CENACLUL

Şedeam pe un şezlong, la umbră, pe gazonul din curtea mea. Mă uitam la vrăbiile care intrau sau ieşeau de sub streaşina casei - unde îşi au ele cuiburile -, la Totemul  care stătea spăşit, la adăpost, pe treptele de la pivniţă, la Cuminţenia Pământului şi la  Adam şi Eva de pe prispa casei şi, mă rog, la tot ce foşnea, lătra sau zbura prin preajmă. Acesta-i unul din avantajele proprietăţii noastre de la Runcu: ori unde te aşezi, îţi ţine cineva de urât.

La un moment dat, am adormit.   În vis, m-a interpelat o vrabie, de pe streaşină:

- Ne-ai luat peste picior în cartea ta!

Am rămas tablou! Nu pentru că îmi vorbea, ci pentru că ştia de „Nobilul proprietar”, cartea mea, apărută anul trecut.

- Ai citit-o? am întrebat-o.

- Eşti prost. Cum era s-o citesc? I-am auzit vorbind despre ea pe oamenii din sat.

- Dar n-am scris despre voi numai de rău. Am scris şi de bine, adică aşa cum sunteţi.

- Adică nişte mahalagioaice, că aşa au început să ne apostrofeze oamenii de aici.

- Despre mine ce-a scris? s-a interesat totemul.

- Că eşti un deştept şi un filozof şi că Nobilul Proprietar  te-a făcut paznic pe „moşia” lui. Dar, după câte văd eu, în curând n-o să mai rămână nimic din tine: te ronţăie cariile şi larvele bărzăunilor.

- O să rămână ce-a scris despre noi omul ăsta.

- Crezi? Am aflat că nu-l prea bagă nimeni în seamă ca scriitor.

- De la cine ai aflat?

- Chiar de la el. Vorbea într-o zi cu nevastă-sa.

- Nu chiar nimeni, am intervenit eu. Nu mă bagă în seamă criticii. În schimb, alţii, oameni simpli, mi-au adus cuvinte de laudă.

- Probabil că-i vorba de cei din familia ta, a insinuat vrabia.

- Nu numai de ei, am adăugat eu.

- Dar criticii  de ce nu te apreciază? a întrebat Cuminţenia Pământului.

- Pentru că scriu gazetăreşte, au spus unii, pentru că folosesc un limbaj administrativ, au zis alţii, pentru că scriu pentru cititorii mai puţin avizaţi şi pentru că ce scriu eu seamănă mai mult a monografie decât a literatură, a zis un critic, o doamnă frumoasă, din Sălaj, acolo unde am ţinut, mai mult decât în Capitală, să fac o impresie bună.

- Ce înseamnă aia „cititori mai puţin avizaţi”? a întrebat vrabia.

- Unii care citesc mai puţin, i-am răspuns eu.

- Dar ăştia sunt cei mai mulţi. E bine că scrii pentru ei, iar dacă cărţile tale sunt şi monografii, înseamnă că cititorii au ceva de învăţat din ele, îmbină plăcutul cu utilul, a fost de părere Totemul.

- Şi Hemingway a fost învinuit că scrie într-un limbaj gazetăresc şi, cu toate astea, i s-a decernat premiul Nobel pentru literatură, a menţionat Cuminţenia.

- De unde ştii tu?! am întrebat-o eu, mirat.

- L-am auzit comentând pe Brâncuşi, în timp ce mă sculpta.

- Dar pe tine te-am sculptat eu, nu Brâncuşi.

- Este adevărat, dar ai făcut-o având ca model Cuminţenia sculptată de el şi, odată cu înfăţişarea, mi-ai reprodus, fără să-ţi dai seama şi memoria.

- Înseamnă că ai putea spune multe altele despre Brâncuşi.

- Aş putea, dar nu vreau.

- Hemingway a luat premiul pentru povestirea „Bătrânul şi marea”, pentru măiestria artei narative, cum scrie în motivaţia comitetului de decernare, le-am spus eu.

- Asta înseamnă pentru arta de a povesti, a precizat vrabia. Dar eu i-am auzit pe oameni spunând că şi tu povesteşti bine.

- Pentru gustul lor, poate, dar nu şi pentru gustul celor ce taie şi spânzură în literatură.

- Poate că ăia nici nu ţi-au citit cărţile, interveni Totemul.

- Am avut grijă să trimit o carte şi câteva povestiri la nişte concursuri literare, pentru a vedea cum o apreciază ei, pentru că făceau parte din jurii.

- Şi cum le-au apreciat? întreabă Totemul.

- Nu ştiu. La urechile mele n-a ajuns nimic. Dar, dacă nu le-au premiat, înseamnă că nu le-au apreciat.

- Pe vremea când am fost sculptată eu, am auzit de cenacluri literare, unde se întâlnesc scriitorii pentru a-şi spune părerea unii despre cărţile celorlalţi. Azi mai există aşa ceva? m-a întrebat Cuminţenia.

- Da, există. Particip şi eu la două.

- Şi care au fost părerile celor de acolo în legătură cu cartea ta? insistă Cuminţenia.

- În cenacluri, cărţile se comentează, aproape în exclusivitate, elogios, iar autorilor li se fac, de multe ori, complimente nemeritate. Despre mine s-a spus, de către un şef de cenaclu, că sunt „un mare romancier român”. Exagerări, bineînţeles. Şi despre „Nobilul proprietar”    s-au spus cuvinte frumoase, dar poţi să le mai iei în considerare când se exagerează  atât de mult? Un scriitor, coleg de cenaclu, care mi-a editat-o şi prefaţat-o, a scris despre mine: Autorul are talent, stăpâneşte bine tehnica apropierii cititorilor, vede multiplu, sufletele oamenilor şi tainele naturii, descifrează înţelept evoluţiile lor.”. Un alt cenaclist a scris, tot în legătură cu această carte: Excelează în genul miniatural, descriere, dialog, notație, schiță, portret… Un al treilea, şeful celui de al doilea cenaclu, a scris: Cartea este scrisă într-un mod cursiv, cu capitole scurte, uşor de citit …

- Dacă toţi te laudă, o fi ceva adevărat din tot ce spun ei, a fost de părere Totemul. Dar cei din Sălaj ce au scris despre carte?

- În revista culturală a judeţului a apărut o notiţă scurtă, în care un prieten a pus degetul pe rană: Creatorul „muşchetarilor din Bănişor”(adică eu) ştie că este doar un „ucenic literar”, dar are multe de povestit şi o face într-un fel captivant, chiar dacă uneori n-a fost gustat de criticii calofili, interesaţi cu precădere de formă şi mai puţin de substanţă.

- Adică, părerea lor este că limbajul folosit de tine nu-i destul de frumos? mă întreabă Totemul.

-  Exact. Părerea lor este că nu scriu destul de colorat că nu sunt suficient de preocupat de amănunte, că mă exprim prea direct, prea laconic, sau, cu alte cuvinte,  că am un stil gazetăresc, ceea ce am mai spus. Aşa este: acesta este stilul meu şi, pe bună dreptate, unora le place, altora nu.

- De, nu-i nimeni profet în ţara lui! a spus Totemul.

„Şi pe asta o ştie!”, m-am mirat eu.

- Dar oamenii simplii, prietenii tăi, ce părere au? m-a întrebat Cuminţenia.

- Toţi mi-au elogiat cartea. Bineînţeles, unii au făcut-o din convingere, alţii din complezenţă.

- Eu zic că aprecierile scrise sau spuse din inimă, fac mai mult decât un premiu literar, a fost de părere Cuminţenia.

- Nu sunt de aceeaşi părere, a intervenit vrabia. Când o să scrie  mai păsăreşte, mai pe gustul nostru, abia atunci va fi apreciat şi de critica literară şi vor veni şi premiile.

- Voi ce părere aveţi? i-am întrebat eu pe Adam şi Eva, sculpturile mele, înnegrite de timp,  care, până atunci, nu se amestecaseră în vorbă.

- Dacă ce scrii tu crezi că le place şi le foloseşte unora, continuă să scrii, mi-a răspuns Adam. Nu-ţi face probleme din faptul că n-o să devii un mare scriitor, acceptat şi aplaudat de toată lumea. La puţini din cei ce scriu le e dat asta. E nevoie şi de scriitori ca tine.

M-am trezit. Mi-a părut rău. Aş fi vrut ca visul să continue. A fost cea mai combativă şedinţă de cenaclu la care am participat până acum.

