura frumoasă este un dezastru al timpurilor moderne. O minciună cu ambalaj atractiv, însă goală pe dinăuntru. Sunt pur şi simplu respingători scriitorii care scriu „frumos”, nişte inşi despersonalizaţi, acomodaţi tiparelor. Ei umblă cu picioarele altora, învaţă – în loc de confesiuni incendiare – emoţii livreşti şi râd cu elasticitatea clovnilor. Personal nu sunt de acord cu el.

2. Nu insistăm  destul asupra portretului personajelor, asupra atmosferei în care se desfăşoară acţiunea, asupra psihologiei personajelor, nu scoatem în evidenţă amănunte semnificative, edificatoare. Suntem prea laconici, prea grăbiţi, nu întindem suficient pelteaua.

3.  Facem greşeli de orografie: mai greşim câte un acord, punem virgule aiurea sau nu le punem unde trebuie, ne scapă câte o cacofonie. Tot Camil Petrescu, în acelaşi dialog din  aceiaşi carte, susţine: Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţii care l-au urmat şi l-au imitat. Degeaba şi de data asta. Nu numai criticii literari, dar mai ales ei, fac mare caz, pe bună dreptate, de cea mai mică greşeală depistată în text. Ca să evităm asta trebuie să ne dăm cărţile pe mâna unor corectori pricepuţi. Atenţie însă: nu ori ce profesor de română este un bun corector!

 4.Suntem precişi şi sistematici în ceea ce scriem. Punem mare preţ pe conţinut, pe informaţie. Vrem ca din scrierile noastre cititorii să se aleagă cu ceva, să înveţe ceva. Dar, din nou, degeaba. Dacă vrem să învăţăm, avem la îndemână manualele. Rostul literaturii este să placă, să încânte, să procure cititorilor momente de graţie. Şi de data asta, Camil Petrescu este de altă părere: Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.  Din păcate, sau din fericire, spun eu, nu se poate fără ortografie, fără compoziţie, fără stil. În ce priveşte caligrafia, ea a fost preluată de calculator. În oarecare măsură, calculatorul ne ajută să scriem şi ortografic. Am spus „într-o oarecare măsură”, deoarece calculatorul  ştie să analizeze cuvintele doar individual, scoase din  context. 

5. Criticul literar Alex Ştefănescu, în cartea sa „Cum te poţi rata ca scriitor”, enumără 18  metode de-a scrie prost. O să le menţionez pe cele în ale căror capcane pot cădea şi inginerii, dat fiind particularităţile scrisului lor, menţionate mai înainte: parada de ştiinţă, resuscitarea poeziei propagandistice, utilizarea limbii de lemn, excesul de interpretare, scrierea de texte umoristice de autori fără umor, confundarea literaturii SF  cu folosirea frivolă a terminologiei ştiinţifice.

Şi Mario Vargas Llosa este de părere că: Excesul de inteligenţă dăunează de regulă într-un roman, deoarece conspiră împotriva puterii de convingere a acestuia; romanul trebuie să simuleze viaţa, realitatea, unde inteligenţa este de obicei excepţia, nu regula.

Au fost şi vor mai fi scriitori adevăraţi  proveniţi din ingineri. După cum am mai spus, ei sunt şi vor fi puţini. E foarte greu să îndeplinim toate condiţiile de mai sus, sau să nu cădem în capcanele enumerate, dar merită să încercăm.

 

Citeşte mai mult >>

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?

După cartea „De ce este România altfel?”, care a creat valuri în societatea românească, Lucian Boia vine cu o altă carte, „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine”, cam de aceeaşi factură.

Asistăm la sfârşitul Occidentului? Autorul nu ne dă un răspuns cert, dar ne lasă să credem că aşa va fi: Occidentul se duce pe copcă. Vor reacţiona românii şi de data aceasta, la fel de nervos? Părerea noastră este că nu, pentru că, de data aceasta, este vorba mai mult de „capra vecinului”. S-ar putea să se chiar bucure, că cei care-l privesc acum de sus o vor „lua-o în freză”.  

