ÎNTÂMPLĂRI CU ANCA

Anca este o doamnă în vârstă, distinsă, fostă cadru didactic universitar în ţară şi străinătate, care locuieşte singură, în oraşul Voluntari, într-un conac impunător, fost al părinţilor săi, naţionalizat de comunişti, în posesia căruia a intrat după lungi şi anevoioase demersuri, după Revoluţie. Până atunci a locuit în Bucureşti, într-un apartament pe care-l mai păstrează încă. Obişnuieşte să-şi convoace la conac, în fiecare an, pe rând, foştii colegi de şcoală primară, de liceu şi de facultate, împreună cu care petrece câte o după amiază, cu bere,  cu mici şi fripturi la grătar, pe cheltuiala ei. Aţi mai pomenit aşa ceva?! Ne întâlnim şi noi cu colegii de liceu sau facultate, dar la zece sau cinci ani, la câte un restaurant, pe cheltuiala noastră. Mă văd obligat, încă de la început să spun despre Anca că este o fiinţă sentimentală şi generoasă.

 La o astfel de întâlnire cu fostele colege de liceu am cunoscut-o şi eu, soţia mea, Ana, fiind fostă colegă cu ea la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. De atunci, o mai vedem din când în când. Nu de mult, i-am făcut, împreună cu Ana, o vizită. Ne-a întâmpinat mişcându-se cu dificultate şi având o vânătaie mare pe pometele  obrazului stâng.

- Ce-ai păţit Anca? o întreb eu.

- Am avut un accident de avion.

Ştiam despre ea că e o pasionată a excursiilor în străinătate şi călătoreşte des cu avionul.

-  N-am auzit să fi avut loc, zilele acestea, vreun accident aviatic.

- A fost un avion militar, de vânătoare, de aceea n-a vuit presa.

- Avion de vânătoare?! Ce căutai tu în el?

- Nu eram în el.

- Dar unde erai? Pe aerodrom?

- Nu. Eram în grădină.

 Ne uităm nedumeriţi la ea, apoi eu alerg la fereastră, dau perdeaua la o parte şi mă uit în grădină. Nici urmă de avion sau de vre-o groapă făcută de el. Ea începe să râdă şi ne explică:

        - Ieri pe când eram în grădină a zburat pe deasupra mea un avion de vânătoare, din acela cu reacţie de lasă pe cer o dâră lungă, albă. Uitându-mă după el, m-am împiedicat şi am căzut într-un strat de păstârnac.

        - Şi asta numeşti tu accident aviatic? o întreb tot eu, înciudat de plasa luată.

        - Dar cum ai vrea să-l numesc, de păstârnac?

Am râs toţi trei. Ar fi trebuit să ne închipuim că este una din situaţiile în care ea face haz de necaz. A avut multe necazuri -  legate mai ales de sănătate - pe care le-a tratat cu umor, a avut însă şi nişte întâmplări cu adevărat hazlii. Iată două dintre ele, povestite de ea. Prima:

- Într-o zi, m-am întors din oraş, adusă cu maşina de Ionuţ vecinul meu pe care-l ştiu de când era puşti. Acum este însurat iar soţia lui e pe cate să aducă pe lume un alt Ionuţ. M-a lăsat la poartă, şi a plecat. Abia am deschis uşa de la intrare în curte, că  şi am văzut două siluete retrăgându-se urgent, în spatele duzilor deşi, ce mărginesc aleea ce duce la conac. Curagioasă cum sunt, m-am dus repede la locul unde se retrăseseră, am dat nişte crengi la o parte şi, ce credeţi că am văzut? Vă dau conacul dacă ghiciţi.

- Două ţigănci, m-am grăbit eu să răspund.

- Nu, mi-a zis ea.

- Doi bărbaţi, şi-a dat cu presupusul Ana, încercându-şi norocul.

 - Nici, i-a retezat-o Anca.

Am mai făcut amândoi mai multe presupuneri, de fiecare dată însă ne-a răspuns cu  acelaşi „Nu” sau „Nici”, încadrat de un zâmbet, care voia să spună, „N-o să ghiciţi niciodată!”. N-am ghicit şi am pierdut ocazia să devenim proprietarii conacului ei. Ne-a spus ea.