Citeşte mai mult >>

COMOARA

De când eram copil, mă obsedează comorile, mai ales după ce am aflat că, demult, a fost ascunsă una pe un deal din satul meu natal. Am căutat-o, dar fără succes. Mult mai târziu – eram pensionar deja -, am scris un ciclu de trei romane a căror acţiune se învârte în jurul acelei comori, în speranţa că ar putea-o găsi unul din cititorii mei. Eu mă resemnasem, convins că atât cât voi mai trăi, n-o să am norocul să descopăr una. Dar n-a fost aşa: norocul a dat şi peste mine. Iată cum s-a întâmplat:

În această toamnă (2013), în timp ce săpam în grădina de la ţară, am scos la suprafaţă mai întâi o alună apoi încă una şi încă una şi din ce în ce mai multe. La un moment dat, am scos şi o nucă, după care a crescut şi numărul lor. Nucile erau amestecate cu alunele. Continuam să sap şi să scot fără întrerupere la suprafaţă alune şi nuci, nuci şi alune. Am chemat-o pe Ana să-i arăt minunea.

-   Ai dat peste depozitul de provizii al unor şoareci, mi-a spus ea.

În momentul acela, am pus cazmaua la o parte, m-am înarmat cu o mistrie, un cuţit, un făraş şi o măturică şi am început să sap după toate regulile arheologiei, preocupat să descopăr tunelul de acces al şoarecilor, dormitorul lor şi magazia de alimente. Din păcate era prea târziu: fără să-mi dau seama am distrus tunelul şi dormitorul şi ceea ce am găsit a fost ultima parte din depozit. Am umplut cu nucile şi alunele găsite, un lighenaş. Mi-am întrerupt săpatul ca să le număr. N-o să vă vină să credeţi: au fost, rotund, 100 (o sută) de nuci şi 600 (şase sute) de alune!!!!! O adevărată comoară! Un record demn de Guiness Book. Le-am încercat: erau bune, dar insuficient de coapte (uscate), la fel cu cele culese de noi din alun respectiv nuc, imediat după recoltare. Le-am spălat şi le-am lăsat să se „împlinească”. Apreciez că după circa o lună vor fi foarte bune.

După terminarea acestor operaţiuni, pe când mai eram încă la ţară, apoi pe drumul de întoarcere şi, în cele din urmă, acasă, am încercat să răspundem la câteva întrebări pe care ni le-a ridicat această descoperire:

1.      Cum au transportat şoarecii nucile şi alunele în depozit? Distanţele între depozit şi nuc, respectiv între  depozit şi alun sunt amândouă de aproximativ 10 m; atât alunele cât şi nucile sunt prea mari ca să poată fi transportate în gură, de nişte fiinţe relativ mici (5-6 cm); ca să transporte singur întreaga cantitate, un şoarece ar fi trebuit să parcurgă, dus-întors, 14 km!

2.      Cum au săpat şoarecii galeriile? Nu se vede unde au depozitat pământul scos! În timp ce cârtiţele îl scot la suprafaţă şi fac muşuroaie, pământul scos de ei nu se vede nicăieri, deşi în vara care a trecut grădina era plină de găuri!

3.      Nu se inundă aceste galerii când plouă? Nu există riscul să se înece puii? (cea găsită de mine era la o adâncime de doar 20 cm)

4.      Cum sunt organizate familiile de şoareci? Cine comandă? Cine munceşte? Cum se împart proviziile?

   Acasă, am început să ne documentăm. Ne-a mirat numărul mare de specii de şoareci care trăiesc în natură, sapă galerii şi adună provizii pentru iarnă: şoarecele de câmp sau  pământ, şoarecele de pădure, şoarecele scurmător, şoarecele pitic. După descriere şi după dimensiunile găurilor observate la suprafaţă, şi din câte mi-i amintesc, înclin să cred că, în cazul nostru, e vorba de şoarecele de câmp. Am aflat că sunt extrem de prolifici: se înmulţesc de 5-6 ori pe an, şi aduc pe lume, de fiecare dată, câte 5-6 pui. Vestea bună e că trăiesc doar un an. La 3-4 ani au loc invazii şi pot produce pagube foarte mari. Îi vânează păsările răpitoare, printre care şi ciuful de pădure. Ciufii ne vizitează în fiecare toamnă şi rămân peste zi în nucul nostru, iar după ce acesta îşi leapădă frunzele, în gutui, ultimul care-şi pierde podoaba verde. Am numărat şi 12 ciufi în acelaşi pom! Sub pomi, în ingluviile lor (resturi nedigerate pe care le regurgitează), am găsit multe rotocoale de păr de şoareci. Ei înghit şoarecii întregi, iar în guşă (sau stomac) le dizolvă carnea şi oasele, iar părul, care păstrează forma lor, îl regurgitează. Cred că numai datorită lor şoarecii nu ne-au ros tot ce avem la ţară. E adevărat că atunci când au intrat în magazie sau cămară, ne-am luptat şi noi cu ei.

         Pe cât sunt şorecii de simpatici în filmele de desene animate, pe atât sunt de antipatici în realitate.

Scormonind pământul

Alune şi nuci

Destindere

Citeşte mai mult >>

OTELLO LA OPERA NAŢIONALĂ DIN BUCUREŞTI

 

 

Stagiunea 2013-2014 a Operei Naţionale din Bucureşti s-a deschis pe 17 octombrie, cu opera „Otello”, deşi ea a mai fost prezentată de două ori, în luna septembrie a acestui an, în cadrul Festivalului „George Enescu”.

Eu şi soţul meu eram curioşi să vedem această operă, pentru prima oară în cariera noastră de melomani.  Mai văzusem, demult,  filmul „Otello”, cu Serghei Bondarciuk şi soţia sa, Irina Skobţeva, şi fragmente de spectacole  din operă pe la TV Mezzo sau la TV Cultural.

Ne-au contrariat câteva aspecte din spectacol:

• Ne aşteptam ca personajul Otello să fie un maur cu pielea neagră, aşa cum l-am văzut în celelalte spectacole de operă sau filme, dar interpretul acestui rol din spectacolul Operei Naţionale din Bucureşti – Marius Vlad Budoiu, directorul Operei din Cluj, invitat în spectacol – n-a fost vopsit. Abia în actul III, zdrobit de durere şi gelozie, s-a pătat pe faţă cu vopsea neagră. N-am înţeles de ce s-a procedat aşa!
• Costumaţia  interpreţilor a fost din zilele noastre ! Membrii corului, fiecare îmbrăcat altfel, ne-au lăsat impresia unei tabere de refugiaţi şi nu de locuitori ai Ciprului, pe care-i interpretau.
•  Soldaţii care au apărut în spectacol au arătat ca unii din trupele NATO, cu armament pe măsură. De fapt, întregul spectacol, prin costumaţie şi scenografie, a fost adus din secolul XV, aproape de zile noastre
• Scenografia, aparţinând VICTORIEI PETROVICI, constând într-un plan înclinat (piaţa), un turn metalic (?) şi un copac metalic (?), a fost foarte potrivită pentru scenele exterioare şi complet nepotrivită în rest. A fost deranjant pentru noi ca scena finală,cea care trebuia să aibă loc în dormitorul conjugal al lui Otello şi al Desdemonei, să se desfăşoare în piaţă, pe caldarâm.

Ne-au plăcut alte aspecte:

• Regizoarea, bulgăroaica VERA NEMIROVA (stabilită din 1982 în Germania), a vrut şi a reuşit să facă un spectacol modern, teatralizat. intenţia ei fiind împărtăşită de scenografa VIORICA PETROVICI.
• Ne-au plăcut interpreţii. Soţului meu i-a plăcut mai ales VALENTIN VASILIU (Iago), mie românca IULIA ISAEV (Desdemona) şi MARIUS VLAD BUDOIU, care pe lângă faptul că s-au achitat bine de partitura muzicală, au avut şi o trăire teatrală foarte bună.
• Iulia Isaev a fost o Desdemonă blondă, cu pletele împletite în mai multe cozi, cu o rochie albă, lungă, în primul act, apoi în alte rochii în celelalte acte. În actul IV ne-a impresionat cu dramatismul interpretării. Şi Valentin Vasiliu a fost convingător în rolul lui.