 Da, Occidentul, care începând cu secolul XI, s-a instalat în fruntea progresului omenirii, cel care, înaintea altora, a experimentat, a inventat şi s-a industrializat, a călătorit, a descoperit şi şi-a extins neîntrerupt teritoriile, cel care a crezut în progres şi democraţie şi, în final, cel care a creat cel mai înalt nivel de civilizaţie de pe Terra, a început să dea serioase semne de oboseală:

• Se micşorează în raport cu restul lumii, îi îmbătrâneşte populaţia, intră în recesiune economică, îi scade încrederea în sine, devine mai puţin religios, naţiunea devine, pentru el, o noţiune din ce în ce mai abstractă şi mai palidă.
• Îl asaltează tot felul de alte pericole dinăuntru sau din afară cum ar fi: globalizarea, imigraţia, multiculturalitatea,   agresivitatea musulmană, creşterea economică a Chinei şi a aşa ziselor economii emergente (India, Brazilia, etc.) şi lărgirea pieţelor de desfacere ale acestora în detrimentul celor occidentale.

La scară globală, toate ţările se dezvoltă. Cele rămase în urmă se luptă se la ajungă pe cele mai dezvoltate şi chiar să le întreacă, tehnica avansează, Internetul pune stăpânire pe viaţa noastră şi, cu toate astea, nu suntem şi se pare că nici nu vom fi mai fericiţi. Dezvoltarea aduce stres, poluare şi accentuează inegalitatea socială, încât au apărut voci care susţin că ar trebui să rămânem pe loc. Apar curente artistice aberante, lumea are mai uşor acces la informaţii, dar este mult mai puţin cultă, se citeşte din ce în ce mai puţin, se inversează valorile în societate, în prim plan făcându-şi loc figuri din sport şi din lumea spectacolului, oamenii de cultură trec într-un plan secundar,  mulţi autori celebri sunt pe cale să-şi afle ultimul refugiu în dicţionare, scrie autorul. Până când va rezista Michelangelo ? se întrebă el şi face următorul apel şocant: Creatori de tot felul, nu vă mai înscrieţi la concursul de nemurire! A fost între timp anulat.

Până aici a fost istorie, iar autorul, istoric de profesie, s-a aflat în largul lui. Ce ne aşteaptă în viitor? Când e vorba de viitor, autorul ridică mâinile în sus. Spune despre el fie că nu există, fie că nu poate fi anticipat sau, în final, că nu avem nici o posibilitate de a-l controla, de a-l înrâuri, de a-l canaliza într-o anumită direcţie. Totuşi, din ce se scrie şi din ce se vorbeşte, domnia sa a reţinut câteva evoluţii, probabile, la scară globală şi câteva scenarii, posibile, referitore la Uniunea Europeană.

La scară globală, autorul are şi o certitudine: noul hegemon al planetei, într-un viitor apropiat va fi China, care, în momentul de faţă, este ..o combinaţie curioasă de ţară subdezvoltată şi de ţară supradezvoltată, de economie de piaţă şi de regim politic totalitar şi care are şi câteva probleme care ar putea-o zdruncina serios, cum ar fi: nemulţumirea populaţiei faţă de nivelul scăzut de viaţă, politica demografică (cea a copilului unic), care duce la îmbătrânirea accentuată a populaţiei. Autorul mai menţionează faptul că dezvoltarea  tehnologică a Chinei s-a bazat mai mult pe furtul de tehnologie, decât pe cercetarea proprie, dovadă şi că, până acum, ea n-a obţinut nici un Premiu Nobel.

 SUA va avea mult timp de aici înainte un rol important, chiar dacă trece pe locul doi, dar n-ar fi nici complet exclus să-şi menţină poziţia de lider mondial, dar cu o influenţă redusă. Un rol important în viitor ar putea avea Brazilia, Canada şi Australia. În ce o priveşte pe Rusia, ea pare exclusă din competiţie, declară autorul.