- Erau două chinezoaice. Când le-am văzut, am rămas tablou!” Ce căutaţi voi aici?” le-am luat eu la rost. Se uitau la mine şi ori nu pricepeau ce le întreb, ori n-aveau curajul să-mi răspundă. Am început să le ţin un discurs, cum că au încălcat o proprietate privată, că nu-i frumos ce-au făcut şi că dacă anunţ poliţia o încurcă. Cuvântul poliţie cu siguranţă l-au înţeles că au intrat puţin în panică şi una dintre ele a ridicat o sacoşă mare şi a deschis-o. Vă mai dau o şansă  să intraţi în posesia conacului meu, dacă ghiciţi ce era în ea.

- Chinezării, răspund repede eu, convins că nu putea fi altceva.

- Nu, s-a grăbit ea să mă contrazică..

- Lucruri sustrase din casă, îşi dă cu părerea Ana.

- Nici vorbă! Era plină de frunze de dud. Am fost atât de mirată, încât n-am mai ştiut ce să zic. Cu un gest politicos, le-am arătat uşa de la stradă şi le-am poftit să-mi părăsească domeniul.

- Ce-or fi făcând cu ele?! s-a întrebat Ana, mirată.

- Pot face o mulţime de chestii, i-a răspuns Anca, cum ar fi: să hrănească cu ele viermi de mătase, să prepare vre-un medicament sau să le mănânce. Ăştia dacă mănâncă câini, ar putea mânca şi frunze de dud. După această vizită, am grijă, din când în când, să mă conving că nu mi-au intrat în curte şi alţi străini, sau chiar vecini de-ai mei, crezând că nu sunt acolo ci la apartamentul din Bucureşti. Deschid fereastra şi întreb cu voce tare: „ Care v-aţi mai rătăcit pe aici, mă?”

A doua întâmplare, tot în relatarea ei:

- Era într-o după amiază de vară. Îmi făcusem siesta - obicei pe care îl am de când am predat la Universitatea din Casablanca - şi mă îndreptam spre verandă, unde obişnuiesc să-mi petrec restul zilei citind, afundată într-un fotoliu. Abia am intrat şi ce credeţi că văd? Un ţigănuş, de vreo patru sau cinci ani, în puţa goală, se plimba prin verandă ca la el acasă. M-am îndreptat spre el, l-am apucat de mână şi l-am întrebat: „Ce cauţi aici? Pe unde ai intrat?”. Uşa de la intrare era închisă, lăsasem însă o fereastră deschisă, ca pătrundă în casă mirosul de crini înfloriţi, din grădină. „Pe acolo a intrat”, mi-am zis. M-am dus la fereastră şi  m-am uitat afară să văd cum a reuşit el să se intre. N-am văzut nici scară şi nici pe cineva care ar fi putut să-l aburce pe ea. L-am luat în braţe şi am ieşit cu el afară. La intrare m-a  întâmpinat o ţigancă, mama băiatului, am presupus. Mi-am dat imediat seama că ea şi-a introdus odrasla pe fereastră ca să testeze dacă e sau nu cineva în casă. Dacă nu era nimeni, ar fi intrat şi ea ca să ciordească ceva. „ Ce căuta băiatul tău în casă la mine?” o întreb, pe un ton răstit, pe ţigancă. „Apoi, sărut mâna cucoană, l-am băgat acolo ca să vadă şi el cum arată o casă de boieri”. Era să cad jos când am auzit explicaţia ei!  După întâmplarea aceasta am mai rămas cu un obicei: când mă întorc de undeva, sau când mă trezesc din somn ziua sau noaptea şi ies din dormitor, întreb cu voce tare: „E cineva pe aici?”, asta ca să nu dau ochii de vre-un intrus şi să mă sperii.

- Trebuie să ai curaj să locuieşti de una singură într-o căsoaie ca asta, îi spun eu.

- Recunosc că sunt o femeie curagioasă şi puţin inconştientă, mi-a răspuns ea.