În final, câteva consideraţii despre muzică. Giuseppe Verdi (1813-1901) a trăit mult şi a scris opera Otello în 1887, deci spre sfârşitul vieţii, şi dacă comparăm muzica cu cea a operelor din tinereţe (Traviata şi Rigoletto), constatăm că e diferită. Ni s-a părut că nu e la fel de melodioasă şi că, pe alocuri, e prea puternică, datorită numărului mare de trompete. E asemănătoare muzicii lui Wagner. Cu toate acestea, premiera de la Scalla din Milano, din 1887, a fost un succes enorm. Biletele s-au vândut cu săptămâni înainte, iar câţiva fani ai compozitorului, au scos caii de la trăsura lui Verdi, pe care au tras-o ei, de la operă până la domiciliul marelui compozitor. Duetul Otello Desdemona şi câteva coruri au devenit celebre, dar nu ca şi  corul robilor din opera Nabuco, compusă în 1842.

Spectacolul merită a fi văzut.



Ana VANCA

Citeşte mai mult >>

MONOGRAFIA SATULUI MESEŞENII DE SUS

Mă leagă de Meseşenii de Sus o amintire veche. În 1949, eram elev la şcoala elementară din Zalău şi am fost în vizită la fiul preotului din acest sat, coleg cu mine. Pe atunci, satul se numea Căţălul Românesc. Am şi o amintire mai recentă: în 2008,  am vizitat Muzeul Satului din localitate şi am cunoscut-o pe doamna Floare Ţurcaş. În acel an, în Bănişor, satul meu natal, exista, înfiinţată cu cinci ani în urmă, Asociaţia Fiii Satului Bănişor şi eram preocupaţi de înfiinţarea şi a unui muzeu sătesc, după modelul celui din Meseşenii de Sus. Am discutat cu doamna Ţurcaş despre muzeu şi despre asociaţie. Urmarea: în 2009, a luat naştere Asociaţia Fiii Satului Meseşenii de Sus. Din păcate, în Bănişor, nu s-a înfiinţat un muzeu al satului nici până în ziua de azi.

Sub auspiciile „Asociaţiei Fii Satului Meseşenii de Sus”, a apărut, în 2013, monografia „Căţălul Românesc. Vatră străbună la poale de Meseş - 1213-2013 ”, cu prilejul aniversării a 800 de ani de atestare documentară a satului. Autoarele monografiei sunt doamnele: Floare Ţurcaş, profesoară şi fostă directoare a şcolii din sat;  Maria Moraru, pofesor doctor la Universitatea din Iaşi; Minerva Ilieş – economistă. E numai un exemplu de cât de benefice pot fi aceste asociaţii pentru satele lor.

Am fost impresionat de grosimea cărţii (575 de pagini, în format academic) şi de conţinutul ei! Aşa cum a fost gândită şi realizată, monografia este, în cea mai mare măsură, un document pentru satul Meseşenii de Sus, iar, într-o măsură mai mică, un document pentru oricare alt sat sălăjean. Asta pentru că evenimentele istorice locale au fost prezentate în contextul evenimentelor la scară naţională şi regională, iar tradiţiile şi obiceiurile din sat şi graiul popular local sunt aproape aceleaşi şi în celelalte sate sălăjene, mai ales în cele de la poalele Meseşului.

Documentul în care apare pentru prima oară menţionat numele satului este Registrul de la Oradea. La Capitlul Episcopiei Romano Catolice din Oradea, a avut loc, în anul 1213, un proces între Zoloc din satul Căţălul şi trei cetăţeni din satul Bădăcin. Procesul a fost menţionat în registrul amintit. Pentru mine, este interesant şi faptul, că pristav (crainic, portărel) în acest proces a fost un oarecare Golosa din satul Ban ( Ban, Bănişor; între aceste două localităţi nu se făcea distincţie la vremea aceea). Prin urmare, acest document este al doilea, din anul 1213, în care este menţionat satul meu natal, după cel pe baza căruia şi-a aniversat şi Bănişorul, în 2013, 800 de ani de atestare documentară.

Denumirea de Căţăl nu vine de la puiul de câine, ne atrage atenţia doamna Maria Moraru, ci de la cuvântul de origine gepidică „kessel”, care înseamnă „cazan”, „căldare”, legat de aşezarea satului într-o căldare naturală, la poalele Munţilor Meseş.

Aşa cum se întâmplă cu majoritatea localităţilor, şi Meseşenii de Sus este mult mai vechi decât atestă primul document în care apare citat. Pe teritoriul lui s-au găsit obiecte datând din neolitic, apoi din epocile bronzului şi a fierului. Abia începând cu Evul Mediu, apar şi alte documente. Din ele rezultă că, la 1341, satul făcea parte din domeniul Cetăţii Valcău, după care a aparţinut unui număr mare de proprietari - toţi de etnie maghiară, deşi satul era românesc -,  printre care şi lui Ştefan Bathory (1533), devenit, ulterior, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei. Cu cât ne apropiem de Epoca Contemporană, documentele sunt tot mai numeroase, unele din ele fiind lăsate de locuitori ai satului, mai ales de preoţi. Există mărturii despre participarea locuitorilor satului la evenimente legate de:  Memorandumul de la 1892,  Primul Război Mondial, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, al Doilea Război Mondial. Nu lipsesc relatările din timpul ocupaţiei hortiste (1940-1944) şi din timpul perioadei comuniste, de tristă sau mai puţin tristă amintire (1944-1989).

Meseşenii de Sus aparţine, din punct de vedere administrativ, de Meseşenii de Jos, denumită în trecut Căţălul Unguresc sau Căţăluşa.

Din conscripţiile şi recensămintele  efectuate de-a lungul timpului, vedem cum populaţia satului a crescut, treptat, de la aproximativ 20 de locuitori în anul 1715, la 1475, în anul 1895.  Ea scade în timpul celor două războaie, apoi creşte din nou, atingând un maxim de 1824 locuitori, în anul 1934, urmată de o scădere dramatică în ultimii ani ai comunismului, dar mai ales după Revoluţie, ajungând la 845 de locuitori, în anul 2011.

Un capitol mai rar întâlnit în monografiile satelor noastre, este cel referitor la sistemul denominativ (onomastica) din sat, întocmit pe baza conscripţiei din anul 2004, completată, până în anul 1957, cu date din diferite surse. Concluziile acestui capitol sunt foarte interesante.  Menţionez  doar una dintre ele: au dăinuit familiile din nucleul iniţial al satului şi au dispărut cele venite  mai târziu.

Locuitori satului s-au ocupat, de-a lungul timpului, cu cultura plantelor şi creşterea animalelor. Principalele plante cultivate au fost: grâul, porumbul, cânepa, pomii fructiferi şi viţa de vie, iar animalele erau cornutele mari, porcinele, ovinele şi albinele. La aceste îndeletniciri agricole s-au adăugat unele meşteşugăreşti: prelucrarea cânepii şi a lânii, confecţionarea de îmbrăcăminte, dulgheria şi tâmplăria, croitoria, cojocăria, cizmăria, fierăria.

În 1952, s-a înfiinţat în sat Gospodăria Agricolă Colectivă. Deşi n-a fost primită cu braţele deschise, deşi a provocat şi numeroase traume, comasarea terenurilor agricole, mecanizarea lucrărilor, introducerea metodelor ştiinţifice de lucrare a pământului, de cultivare a pomilor, a viţei de vie şi de creştere a animalelor, a făcut ca producţia şi productivitatea să crească foarte mult. După Revoluţie, când proprietatea agricolă s-a fărâmiţat din nou, numărul locuitorilor satului a scăzut, ponderea persoanelor în vârstă a crescut, iar majoritatea proprietarilor de pământ n-au mai avut la îndemână mijloace mecanice de lucru, atât producţia cât şi productivitatea s-au dus pe râpă. 

În conscripţia Clein, de la 1733, este menţionată, pentru prima oară, biserica din sat şi este precizat numele preotului Filip. Cu siguranţă, în sat au existat biserici şi preoţi şi înainte de această dată. Până la 1700, oamenii din sat şi preoţii lor au fost ortodocşi , iar după această dată, până  în 1948, uniţi. În 1848, s-a revenit la ortodoxism. Între 1875-1974, preoţii care     s-au perindat în sat au întreţinut un „Memorial”, un registru în care au consemnat evenimente legate de sat şi biserică, un adevărat letopiseţ. Este un document extraordinar, foarte preţios, care le-a facilitat autoarelor monografiei scrierea istoriei acestei perioade, iar nouă ne dă posibilitatea să vedem cum a evoluat limba română şi scrierea în limba română, din această parte de ţară, în decurs de un secol.