Pentru viitorul omenirii, sunt menţionate două  scenarii blânde şi unul catastrofic:

• Primul scenariu bând este cel al Clubului de la Roma, din 1972, având ca orizont anul 2052 şi  aparţinând lui Jorgen Randers. El este rezumat astfel: Clima se va încălzi, dar nu prea tare, unele economii vor creşte mai repede (China), altele mai încet (Statele Unite, Europa Occidentală,). Contrastele se vor mai atenua, ierarhiile însă rămân, iar ţările foarte sărace se vor afla încă la mare distanţă de cele bogate. China, fireşte, va fi „noul hegemon”. La întrebarea „vom fi mai săraci?”, autorul răspunde, filosofic: „Unii dintre noi vor fi, alţii nu.” „Vor fi suficiente slujbe?” Tot el ne asigură că da.
• Al doilea scenariu blând aparţine CIA şi are ca orizont anul 2030.  Acest scenariu prognozează un rol mai important în viitor pentru actorii non-statali, un acces mai uşor al grupurilor la armele de distrugere în masă, dispersarea puterii, Statele Unite pierzând din influenţă şi China câştigând, dar fără ca vreo ţară sau vreun ansamblu să ocupe o poziţie dominantă; în plan demografic, accentuarea procesului de îmbătrânire al populaţiei, migraţiune trnsfrontalieră în creştere, urbanizare masivă; lipsa apei va afecta regiuni întinse ale globului, provocând penurie alimentară, deplasări de populaţie, tensiuni politice regionale. Zonele cu potenţial ridicat de conflict sunt desemnate a fi Orientul Mijlociu şi sudul Asiei.
• Scenariul catastrofic este cel al ecologiştilor. Ei au anunţat, nici mai mult nici mai puţin,  prăbuşirea întregului sistem de civilizaţie până în 2020. Simultan, ar urma să aibă loc „ prăbuşirea sistemului financiar mondial, declinul producţiei petroliere şi un cataclism climatic, ecologic sau geologic de mare amploare. Soluţia: Renunţarea la creşterea economică. Avem de ales între descreştere sau barbarie…. Statele se vor fragmenta, urmând conturul diverselor etnii (şi cum sunt între 5000 şi 20.000 de etnii şi  numai de 200 de state, ne putem imagina proporţiile fenomenului)…..Se va termina şi cu democraţia. Vom avea state sau „mini-state”, fie totalitare, fie devenite „anarhii mafiote”(în prelungirea tendinţelor fasciste, populiste, xenofobe, pe cale de amplificare în diverse ţări europene)”, (Autorul citează din cartea ”2012-2022: un deceniu înainte de catastrofe”, autori Yves Cochet, Jean-Pierre Dupuy, Susan George, Serge Latouche.)

 Referitor la Uniunea Europeană,  se întrevăd două scenarii, unul  negativ, altul pozitiv şi un al treilea, de compromis, care le completează pe primele două. Iată-le:

• Scenariul negativ: Uniunea nu va rezista turbulenţelor actuale şi (probabil) viitoare, şi se va destrăma. Marea Britanie s-ar putea desprinde de UE, Scoţia de Marea Britanie, Catalonia de Spania, Belgia s-ar putea desfiinţa ca urmare a rupturi ca ar interveni între valoni şi flamanzi.
• Scenariul pozitiv: Uniunea nu se va dezmembra. În situaţia asta ea ar trebui să se consolideze. Un stat federal……ar fi greu nu numai de realizat, dar chiar de imaginat, pentru că ţările europene sunt foarte diferite. Poate o confederaţie? Problema ar fi ce mai  rămâne în suveranitatea statelor şi ce va trece sub regimul suveranităţii comune. În situaţia asta, Europa ar vorbi pe o singură voce pe plan extern, ceea ce ar fi de dorit, consideră autorul.
• Scenariul de compromis: Uniunea nu va funcţiona toată în acelaşi registru şi cu aceeaşi viteză….Nucleul puternic, adevărata uniune, va cuprinde statele din nord…. Statele din sud vor forma o altă zonă, mai puţin dezvoltată şi cu tot felul de insuficienţe structurale. Despre poziţia României în acest scenariu, autorul declară cu nu are habar, ceea ce ne lasă pe noi să credem că ea ar putea fi chiar rejectată din uniune.