 

 

 

Citeşte mai mult >>

MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ!

 

În una din zilele iernii trecute, pe când mă întorceam din plimbarea mea zilnică din parcul din apropierea casei unde locuiesc, în dreptul bisericii din cartier am zărit o femeie tânără, zgribulită de frig, sprijinind gardul unei case numai cu parter. Fuma şi din când în când sorbea câte o gură de cafea dintr-o ceaşcă de plastic cumpărată de la un automat din zonă, pe care o ţinea cu ambele mâini, ca să se şi încălzească. O mai văzusem acolo. Prima oară s-a întâmplat cu mai mult de zece ani în urmă. Atunci era împreună cu alte fete, însoţite de un individ tânăr. Când am trecut prin dreptul lor, individul m-a acostat:

- Nu vrei o gagică? m-a întrebat.

Am plecat mai departe, fără să-i răspund.

De atunci, am trecut de mai multe ori prin faţa lor, individul mi-a mai pus de câteva ori aceeaşi întrebare, până ce a ajuns să mă cunoască şi  a renunţat. Odată l-am auzit chiar spunându-le fetelor:

- Iar a trecut pe aici fraierul ăla.

Pe măsură ce se scurgea timpul, grupul fetelor se subţia. Anul trecut mai rămăsese doar una, cea la care mă refeream la începutul povestirii mele. Îmbătrânise, era slabă, cenuşie din cauza fumatului, urâtă şi, întocmai ca femeia depravată dintr-o poezie a lui Geo Bogza, vindea o „pulpă veche” şi, probabil, un „sex cam prăpădit”. Nu mai era asistată de peşte. Făcea trotuarul pe cont propriu. De câte ori treceam prin dreptul ei, întorcea capul, ca să nu dea ochii cu mine. Mă uitam la ea cu milă şi mă întrebam dacă aşa cum arată, mai reuşeşte să trezească poftele unui bărbat? Mă îndoiam!

Mă întorc la aceiaşi poezie a lui Bogza,  ca să subliniez că Bariera Vergului nu-i portul Constanţa de altădată, iar trecătorii de acolo nu sunt marinarii venerici de atunci, ahtiaţi după sex, dispuşi să se deşerte în cine se nimereşte, prin urmare era greu ca amărâta de femeie să-şi găsească clienţi. „Din ce-o fi trăind?” m-am întrebat. Dacă ar fi stat cu mâna întinsă, dar n-o făcea, i-aş fi înmânat o bancnotă de fiecare dată când am   întâlnit-o.

 De câtva luni, n-o mai văd  pe femeie acolo. Ce s-o fi întâmplat cu ea, m-am întrebat: s-a măritat, s-a îmbolnăvit, a murit? Nimic din toate acestea. În parc, în preajma chioşcului pensionarilor, un necunoscut povestea cum că preoţii de la biserica din Barieră  au sesizat prezenţa ei în apropierea locaşului în care slujeau şi că unul dintre ei, într-o predică, s-a luat de fată, dar şi de „colegele” ei care îşi fac nestingherite „piaţa” pe centura Bucureştiului. Le-a şi deplâns pe cele care îşi vând corpul pentru a avea din ce trăi. „E trist când încununarea dragostei dintr-o  femeie şi un bărbat devine o afacere pentru prima şi un simplul act fiziologic pentru cel de al doilea!” ar fi zis el. Apoi s-a revoltat că autorităţile statului se fac că nu observă fenomenul şi nu fac nimic să-l combată şi să ajute pe femeile acelea nenorocite, căzute în păcat”.

- Dar Biserica ce face? Le ajută în vreun fel? l-am întrebat eu.

N-a ştiut să-mi răspundă. A presupus însă că protestul preoţilor a ajuns la urechile poliţiei şi, în timp ce „fetiţele” de pe centură  continuau nestingherite să-şi facă meseria, ei i s-a interzis să mai apară în Barieră.