Preotul care a început Memorialul a fost Simeon Bocşa (1875-1894), protopop şi arhidiacon emerit, decorat de autorităţile austriece cu „Crucea cu Cunună de Aur”. Primul lui înscris începe astfel: O, bune Lectore! Dacă vei citi şi lectura paginile acestui Memorial, vei întâlni descrieri amănunţite referitoare la strădania preoţilor, a Consiliului Parohial, a oamenilor de rând, chiar a parohiilor învecinate pentru binele „Sfintei noastre Biserici, Sfintei Religiuni şi dulcei naţiuni.”

Lui Simeon Bocşa îi succede Graţian Flonta (1894-1936), protopop şi „arhidiacon onorariu”, decorat, în 1930, de Statul Român cu „Ordinul Coroana României în grad de ofiţer”. El a scris şi o primă monografie a satului şi a fost, timp de mai mulţi ani,  preşedintele Despărţământului Crasna al ASTRA.

 Ceilalţi preoţi care au scris în Memorial, au fost: Iosif Bilaţiu (1936-1942), Ştefan Şuta (1942-1957), Ion Gâlgău (!957-1958), Rusu Petru (1958-1966), Pamfil Vlaicu (1966-1970) şi Ioan Ardelean (1971-1976).

În anul 2011, tot sub auspiciile „Asociaţiei Fiii Satului Meseşenii de Sus”, s-a tipărit Memorialul, cu titlul „Memorialulu Besericescu. Căţălul Românesc – 1875-1974”. Alături de  textul tipărit, apar, scanate,  textele olografe ale autorilor. Este un document cu totul şi cu totul deosebit!

În depozitul de carte veche bisericească din Zalău, se păstrează 15 cărţi care au aparţinut bisericii din Meseşenii de Sus. Pe fiecare există însemnări de mână - mărturii din trecut - interesante şi preţioase.

Nu se cunoaşte data înfiinţării primei şcoli din sat. E de presupus că şi în Căţălul Românesc, ca şi în alte sate din Sălaj, a existat, cu mult înainte de-a fi confirmată oficial, o formă de învăţământ pe lângă biserica din sat, unde copiii învăţau să scrie şi să citească , iar dascăli erau diacul sau preotul din sat şi că ea s-a dezvoltat mult în anii în care vicar greco- catolic la Şimleu a fost Alexandru Sterca Şuluţiu (1836-1850). Prima şcoală, din pământ, a fost construită în 1856. În 1883 s-a construit o alta, de piatră.

Învăţământul primar de atunci, era organizat în două trepte: copiii între 6 şi 12 ani frecventau 6 clase, după care, timp de trei ani, până la 15 ani, urmau şcoala de repetiţie, mergând la şcoală odată sau de două ori pe săptămână. După 1918, s-a trecut la învăţământul de şapte ani.  În 1953 se dă în folosinţă un local nou pentru şcoală în care va funcţiona ciclul II (clasele V-VII), înfiinţat atunci. El avea doar două săli de clasă şi i se vor mai adăuga două, în 1964, an în care vechea şcoală devine cămin cultural. În 1976, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu două niveluri şi opt săli de clasă. Încă din 1964, s-a trecut la învăţământul cu opt clase.

În 1976, în sat s-a înfiinţat Cenaclul poeţilor ţărani „Cuib de daci”, un eveniment fără precedent în satele sălăjene, iar, în 2009, aşa cum am mai spus, „Asociaţia Fiii Satului Meseşenii de Sus”, care, începând de la înfiinţare şi până azi, redactează, an de an, publicaţia „Căţălul Românesc 800”. Doamna profesoară Floare Ţurcaş a fost cea care a avut iniţiativa înfiinţării Asociaţiei, a fost prima ei preşedintă, calitate pe care o deţine şi azi. De numele  dumneaei sunt legate numeroase iniţiative culturale din sat şi tot dumneaei  este autoarea a  nouă capitolele întregi şi al unuia parţial, din monografie.

Tradiţiile şi obiceiurile din sat sunt prezentate pe larg în monografie. Sub titlul „Cununa anului”, doamna Minerva Ilieş trece în revistă obiceiurile de peste an ale căţălanilor, legate de posturi, sărbători religioase, habă (şezătoare), danţ (horă), seceriş, naştere, nuntă, moarte şi reproduce numeroase creaţii folclorice ale oamenilor din sat, sau dintre cele care circulau în judeţ, legate de aceste obiceiuri.

Pentru conservarea vechiului grai local, în monografie a fost inclus un „Index alfabetic al regionalismelor specifice graiului local din Căţălul Românesc”, cuprinzând aproximativ 500 de cuvinte.

Un capitol amplu din monografie conţine 40 de biografii ale oamenilor de seamă ai satului, morţi sau în viaţă.

Un alt capitol, pe care nu l-am mai întâlnit în alte monografii,  se intitulează „Cartea neamurilor”. Sunt prezentaţi arborii genealogici, extrem de ramificaţi, a cinci familii din sat, însoţiţi de numeroase explicaţii. Întocmirea lor a presupus o muncă extrem de laborioasă la care s-a înhămat şi-a dus-o la bun sfârşit, doamna Floare Ţurcaş.

Monografia se termină cu un capitol de anexe în care este inclusă şi bibliografia generală, foarte bogată, consultată pentru întocmirea lucrării, care se adaugă bibliografiei menţionată la sfârşitul fiecărui capitol.

În final, nu am decât cuvinte de apreciere pentru această lucrare şi pentru autoarele ei. Ea poate servi celor interesaţi de localitatea Meseşenii de Sus, dar şi de model şi material bibliografic, tuturor sălăjenilor  care vor dori să scrie o monografie.

                                                                                          

Citeşte mai mult >>

CUGETĂRI

DESPRE PRIETENIE

·        Două persoane se împrietenesc atunci când se plac şi se stimează una pe alta.

·        Nu poţi fi prieten cu cineva dacă nu-l interesează ce faci sau dacă nu dă doi bani pe ceea ce faci.

·        A fi rudă cu cineva nu înseamnă, neapărat,  a fi şi prieten cu acea persoană..

·        Compania prietenilor ne face plăcere, pe cea a rudelor neprietene o suportăm.

DESPRE IUBIRE

• Există mai multe iubiri. Convenienţele ne obligă la una singură.
• Iubirile  le alegem cu inima şi le reprimăm cu mintea. Nu totdeauna inima ascultă de minte.
• Iubirile reprimate rămân răni deschise.

DESPRE CĂSNICIE

• Căsnicia poate fi: fericire, obişnuinţă, chin.
• Oricum ar fi căsnicia, copiii, odată veniţi, te obligă s-o menţii.
• Pentru ca o căsnicie să reziste este nevoie ca cei doi soţi să fie înarmaţi cu toate virtuţile şi să uzeze de ele. Un loc important trebuie să-l ocupe compromisul rezonabil.
• Nimic nu este mai frumos decât doi soţi care îmbătrânesc împreună, în armonie.

DESPRE PATRIE

• Patria este, în primul rând, ţara în care ne-am născut şi în care majoritatea oamenilor vorbesc aceeaşi limbă cu noi.
• Patria poate fi şi acelor care s-au născut acolo şi vorbesc alte limbi, dacă vor ei.
• De patrie ne leagă sentimente de ataşament pe care le încercăm mai ales atunci când ne întâlnim compatrioţii în afara ei, când asistăm la diferite competiţii inter-ţări sau dacă ne calcă vreun străin pe coadă.
•  Din păcate, azi pare desuet să reciţi o poezie patriotică sau să intonezi un cântec din aceiaşi categorie. Însuşi cuvântul patriot este unul demodat.
• Unii, demni de dispreţ, se ruşinează cu ţara lor şi, ajunşi în afara ei, le este genă să-şi decline naţionalitatea.
• Cândva se murea pentru ţară gratis, azi se moare numai contra cost.

DESPRE SATUL SAU ORAŞUL NATAL

·        Locul în care ne-am născut se imprimă atât de puternic în subconştientul nostru, încât îl simţim şi dacă revenim în el cu ochii închişi.

·        Dacă acolo am respirat primul aer şi am văzut pentru prima dată lumina zilei şi  mai ales dacă acolo am trăit  şi cei şapte ani „de acasă” şi eventual următorii din viaţa noastră, îi rămânem datori până la moarte.