Singura şansă pentru Occident, dacă nu vrea să-şi grăbească declinul şi să subscrie la propria-i dispariţie, spune autorul, este regăsirea încrederii în sine şi redescoperirea gustului marilor idealuri care l-au pus cândva în mişcare. Nu sunt sigur că va fi aşa, spune el şi încheie, încercând să ne consoleze: omul este fiinţa cea mai adaptabilă; aşa că nici o grijă, se va adapta perfect la oricare dintre istoriile posibile şi nu va avea nici un motiv să regrete ce a fost cândva. Prin urmare, nu ne mai rămâne decât să resemnăm şi să zicem: Ce-o fi, o fi!

           Ar mai fi de spus despre carte că este scrisă bine, cu un realmente talent literar şi pedagogoc.

Citeşte mai mult >>

UNGURII (9)

10. Evreii din Ungaria

Înainte de Primul Război Mondial, o cincime din ţară era proprietate evreiască, iar o parte importantă a marilor complexe moşiereşti era administrată de arendaşi evrei. Burghezia financiară era formată, în primul rând, din evrei, care la sfârşitul secolului, ocupau 55 la sută dintre posturile de conducere la bănci, la bursă şi în uniunea industriaşilor (pag. 335).

Evrei se stabiliseră mai ales în oraşe. Numărul lor, la 1910, reprezenta 12,4 la sută din populaţia urbană, iar la Budapesta atingea 23 la sută, cu toată asimilarea lor, nu forţată, ci benevolă, ba chiar entuziastă….ei erau topiţi după Ungaria,  precizează Paul Lendvai (pag.339).  Din numărul lor total de 911.000, 705.000 declarau maghiara ca limbă maternă. După 1867, foarte mulţi evrei s-au declarat  maghiari de credinţă mozaică. În 1895, religia mozaică a fost inclusă de statul maghiar în categoria religiilor „recepte”, ceea ca nu s-a întâmplat niciodată cu religia ortodoxă a românilor şi a o parte din populaţia slavă din monarhie.

Numărul evreilor creştea rapid atât ca urmare a unei natalităţi mari, cât şi a unor măsuri de higienă mai bune decât la restul populaţiei. În acelaşi timp, ei erau mai instruiţi decât restul populaţiei. La 1910, în timp ce procentul ştiutorilor de carte din Ungaria era de 72 la sută, a evreilor era de 90 la sută. Ei aveau la şcolile comerciale superioare peste 50 la sută, iar la liceele reale şi la gimnazii peste 23 la sută dintre elevi. Înaintea Primului Război Mondial, ponderea studenţilor evrei la medicină era de 46 la sută, la jurişti 27 la sută, la şcolile superioare tehnice de peste 33 la sută.(pag.343). Nu este deci de mirare numărul mare de evrei care au deţinut poziţii cheie în economia şi cultura maghiară şi pe care autorul îi enumără în cartea sa. Mulţi dintre ei s-au maghiarizat şi îşi ascundeau etnia în spatele unor nume maghiarizate şie ele, la fel cu s-a întâmplat şi cu mulţi evrei din România.

Evrei asimilaţi s-au străduit să devină buni maghiari. Printre evrei, naţionalismul maghiar s-a răspândit ca expresie a gratitudinii (pag.344). Un număr de 346 de familii evreieşti convertite au primit titluri nobiliare. Cu toate astea, maghiarii buni din punct de vedere rasial i-au detestat totdeauna pe evrei, iar aceştia meritau să fie detestaţi, susţine istoricul literar Gyula Farkas.