Nu demult, am avut surpriza s-o întâlnesc pe femeie la un supermarket dintr-un cartier apropiat, împingând un cărucior echipat cu cunoscutul mop şi  cu alte ustensile şi materiale pentru curăţenie.  Interesant a fost că m-a văzut şi ea şi că n-a mai întors capul ca altădată, iar ce m-a surprins şi mai mult, a fost faptul că mi-a zâmbit ca unei vechi cunoştinţe. Asta mi-a dat curajul s-o abordez:

- Bună! Ce faci aici?

- Ce se vede, mi-a răspuns ea, arătând spre cărucior.

 - Mă bucur să te văd astfel. Arăţi bine!

 Remarcasem că se mai rotunji-se la faţă şi la corp, că nu mai era atât de cenuşie. Nu mi se mai părea nici urâtă!

- Cui datorezi schimbarea asta? am întrebat-o, uitându-mă admirativ la ea.

- Lui Dumnezeu, care mi-a scos în cale un om căruia i s-a făcut milă de mine, m-a cules de pe stradă, m-a luat la el acasă, m-a hrănit şi m-a îmbrăcat, după care s-a însurat cu mine. M-am lăsat şi de fumat.

Nu sunt în stare să redau surpriza pe care am trăit-o auzind toate acestea, spuse pe nerăsuflate, cu multă bucurie în glas. Impresionat, ne ştiind ce să zic, i-am urat noroc şi am dat să plec. Ea însă, m-a apucat de mână şi m-a ţinut pe loc, apoi şi-a descheiat halatul şi mi-a spus, cu lacrimi în ochi:

- Priviţi!

Femeia era gravidă. Am luat-o  în braţe, am sărutat-o  pe obraz, după care am plecat repede,  nevoind să-mi vadă lacrimile care începuseră şi mie să mi se prelingă pe faţă.

În drum spre casă m-am gândit tot timpul la această întâlnire, la destinul ciudat al acestei femei.  Evident că ei i-a fost dat să fie soţie şi mamă, probabil că şi-a dorit tot timpul să devină asta şi invidia femeile la braţ cu bărbaţii lor sau de mână cu câte un copil. Dorinţa i s-a împlinit când, cu siguranţă, nu mai spera de loc.  „Mai bine mai târziu decât niciodată!”, mi-am zis.

 

Citeşte mai mult >>

TANGOURI…SUB ACOPERIRE

 

Ce  înseamnă „tangou sub acoperire”? Dacă interpretăm ad litteram sintagma „sub acoperire”, ea ar trebui să însemne un tangou pe şest, un tangou despre care noi ar trebui să credem că este altceva. Vreau să-i transmit domnului Nicu Doftoreanu, autorul volumului, că nu i-a reuşit stratagema din moment ce toate poeziile din volumul de faţă poartă în titlurile lor cuvântul tangou.  De ce le-a zis „sub acoperire”?  Eu cred că ori pentru că era în criză de titluri, ori pentru că în recenta campanie electorală s-a purtat expresia.

Aţi încercat vreodată să dansaţi poeziile sale? Dacă nu aţi încercat, vă rog s-o faceţi, dar cu grijă, pentru că dacă ne luăm după titlurile lor,  unul este „nerelevant” şi s-ar putea să vă încurcaţi,  altul este „reasamblat” şi s-ar putea ca poetul să fi uitat să strângă bine vre-un şurub sau piuliţă şi el să se dezmembreze în timpul dansului, altul este „vremelnic” deci, pe parcurs, s-ar putea transforma în altceva.    Fiţi foarte atenţi la cel cu „final neaşteptat” că s-ar putea să se termine cu o crimă!  Pentru tangoul în „ritm… istoric”, va trebui să îmbrăcaţi un costum de epocă.  Ce vă faceţi dacă în cel „al renunţărilor” partenerul sau partenera vă abandonează la mijlocul dansului? Este şi unul „religios”, pe care va trebui să-l dansaţi în genunchi, unul „cărturar”, în care n-ar trebui să vă angajaţi dacă nu ştiţi cine a inventat apa, iar în cel „energetic”, s-ar putea produce oricând un scurtcircuit! Este şi un tangou „de neuitat” în cursul căruia, ca să nu-l uitaţi, vi  s-ar putea întâmpla lucruri neobişnuite ca de exemplu lui să-i cadă pantalonii sau ei să i se deschidă corsetul. „Tangoul continuu” este unul care se dansează 24 de ore din 24. Nu vă angajaţi în el dacă nu sunteţi cel puţin maratonist! Atenţie, că după „Tangoul destinului furat” s-ar putea să ajungeţi la DNA şi apoi la Rahova sau Jilava!  Există şi un „Tangou plictisitor”, pentru că în timp ce-l dansaţi veţi fi probabil obligaţi să re-ascultaţi unul din discursurile fluviu ale lui Ceauşescu şi unul „înlăcrimat” care se dansează numai la înmormântări. Există şi un „Tangou dansant”! Sunt de-a dreptul derutat! Adică pe celelalte n-ar fi trebuit să le dansam? Atenţie şi la cele în care poetul demască sau inferează pe cineva,  că s-ar putea să vă călcaţi partenerul sau partenera pe picioare!