·        Aşa cum ne întrebăm, când ei nu mai sunt, dacă am făcut destul pentru părinţii noştri, tot aşa va trebui, la sfârşitul zilelor noastre, să ne întrebăm ce-am făcut pentru satul sau oraşul nostru natal.

DESPRE CREDINŢĂ

• La originea credinţei oamenilor în fiinţe, aştri sau obiecte  cu puteri supranaturale a fost frica, nevoia de protecţie, nevoia de a găsi  explicaţii pentru  misterele naturii şi pentru rostul lor pe Pământ.
• Unele credinţe, împărtăşite de un număr mare de oameni, au devenit religii.
• În lume sunt o sumedenie de religii, cu sute de mii, milioane sau miliarde de credincioşi. Toţi susţin despre religia lor că este singura adevărată!
• Există şi un număr mare de oameni care cred în ….nimic. Ei se numesc atei şi sunt convinşi, la rândul lor, că au dreptate.
• Bunul simţ, definit ca „ceea ce este considerat ca fiind larg acceptat de majoritatea oamenilor”, ar trebui să fie o caracteristică a tuturor religiilor, credincioşilor şi necredincioşilor .
• De ce nu şi o religie a bunului simţ?

DESPRE BUN SIMŢ VS. RELIGIE, PRELAŢI ŞI CREDINCIOŞI

Nu este de bun simţ:

·        să omori în numele religiei tale;

·        să-ţi impui religia cu orice mijloace;

·        să fii intolerant cu cei de altă credinţă;

·        să faci din credinţă o afacere;

·         să trăieşti  în huzur şi să nu te sfiieşti să-l afişezi;

·         să promovezi luxul şi  grandoarea;

·         să te calci în picioare ca să săruţi moaşte şi icoane, ca să iei apă sfinţită sau ca să înconjori o piatră.

·        etc…..

DESPRE POLITICĂ ŞI POLITICIENI

• Politica este o femeie de moravuri uşoare; politicienii sunt copiii ei.
• Drept urmare, politicienii sunt nişte bastarzi: n-au tată. Unii dintre ei se poartă ca şi cum n-ar avea nici mamă.
• Politicienii sunt de două feluri: la putere şi în opoziţie. Noi îi plătim ca să se certe între ei.
• Unii politicieni se străduiesc să rămână în istorie, alţii să se căpătuiască.
• Se zice că fiecare naţiune are politicienii pe care îi merită, sau, cu alte cuvinte: Cum îi turcul îi şi pistolul.
• Politicienii sunt un rău necesar.

Citeşte mai mult >>

LUCA (5)

 

Ieri am primit o scrisoare de la prietenul meu, bunicul lui Luca. M-am grăbit s-o deschid. Ce credeţi că conţinea plicul? Compunerea lui Luca, intitulată „Grig”. „Nepotul meu n-a vrut ca tu să aştepţi prea mult”, scria în biletul care a însoţit compunerea. Am citit-o pe nerăsuflate. Iat-o:

În fiecare noapte în care dormeam în casa de la ţară a bunicului, auzeam, înainte de-a adormi, un ţârâit  de greier. Îmi plăcea să-l aud. Era ca un cântec de leagăn. Adormeam mai uşor. Oricât l-am căutat, n-am reuşit să dau de el, până când, într-o dimineaţă, m-am trezit cu el în pat. Stătea pe pernă şi se uita la mine, iar din când în când, scotea câte un „cri”. L-am luat în mână. Nu s-a împotrivit.

- Tu eşti cel care mă adormi în fiecare seară? l-am întrebat.

- Cri, mi-a răspuns el.

Atunci n-am ştiut  cum să interpretez răspunsul lui. Mai târziu am descoperit că la fel ca şi Max, înţelege şi el tot ce-i vorbesc  şi că, la el, „cri” înseamnă „da”, iar „cri, cri” înseamnă „nu”.

Am devenit buni prieteni. De câte ori intru în camera mea, îmi iese în întâmpinare. Când citesc ceva, stă lângă mine. Am început să citesc cu voce tare. Sunt convins că reţine ceea ce citesc. Simţeam nevoia să-i pun un nume.

- Ţi-ar plăcea să te cheme Grig, l-am întrebat?

- Cri, mi-a răspuns el.

Ca să nu se plictisească, în timpul în care lipsesc eu, m-am gândit să-i aduc un greier de câmp, ca să-i ţină de urât. Am prins unul, l-am botezat Neculai, l-am dus în cameră şi i     l-am prezentat. N-a fost prea încântat de cunoştinţă,  iar până la următoarea mea  vizită, Neculai a dispărut. Punându-i lui Grig  tot felul de întrebări, ca să înţeleg ce s-a întâmplat, iar el răspunzându-mi cu „da” şi „nu”, am înţes că cei doi n-au reuşit să se înţeleagă, pentru că Neculai vorbea un dialect pe care el nu-l înţelegea şi apoi pentru că era cam necivilizat şi tăntălău. I-am spus că o să-i aduc altul, care sper să fie mai isteţ şi că el va trebui să-i înveţe dialectul şi să-l civilizeze.

Într-o zi, pe când mă chinuiam cu o problemă la matematică pe care mi-a dat-o bunicul, promiţându-mi că dacă o rezolv mă ia cu el la pescuit, Grig, plictisit, a adormit în penarul meu. Eu n-am observat până când, a doua zi, în timp ce eram în clasă, a începută să ţârâie de acolo. Întrebându-l de ce a făcu-o, mi-a răspuns –tot aşa, prin intermediul întrebărilor - că nu mai avea aer şi era pe cale să se sufoce. Toată lumea m-a acuzat că l-am dus în clasă intenţionat, ca să deranjez ora.

„Din nou, Luca ne dă alte explicaţii în legătură cu isprăvile lui”, mi-am zis. „Fabulează sau spune adevărul?” Dumnezeu ştie.

 

 

Citeşte mai mult >>

JURNALUL UNUI CITITOR

Este foarte puţin probabil că aţi mai auzit, până acum, de Gabriel Brebenar, autorul acestui jurnal. Eu n-am auzit, înainte de a-mi cădea în mână cartea lui. Deci, cine este Gabriel Brebenar?

Este un tânăr, care avea 32 de ani când i s-a publicat cartea, licenţiat în filozofie, de profesie…cititor. Veţi spune că nu există o astfel de profesie. E adevărat, ea nu figurează în nomenclatorul de meserii, recunoaşte chiar autorul. Cu ce se ocupă? Păi, citeşte de dimineaţa până seara, iar uneori şi noaptea. Şi nu face nimic altceva? mă veţi întreba. Ba  da, din când în când coseşte, merge cu vaca (Steluţa) la păscut, face baie în Criş şi mai trage şi câte o beţie. Şi din ce trăieşte? mă veţi întreba din nou. Nu ştiu! Nu spune. Când îşi începe cartea (2006), îl găsim la Basarabasa, un sat lângă Brad, judeţul Hunedoara, iar când şi-o termină (2008), la Alba Iulia.

Ce citeşte? În principal, filozofie, dar şi beletristică. Şi-a făcut, în câteva rânduri, un plan de lectură, dar nu se poate ţine de el, aşa că citeşte cărţile pe care le poate cumpăra (din ce bani?!) sau împrumuta, dar nu orice. Ar vrea să urmeze sfatul lui Călinescu: de citit nu cărţi, ci autori şi, mai mult, de citit literaturi, şi, dacă se poate, chiar pe cel al lui Noica: de citit culturi. A întocmit o listă de o sută de autori şi cărţi „de luat pe o insulă”. Iat-o, începând cu autorii: Presocraticii (fragmente esenţiale), Platon, Augustin (Confesiuni), Origen (Despre rugăciune, Filocalia), Clement (Stromate, Pedagogul), Ioan al Crucii, Angelus Silesius, Meister Eckhart, Lao Zi, Confucius, Sfântul Pavel, Pascal, Böhme, Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard, Camus, Motaigne, moralişti, Cantemir, Noica, Blaga, Quevedo, Gracián, Cioran, Tolstoi, Dostoievski, Şestov, Berdiaev,  Hesse, Sábato, H.Miler, Garcia Márqez, Kundera, Borges, Eliade, Culianu, Leopardi,  Shakespeare (nu în întregime), Eminescu, Hölderin, stoicii, Poe, Baudelaire, Whitman, Unamuno etc. Iată şi cărţile: Filocalia, Pelerinul rus, Dhammappada, Yoga-Sutra, Samkhya-Karika, Evanghelii, Vechiul Testament (câteva cărţi), Vede, Upanişade (antologii), Greaţa, Don Quijote, Procesul, Metamorfoza, Un om sfârşit, De veghe în lanul de secară, Pavilionul canceroşilor, Însinguratul,  Cartea de la San Michele, Bătrânul şi marea, Foamea şi Pan, Plugarul şi moartea, Faust, Werther, Djamilia, Martin Eden, Jurnalul de la Păltiniş, Uşa interzisă, Zbor în bătaia săgeţii, Jurnalul fericirii. Spre ruşinea mea, despre câţiva din autorii din lista de mai sus n-am auzit, iar de alţi câţiva, de care am auzit, n-am citit nimic. Nici despre câteva cărţi enumerate n-am auzit, nu mai vorbesc că n-am citit decât câteva. Spre deosebire de mine, G.B. a citit şi recitit multe dintre cărţile autorilor citaţi, multe dintre cărţile din lista lui şi citeşte de zor, în continuare. În Jurnal, spune câte ceva despre unele din ele şi  despre autorii lor, dar şi despre altele, necuprinse în listă.