În ţinuturile mărginaşe ale Ungariei (din care făcea parte şi Sălajul n.n.), în cuprinsul cărora naţionalităţile formau majoritatea covârşitoare, ungurii evrei funcţionau ca să zicem aş, ca „emisari” ai culturii ungare. În satele româneşti sau slovace, prăvăliaşii sau medicii evrei erau adesea singurele persoane care vorbeau ungureşte (pag.346).

Evreii unguri şi-au dovedit fidelitatea şi în Primul Război Mondial. În jur de 10.000 au căzut pe front (pag. 348). Cu toate astea, ei au fost consideraţi vinovaţi pentru urmările lui:

Bolşevicii evrei conduşi de Béla Kun figurau ca principalii vinovaţi pentru politica greşită. „Agenţii evrei ai bolşevismului mondial”, intelectualii evrei distrugători ai tuturor valorilor naţionale şi creştine şi milionarii de piaţă neagră evrei, care au profitat de nenorocirea naţiunii şi a soldaţilor de pe front, ar fi aruncat Ungaria în ghearele mizeriei. Pe scurt, evreii şi numai evreii trebuiau  - în această concepţie – să răspundă pentru Trianon şi tragedia ungară  (pag.388). În următorii 25 de ani, între evreime comunism şi „teroare roşie” s-a pus definitiv semnul egalităţii (pag.389). Evreul nu mai era acum numai cel blestemat de Dumnezeu, cămătarul, speculantul, ci duşmanul de moarte al naţiunii maghiare pur şi simplu (pag. 390).

La câteva luni după alegerea lui Horthy (1 martie 1920 n.n.), premierul său de atunci, contele Pál Teleky, un antisemit convins, dar „moderat”, a depus în Parlamentul de la Budapesta prima lege antisemită din Europa de după Primul Război Mondial. Această lege a lui „numerus clausus” ….limita la o cotă de şase la sută admiterea studenţilor evrei în universităţi.

În ciuda antisemitismului oficial, burghezia industrială şi financiară evreiască şi-a păstrat poziţia de putere tot aşa cum  şi-au păstrat-o  şi moşierii cei mari şi cei de „o mie de iugăre” (pag. 398).

După „reîntregirea” parţială a teritoriilor Ungariei cu ajutorul germanilor, în 1941 numărul evreilor era cu 80% mai mare, o consecinţă tragică pentru evrei, ei fiind mai expuşi în Ungaria decât în ţările din care proveneau, asta datorită faptului că legislaţia maghiară a întrecut în duritate chiar legile de la Nürnberg. Toţi cei care aveau cel puţin doi bunici de origine iudaică erau consideraţi evrei (pag.423).  Istoricul István Bibó (1911-1979) spunea că legile referitoare la evrei „au marcat decăderea morală a societăţii ungare”. Organizaţia fasciată maghiară a „Crucilor cu săgeţi” a fost una profund antisemită.

Un număr de 25.000 de evrei, duşi la muncă obligatorie pe frontul rusesc, sărăcăcios îmbrăcaţi, prost hrăniţi şi adesea omorâţi în chinuri de ofiţeri barbari, sau mai întors 6000 până la 7000 (pag.429). În afară dea asta, armata ungară a provocat o baie de sânge în Voivodina, în oraşul Novi Sad şi împrejurimi, la începutul lui 1942, printre civilii sârbi şi evreii ne înarmaţi. Bilanţul: peste 4000 de morţi, dintre care 1250 de evrei ( pag.430)

După ocuparea Ungariei de către nemţi ( 19 martie 1944), au fost deportaţi la Auschwitz un număr de 437.402 evrei , iar în timpul domniei lui Szálasi au fost ucişi la Budapesta în jur de 50.000 de evrei. Până la sfârşitul războiului, numărul total al victimelor evreieşti din Ungaria se cifrează la 564.000 (pag. 435).

Sfârşit

Citeşte mai mult >>