Dar, să încerc să fiu şi serios. Am citit volumele de versuri ale domnului Nicu Doftoreanu, am citit şi ce a scris domnia sa sau alţii  despre ele. Am scris şi eu, iar cu unul dintre prilejuri am remarcat caracterul moralizator sau didactic al lor. Se poate spune acelaşi lucru şi despre poeziile din volumul pe care îl lansează azi. Iată, de exemplu, ce doreşte să ne înveţe poetul în primele sale zece poezii:

În prima poezie din volum ne atrage atenţia să nu ne lăsăm manevraţi de păpuşarii din spatele nostru, în a doua ne invită să avem curaj să strângem în braţe fata iubită, în a treia ne invită să lăsăm la o parte frica şi să dansăm atunci când ni se oferă prilejul, în a patra încearcă să reabiliteze valsul, în a cincia ne spune că n-are importanţă ce dansăm, important e să o facem, în a şasea ne invită să iubim,  în a şaptea ne atenţionează:  cu dansul nu-i de glumit! În a opta ne destăinuieşte  că, de fapt, valsul este tot un tangou, a la Strauss , spune domnia sa, în a noua poezie ne îndeamnă să lăsăm la o parte timiditatea, iar, în sfârşit, în a zecea, ne îndeamnă să ne iubim ţara.

Vă las pe dumneavoastră să descoperiţi morala celorlalte poezii. Vă pot asigura însă că citindu-le, decriptându-le şi însuşindu-vă mesajul lor, veţi deveni mai buni, mai îndrăzneţi, mai iubăreţi, mai patrioţi şi ……mari dansatori de tangou.

Artemiu VANCA

Citeşte mai mult >>

PLUGUŞORUL SCHIMBĂRII

 

Aho, aho, dragi invitaţi

Staţi pe loc şi ascultaţi

Dacă vreţi  ca să aflaţi 

Românilor ce li s-a întâmplat

În anul ăsta, după ce-au votat.

N-au găsit din neamul lor,

Un preşedinte, pe gustul tuturor,

Şi atunci au ales, cu nesaţ,

Pe unul care este neamţ,

Venit nu de peste hotar,

Ci din Sibiu, unde a fost primar.

 

 Aveţi răbdare, invitaţi,

 Şi continuaţi să mă ascultaţi!

 Ia mai mânaţi măi flăcăi

                                                          Şi sunaţi din zurgălăi!

 Hăi! Hăi! Hăi!

 

Citeşte mai mult >>

TOATĂ LUMEA HUUUO!.... (1)

În 1993, participam în SUA, la Atlanta, la un simpozion pe teme tehnice. În weekend, plimbându-mă prin unul din parcurile oraşului mi-a atras atenţia un grup mare de oameni care formau un cerc mare, aplaudau, se amuzau, iar din când în când huiduiau. Am devenit curios!  M-am apropiat şi am văzut, în mijlocul cercului, un tânăr care prezenta un număr de jonglerie cu măciuci. Făcea tot felul de figuri complicate. Când îi reuşeau, se înclina ceremonios şi zâmbitor în faţa oamenilor, iar ei aplaudau. Când greşea, şi asta se întâmpla destul de des,  făcea o figură spăşită şi se adresa lumii cu invitaţia: „Everybody huo!..”. Unii îl huiduiau, alţii continuau să-l aplaude şi toată lumea se amuza. Tânărul era simpatic foc!