De ce citeşte? Pentru că îi place şi pentru că doreşte să se instruiască: Mă autoinstruiesc cu încăpăţânare, nu pentru că m-aş socoti deosebit de important, ci pentru că aş vrea să obţin cât pot obţine din ce mi-a fost dat să fiu şi să fac. Altă dată, într-un moment de derută, nu mai este atât de sigur că citeşte pentru a se instrui: Să nu citesc e chiar imposibil, aş fi ca mort. Citesc şi scriu, scriu (bolovăneşte) şi citesc, dar nu sunt  niciodată cu adevărat mulţumit, oricât aş citi şi aş scrie. Dar nu pot face altceva. Ştiu că nu pot să citesc tot ce-aş vrea, asta nu se poate, nimeni nu poate. La nesfârşit printre hârţoage?Pot cărţile să umple o viaţă de om?Se pare că pot, dar la ce bun? M-au îmbolnăvit cărţile? Poate, dar e o boală ca oricare alta. Faci ceva, dar nu ştii exact ce faci, şi pentru ce, care e scopul ultim. Nici nu există un asemenea scop……..Ce caut eu în cărţi? La ce-mi foloseşte ceea ce găsesc? Caut cunoştinţe? Nu, nu, e altceva, e şi asta, dar nu numai sau prea puţin. Dar totuşi ce e? Caut să-mi umplu timpul care mă desparte de moarte…..lectura ca aşteptare a morţii. Da, într-un fel. Sunt sigur că citeşte şi pentru că vrea să scrie şi el, cu alte cuvinte, ca să „fure” meserie. Parcă şi spune undeva: cărţile se scriu din cărţi.

Cât ar trebui să citească? Idolii lui G. B. sunt Eliade, Noica şi Cioran. Prin urmare, toţi români. Asta mi-a plăcut. Eliade, Noica şi Cioran sunt mereu alături de mine. Ce-ar fi fost viaţa mea fără ei? I-am iubit, i-am înţeles, îi iubesc şi sper să mă iubească şi ei. Cred că mă iubesc, de vreme ce mi-au dat atât de mult din ei înşişi. Atât de mult….Nu ştiu dacă merit, dar le sunt recunoscător. Ar vrea să reuşească să citească cât au citit ei şi să ştie cât ei sau chiar mai mult şi, de ce nu, să şi scrie cât ei. Intră în panică când constată că Eliade a citit 5000 de volume în 30-40 de ani, dar a şi scris 2000 de pagini până la 20 de ani, iar în următorii 10-12 ani, încă 3500- 4000 de pagini! Uimit de performanţele lui, se întrebă: Eliade a avut cumva două vieţi? Aşa pare. Nu doar el. Adevărul e că şi-a făcut două vieţi, smulgând una somnului şi destrămărilor, delăsărilor, risipirilor obişnuite.  Cioran a citit de şapte ori întreaga operă a lui Dostoievski! Alt motiv de-a se panica. Câte cărţi se pot citi într-o viaţă de om? se întreabă el. Îşi răspunde: Să zicem 8623, din care 1237 citite de două ori, 429 citite de trei ori, 135 de patru ori,  64 de cinci ori, 18 de şase ori, 15 de şapte ori, 12 de opt ori, 5 de nouă ori. Nu-l mulţumeşte acest calcul: E puţin. E foarte puţin, spune el, desigur, având în vedere cât de mult s-a scris. Dar tot el spune: Mă resemnez: cu adevărat esenţiale pentru mine  sunt câteva sute de cărţi, cel mult o mie şi ceva.

Ce se întâmplă cu ceea ce citeşte? G.B. citează din Mihai Şora: „Omul bibliotecii poate fi un dulap cu rafturi sau un cuptor. Dacă e un dulap cu rafturi, e un erudit, îşi găseşte mereu informaţiile acolo. Dacă e un cuptor, toate lucrurile citite se topesc, ard. E tot un om care nu trăieşte în afara informaţiei. Prelucrează. Toată problema e a metabolizării. Ai metabolizat ce ai înghiţit, sau ai înghiţit fără a metaboliza?” Despre el spune: Cred că eu sunt mai degrabă un dulap cu rafturi, dar un dulap în care am aţâţat şi focul. Va urma un incendiu? Nu ştiu.  Ştiu numai că, pentru a arde, e nevoie de combustibil….

Aici, fac o paranteză ca să constat că, în tinereţe, toţi suntem un dulap cu rafturi şi că pe măsură ce trece timpul ne transformăm în cuptoare. Din aceste motive, este indicat să citim cât mai mult când suntem tineri,  pentru a asimila cât mai mult. La bătrâneţe, citim doar pentru plăcerea de moment, fără alte urmări.

În Jurnalul lui, G.B., comentând atâţia autori şi cărţile lor, n-a putut evita să nu vorbească şi despre Dumnezeu, credinţă, moarte, viaţa de apoi,  rai, iad, biserică şi preoţi. Crede şi nu prea crede în Dumnezeu: Cred: e o certitudine că El este. Dar nu ţine mult: nu mai cred, revin la îndoielile mele, la întrebările mele fără răspuns… Din partea mea, Dumnezeu e liber să existe, nu mă priveşte. Dar mi-e clar că în mersul lumii nu intervine. Un Dumnezeu ciudat şi cum nu se poate mai mâhnit. Îl citează apoi pe Rozanov, care spune cam acelaşi lucru: „Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină, şi nici prin gând nu-mi trece c-am s-o pot accepta vreodată”. Nici Ivan, eroul lui Dostoievski din „Fraţii Karamazov”, nu-l neagă pe Dumnezeu, dar nu acceptă şi nu poate accepta Creaţia, lumea lui Dumnezeu. O acceptăm, n-o acceptăm, lumea rămâne aceiaşi. Probabil că nu se putea face una mai bună, una în care să umble câinii cu covrigi în coadă, pe râuri şi fluvii să curgă apă şi miere, iar oamenii să nu aibă griji, să se ţină toţi de mână, într-o horă a fericirii şi să întoneze, fără încetare, imnuri de mulţumire şi slavă. Ar fi plicticos.

Referindu-se la copiii din lumea întreagă, care mor anual de foame, spune: Aş vrea să-l trezesc pe Dumnezeu şi să-i dau vestea asta, împreună cu întreaga statistică a lumii (crime, violuri, nebuni, malformaţi etc.). Să văd cum reacţionează, ce mutră face. Situaţia, desigur,    i-a scăpat demult de sub control, probabil încă de la început. Eu nu cred că i-a scăpat, a  lăsat-o El, de capul ei.

Vorbind despre viaţa de apoi, G.B. o citează pe Ioana Zlotescu: „Înseamnă oare moartea – se întreabă Unamuno – calea spre eternizarea fiinţei tale în ea însăşi, sau înseamnă doar neantul, cumplit prin nimicul pe care-l ascunde?” Din Petru Creţia citează: „Iar  la sfârşit, pentru buni şi răi, înţelepţi şi nebuni deopotrivă, moartea, aceeaşi moarte ca a oricărei vieţuitoare, om sau animal. Cine să ne spună că duhul nostru omenesc se ridică, după moarte, la cer? Ne aşteaptă nimicul: nu vom mai şti nimic, şi o să fim de nimeni ştiuţi, înţelepciunea va fi moartă şi ea, nu vom mai lua parte niciodată la nimic din ce se petrece sub cer.” Trist, nu-i aşa? În situaţia asta este normal să ne întrebăm, de ce trăim? Răspunsul ar putea fi: degeaba.

Nicolai Berdiaev e pus să vorbească despre iad: „Ideea chinurilor veşnice din infern este una dintre creaţiile cele mai atroce ale unei imaginaţii umane terorizate şi morbide. Se simte aici supravieţuirea unor străvechi instincte sadice şi masochiste care, în rest, au jucat un rol important în viaţa religioasă.”Se foloseşte şi de un citat din Borges: „Teologia e cea mai importantă ramură a literaturii fantastice”.

Biblia este plină de adevăruri, dar şi de poveşti, pe care ne este tot mai greu să le credem pe măsură ce trece timpul şi lumea se „deşteaptă”. Unele, cum ar fi Eclesiastul, nici nu se ştie cum au ajuns acolo! O fi fost ea, Biblia, inspirată de Dumnezeu, dar a fost scrisă şi transcrisă, total sau parţial,  de sute sau mii de ori, de  către oameni.

 G.B. adaugă: Diavolul, în care nu cred, dar cred în demonul interior, care e mereu prezent: conştiinţa permanentă a răului, răul acesta care-i atât de aproape, în mine şi peste tot, absolutul răului. Absolut e numai răul, Absolutul e Răul…..Atât doar vreau, dar vreau: să ştiu ce e cu Răul acesta uneori absolut şi zadarnic, apoi voi crede în orice poveşti cu sfinte treimi – sau părinţi, n-am nimic împotrivă -, în sfinţi, îngeri, lumi şi vieţi de apoi. Răul îl preocupă în mod special pe G.B.: Am în vedere o cercetare sistematică timp de doi ani, cu întâlniri, discuţii, controverse. Trebuie să iasă din asta o carte teribilă, cu texte ilustrative şi comentarii. Apoi, cu anii, cartea se cere amplificată, până la 900-1000 de pagini – o Enciclopedie a Răului. …La sfârşit trebuie să oferim şi o soluţie: refugiul în acea mult visată Castalia.

Îl sfătuiesc pe G.B să înceapă să scrie. Degeaba se lamentează în carte că încă nu e pregătit s-o facă, că scrie bolovănos etc. Ba e pregătit. Scrie deja foarte bine. Dacă nu se grăbeşte, nu-l va ajunge niciodată din urmă pe Eliade.

Despre preoţi şi Biserică, G.B. îi dă cuvântul unui prieten: „O să-i ascult atunci când o să-i văd în zdrenţe, desculţi sau cu opinci, pe asini, propovăduind învăţăturile lui Hristos. Nu în limuzine, cu veşminte sclipitoare şi toiag de diamante.” Nici chiar aşa!

Referitor la clasa politică: Politicul nu-mi dă nimic altceva decât greaţă, scârbă, mânie, ne-linişte şi dez-nădejde….Prostia, hoţia, mitocănia, şmecheria, imbecilitatea, incompetenţa, corupţia şi coruptibilitatea, cinismul politic şi economic, decăderea, mârşăvia, meschinăria, duplicitatea ş.a. – toate astea sunt, la noi, incurabile. De acord, dar se pot ameliora. Nu de asta vrea G.B. să se lupte cu Răul?

Deşi citeşte mai multă filozofie decât literatură beletristică, G.B. are păreri măgulitoare despre aceasta din urmă, păreri pe care i le împărtăşesc, fără rezerve: Filozofia mă ajută mai puţin decât literatura, istoria religiilor sau muzica să înţeleg lumea şi oamenii……Romanul, romanul adevărat te ajută să te descarci, e terapie, e dezlănţuire, e descătuşare. Preiei neliniştea, angoasa şi deznădejdea personajelor (şi autorului) dar, într-un chip misterios şi miraculos, şi ele pe a ta. Te vindeci împreună cu ele.…..literatura e mai răscolitoare decât cea mai sumbră şi mai atroce filozofie; de aceea piesele – sau antipiesele!-  lui E.I. (Eugen Ionesco n.n.) mă bulversează mai mult decât fragmentele de felul acestuia, care nu sunt puţine; de aceea romanele lui Sábato sunt mult mai devastatoare decât eseurile sale, de aceea în Dostoievski e mai mult tragic decât în Cioran. Are dreptate, dar câţi din noi, cei pe care ne chinuieşte  boala scrisului, reuşim să scriem ca şi Eugen Ionesco, Sábato sau Cioran?

Despre el, Gabriel Brebenar declară că este un sceptic, sumbru, pesimist şi nihilist. Aceleaşi lucruri se spun şi despre Cioran. Gabriel Liiceanu, în prefaţa acestei cărţi, apărută la Humanitas, în 2011, spune despre G.B. că este un „Cioran care schimbă Parisul pe Coasta Boacii.”. Eu îi doresc să ajungă la fel de vestit ca şi Cioran, să aibă o operă la fel de valoroasă ca şi a lui, să câştige suficient din scris şi premii, ca să poată duce o viaţă fără griji, şi să nu renunţe niciodată la Basarabasa – Coasta Boacii a lui – dacă vrea să rămână sănătos la cap şi la trup, cu picioarele pe pământ.

Citeşte mai mult >>

RĂMAS BUN CASEI PĂRINTEŞTI

         Romanul "Rămas bun casei părinteşti" este scris de Ileana Vulpescu, o mare scriitoare. Am mai citit, de aceeaşi autoare, „Arta conversaţiei”, care, devenită imediat după apariţie best seller, a făcut-o repede, foarte cunoscută. Am dorit să citesc şi „Rămas bun casei părinteşti”, după ce, într-un interviu, scriitoarea a declarat că îl consideră cel mai bun roman al ei. Este, într-adevăr, o carte bună, scrisă cu multă măiestrie. Cred însă  că numele Ilenei Vulpescu va fi asociat, în continuare, cu "Arta conversaţiei", aşa cum numele lui Liviu Rebreanu va fi asociat cu „Ion”, al lui Marin Preda  cu „Moromeţii”, al lui Radu Tudoran cu „Toate pânzele sus”, al lui Alex. Ştefănescu cu „Istoria literaturii române contemporane” etc.

Rămas bun de la casă părintească nu-şi ia autoarea, cum am fost tentat să cred înainte de a citi cartea, ci profesorul Şerban, personaj episodic, printre ultimele vlăstare ale familiei de boieri  Krerţuescu, a cărei saga o aflăm din carte. Este o poveste interesantă, din secolul XIX, care are loc în Bucureşti.

Am admirat la scriitoare meticulozitatea şi arta cu care face un portret, descrie o ambianţă, un decor sau chiar un obiect şi bogăţia limbajului, presărat pe ici, pe colo cu franţuzisme. Eroii principali ai cărţii - Melina Mavros-Kreţulescu, Ienache Creţulescu, Agripina Vălescu-Kreţulescu – sunt astfel portretizaţi încât nu mai păstrează nici un secret faţă de cititor, iar eroilor secundari, din planul doi al cărţii, – Nicos Gheorghidis, Dinu Serafiotti, coana Catiţa – le sunt surprinse trăsăturile esenţiale, fizice şi  de caracter.

Melina şi Agripina sunt frumoase, deştepte şi bune, dar nu pe deplin fericite.  Ienache  este potrivit de deştept, frumos şi risipitor, personalitate ştearsă, soţul, pe rând, al Melinei şi al Agripinei. Nicos este un cavaler în toată regula, Dinu este un excroc sentimental, Coana Catiţa este urâtă şi rea. Toţi duc o viaţă superficială, cu accent pe latura ei sentimentală sau pe alte plăceri lumeşti. Cu toate acestea, povestea lor este mai degrabă tristă.

Epoca şi locul în care se petrece acţiunea cărţii sunt abia schiţate, ca să nu spun pomenite.

Am citit cartea cu încântare.