Îmi vine în minte scena de câte ori îmi amintesc o situaţie în care am făcut ceva ce nu trebuia să fac, ceva pe care acum îl regret. În momentele acelea, strâng ochii, pielea mi se face ca de găină şi mă trezesc spunând: Everybody huuuo!...

Mi-am propus să povestesc câteva astfel de întâmplări, sperând ca în felul acesta să mă eliberez de apăsarea lor. 

* 

Eram în clasa a şaptea la o şcoală generală din Zalău. Româna şi rusa ni le preda o profesoară tânără, frumoasă şi delicată. Atât de delicată, încât nu-ţi puteai închipui că a fost sau va putea fi atinsă vreodată de un bărbat. Ne era şi dirigintă. Colegilor le plăcea, iar eu eram literalmente îndrăgostit de ea. Aş fi făcut orice ca să-i atrag atenţia. Faptul că învăţam bine şi aveam note bune la materiile amintite, nu mi se părea suficient. Iată ce măgărie am fost în stare să fac:

 În timpul unei oare, într-o linişte deplină, în timp ce ea scria ceva la tablă cu spatele la clasă, m-am ridicat în picioare şi am detonat o capsă, cu ajutorul unui pistol jucărie. Toţi cei din clasă s-au speriat, iar pe ea am văzut-o cum i se înmoaie picioarele şi cade. Câţiva colegi şi colege au dat fuga la catedră să-i dea o mână de ajutor. Eu rămăsesem în picioare, cu pistolul în mână şi, aşa cum mi-au mărturisit ulterior colegii, alb ca ceara, cu un zâmbet, mai degrabă rânjet, îngheţat pe faţă. O colegă s-a repezit la mine şi a început să mă lovească cu pumnii în spate, indignată de ce am putut să fac. N-am simţit nimic şi   n-am făcut nici un gest să mă apar.

Profesoara şi-a revenit. Colegii au ajutat-o să se ridice. Aceiaşi fată care mă luase la bătaie i-a explicat ce s-a întâmplat. Profesoara şi-a îndreptat privirea spre mine şi m-a întrebat:

- De ce ai făcut asta?

Nu i-am răspuns, am început să plâng şi am părăsit în fugă sala de clasă.

În aceeaşi zi, am aflat că profesoara era basarabeancă şi că în timpul războiului, familia ei a fost victima unui bombardament căruia i-a supravieţuit doar ea, şi că, de atunci, intră în panică de câte ori aude un bubuit, indiferent ce îl provoacă.  Mi s-a făcut o ruşine cumplită!

De câte ori îmi amintesc de această întâmplare, strâng din ochi, pielea mi se face ca de găină şi îmi vine să urlu: Everybody huuuo!...

 

Citeşte mai mult >>

ARMATĂ VESELĂ

 

Armata obligatorie, în termen, n-a fost în general veselă. A avut cel mult câteva momente amuzante, întâmplătoare sau nu. Eu am făcut doar două luni de armată, în 1961, la terminarea facultăţii. Mi s-au părut cele mai lungi două luni din viaţa mea, cu toate că eu şi colegii mei ne-am străduit să le colorăm cât mai mult cu putinţă.

Abia intraţi în cazarmă am fost foarte repede costumaţi în kaki, din cap până-n picioare. Din viaţa de care m-am despărţit la porţile cazărmii mi-au mai rămas doar portofelul şi o batistă. N-am avut timp să ne alegem  fiecare ce ni se potrivea mai bine sau ne convenea mai mult. Am luat ce ni s-a dat, urmând ca, ulterior, la magazie sau între noi, să facem schimburile necesare. Arătam ca nişte salvaţi dintr-un naufragiu, îmbrăcaţi cu ce s-a găsit la bordul navei salvatoare. Fiecare dintre noi remarca ceva caraghios în ţinuta celuilalt. Pe unul nu-l cuprindea vesta, altuia pantalonii îi ajungeau doar până sub genunchi, unora le cădea capela pe urechi în timp ce altora le stătea pe vârful capului. Cizmele mele erau foarte largi: „În fiecare cizmă de-a ta ar mai încăpea o pâine şi o sticlă de vin” a remarcat un coleg.