 

Citeşte mai mult >>

CONVORBIRI CU ALEX. ŞTEFĂNESCU

Este vorba de cartea cu acelaşi titlu, apărută la Editura Allfa, în acest an, a cărei autoare este Ioana Revnic.  Nu e vorba de un interviu sau de un număr succesiv de interviuri în care autoarea, inteligentă şi documentată, pune întrebări, ale căror răspunsuri spontane le consemnează în caietul ei de reporter improvizat sau le înregistrează la un reportofon. Am dedus că întrebările au fost trimise pe rând, în scris, iar răspunsurile la ele au fost date tot în scris. Prin urmare şi întrebările şi răspunsurile au fost atent elaborate, ceea ce le dă mai multă consistenţă.

Cartea este interesantă, pentru că Alex. Ştefănescu este un om interesant. Interesant este puţin spus: este un critic literar valoros (cel mai valoros al momentului, cred eu), un scriitor talentat,  un individ carismatic, un tip sensibil, un om bun. Ştiam toate astea despre el, înainte  de-a citi cartea: i-am citit, cu desfătare, „Istoria literaturii române contemporane”, am citit cărţile lui de literatură, l-am văzut în emisiuni de televiziune, l-am ascultat la radio. Cartea ne dă prilejul să-l cunoaştem şi mai bine, pentru că Alex Ştefănescu e un tip sincer - aproape un exhibiţionist – şi un narcisist, de şi susţine contrariul.

Când citesc o carte, obişnuiesc să subliniez cu creionul unele consideraţii ale autorului (în cazul de faţă ale intervievatului),  inteligente, şocante sau care mi se aplică. Reproduc câteva:

·        Idealul, în literatură, este să fii unic, să nu semeni cu nimeni (sau să semeni cât mai puţin). Aş adăuga ceva,  ce cu siguranţă şi Alex. Ştefănescu a avut în vedere: unic, unic, dar bun.

·        ..un text literar există prin literatura lui, nu prin valori proprii altor domenii. Mi-a trebuit destul timp, înainte de-a citi cartea Ioanei Revnic, ca să înţeleg asta. Am avut tendinţa să fac, din bietele mele romane, monografii şi enciclopedii, în acelaşi timp.

·        Mulţi critici nu au talent literar. M-am convins că aşa stau lucrurile: în timp ce Istoria lui Alex. Ştefănescu se citeşte ca un roman, cea a altui critic, apărută după a lui, seamănă cu un manual şcolar de economie politică.

·        Scriitorii valoroşi sunt ca îngerii: n-au sex. Aici, Alex. Ştefănescu a vrut să spună că nu trebuie făcută diferenţa între scriitorii bărbaţi şi scriitorii femei. Alex. Ştefănescu e şi el un scriitor valoros, de sex masculin, iar sexul femeilor şi femeile frumoase, l-au preocupat încă din copilărie. O spune şi el, în glumă, dar nu  reuşeşte să ne păcălească. Eu nu i-o iau în nume de rău.

·        Cristian Tudor Popescu are pregătire de inginer. Este înzestrat cu talent literar, dar nu înţelege literatura. Sunt ingineri care au ajuns s-o înţeleagă, iniţiindu-se într-un alt mod de a gândi, neingineresc…Mi-ar face plăcere dacă ar nominaliza barem unul (în afară de Dostoievski). Alex. Ştefănescu critică şi alţi ingineri: pe Norman Manea (lipsit de talent), pe Bedros Horasangian (autor de romane plicticoase), pe Gabriel Chifu (un amator în materie de literatură). Mai vorbeşte de un inginer, care i-a omorât pisica, cu complexe faţă de literaţi. Sper că Alex. Ştefănescu nu are ceva cu inginerii, numai pentru că Gabriel Chifu, adus de Nicolae Manolescu la România literară, l-a obligat pe el să plece de acolo? Cineva ar putea crede asta.

·        Nichita Stănescu face vizibilă frumuseţea secretă a cuvintelor, nu a existenţei. Prin urmare, nu căutaţi un sens în toate poeziile lui. Savuraţi-le, şi atât!

·        Octavian Paler era un activist al PCR care voia să pară disident şi un ziarist care voia să pară scriitor. Eu cred că Octavian Paler a fost scriitor de adevăratelea. De ce i s-o fi pus lui Alex. Ştefănescu pata pe el, că doar nu a fost inginer? Nu cred în argumentele pe care le aduce în Convorbiri....

·        Adevăratul succes constă în clipa aceea fermecată când surprinzi pe cineva, de preferinţă un necunoscut, citind cu interes textul tău. Aceasta este esenţa succesului, aceasta este adevărata răsplată pentru un scriitor. M-a uns la inimă această afirmaţie. Până acum, aşteptam ca răsplata să vină de altundeva.

Citeşte mai mult >>

LUCA (4)

Aşa cum am mai spus, Luca a fost de acord să ne citească o compunere a sa. Eram în camera de zi a familiei prietenului meu, tolăniţi în câte un fotoliu,  bărbaţii cu câte o sticlă de bere în faţă, soţia prietenului meu cu un pahar de socată, iar Luca cu…un caiet.

-   Titlul compunerii este „Max”, ne-a informat Luca şi a început să citească:

 

Max este un muscoi mare, negru, pe care l-am găsit zbătându-se între ferestrele de la bucătăria bunicului de la ţară. L-am prins, l-am dus afară şi i-am dat drumul. A doua zi, pe când şedeam lângă lac ca să pot veni în ajutor albinelor care cad în apă, aud un bâzâit, apoi văd muscoiul dându-mi târcoale şi aşezându-se pe umărul meu. Întind mâna după el şi văd că nu zboară. Se lasă prins. Îl iau în mână. Nu bâzâie şi nu se zbate în pumnul meu. Deschid pumnul. Stătea şi se uita la mine. Nu ştiam ce să cred! M-am gândit că ar putea fi un prinţ sau o prinţesă transformaţi în muscoi de vreo vrăjitoare rea - aşa cum se întâmplă în poveşti - şi aşteaptă ca cineva să se îndrăgostească de el ca să se transforme din nou în om. „Te iubesc” i-am spus, curios să văd ce se întâmplă după asta. S-a uitat la mine, a bâzâit nu ştiu ce şi şi-a luat zborul.

Începând de atunci, mă vizitează în fiecare zi, iar eu stau de vorbă cu el. De fapt, îi vorbesc numai eu. Îi povestesc tot ce mi se întâmplă, ce –am făcut , la ce mă gândesc.  M-am convins că înţelege ce-i spun. Am văzut că el nu bâzâie totdeauna la fel. Am reuşit să-i descifrez două feluri de bâzâituri: unul cu care mă aprobă şi altul cu care mă dezaprobă. I-am spus, de exemplu: „Vrei să-ţi dau nişte zahăr?” şi el a bâzâit „Da”, sau: „Am să las proastele astea de albine să se înece.”, iar el a bâzâit „Nu”.

M-am convins şi mai mult că este un muscoi năzdrăvan, când a venit după mine  la Bucureşti. Îi povestisem despre învăţătoarea care a cerut să fiu dat afară din şcoală sau să fiu mutat din clasa ei. Într-o zi, în timpul orelor, numai ce mă pomenesc cu el că intră, pe fereastra deschisă,  în clasă.  Zboară la învăţătoare, se învârte în jurul ei, i se aşează şi pe cap  şi o bâzâie în mod continuu. Învăţătoarea, speriată, încercă fără succes să-l alunge, dar nu reuşeşte. Îi vin în ajutor toţi copiii, cu excepţia mea, dar nu reuşesc nici ei. A continuat   s-o bâzâie până ce mi s-a făcut milă de ea şi  i-am şoptit muscoiului: „Ajunge, Max! Poţi să pleci.” şi a plecat.

Toţi  m-au  învinuit pe mine, fiind convinşi că eu l-am adus în clasă pe Max.

- Şi nu-i ăsta adevărul? l-am întrebat eu

- Nu. Adevărul e cel din compunerea mea, ne-a răspuns el şi a început să râdă.

Nici eu şi nici bunicii lui nu l-am crezut.

-    Dar cu Grig cum a fost? Şi el a apărut singur în buzunarul tău? l-a întrebat bunicul.

-   Asta-i altă poveste. Am s-o scriu şi pe asta.

-   Bravo, Luca! Scrii bine pentru vârsta ta. O aştept cu nerăbdare pe cea cu Grig.

Am plecat de la colegul meu, mirat şi extrem de nedumerit. „Ce-i adevărat şi ce-i neadevărat din poveştile lui Luca?”, m-am întrebat şi continui să mă întreb.

În episodul următor, compunerea "Grig".

Citeşte mai mult >>