Am primit şi lenjerie de pat: două cearceafuri, o pernă şi o pătură. Dormitorul era de optzeci de locuri, cu paturi pe patru rânduri: două cu etaj, două numai cu parter. Noi eram şaptezeci şi şase! Ne-am făcut şi refăcut paturile de câteva ori, până ce sergenţii, şefii de grupe, care aveau să doarmă împreună cu noi, s-au declarat mulţumiţi de cât de bine era întins cearceaful şi cât bine era împăturită pătura. Ne culcam odată cu găinile: la orele nouă şi jumătate. În primele zile nu ne era somn, am mai fi vorbit între noi, am fi glumit, am mai fi spus câte un banc, dar sergenţii, lipsiţi complet de umor, ne închideau repede gura.  Cu toate acestea, ne-am făcut, reciproc, tot felul de farse şi nu i-am cruţat nici pe ei. A urmat însă o săptămână de instrucţie istovitoare. Abia aşteptam să ajungem în dormitor şi adormeam de cum ne aşezam în pat. Dacă te trezeai noaptea, aveai prilejul să asişti la un concert de sforăituri care ar fi făcut deliciul oricărui meloman! Nu mai vorbesc de parfumul aerului pe care eram obligaţi să-l respirăm!

Am făcut armata într-un sat din Dobrogea. Din când în când, duminicile, eram învoiţi în sat. Înainte de ieşi pe porţile cazărmii ni se verifica ţinuta. Dacă nu eram tunşi şi bărbieriţi, dacă uniforma nu era curată şi călcată, dacă cizmele nu luceau, eram întorşi în cazarmă. Ca să

nu ni se întâmple aşa ceva, am construit, în curte, patru ateliere: unul de tuns, unul de ajustat mustaţa, unul de manichiură şu unul de lustragerie.

Deschid o paranteză ca să  menţionez că jumătate din noi şi-au lăsat mustaţă. Mi-am lăsat şi eu, dar, pentru că nu mă prea aranja, am tuns-o în ajunul vizitei prietenei mele. Aproape toţi am primit  astfel de vizite, prilej să fim învoiţi în sat, indiferent dacă era duminică sau zi de lucru.

Să revin la ateliere. În general în jurul celor de tuns şi ajustat mustaţa se aduna multă lume şi se făcea mult haz. Operaţiunile erau făcute de câtre „meseriaşi”, selectaţi dintre colegi, în urma unor probe de lucru. Concurenţa pentru ocuparea celor două posturi a fost destul de mare, deoarece o tunsoare costa un leu, iar ajustatul mustăţii cincizeci de bani.  Inspectorul de calitate care supraveghea operaţiunile şi cel care ţinea oglinda primeau câte o bere. Să nu credeţi că eram tunşi oricum. Fiecare putea opta pentru unul din următoarele stiluri: cu bordură groasă la spate, nailon sau cazon.  Şi mustăţile erau de mai multe feluri: pe oală,  morsă, rândunică, creion şi periuţă. Băieţii nu ţineau atât de mult să arate bine, voiau să atragă atenţia. Exista însă pericolul să fie tunşi zero sau să li se radă mustăţile când atrăgeau atenţia comandantului de companie, un tip fără nici un pic de umor şi simţ estetic. Ce l-am mai fi tuns şi pe el dacă ne-ar fi căzut în mână!

Unitatea noastră militară avea şi o gospodărie anexă din care nu lipseau porcii. Coteţul lor era în apropierea sălilor de studiu. În pauze ne distram filozofând pe marginea lor. Un eveniment deosebit a avut loc când una din scroafe a fătat. Câţiva dintre noi au botezat şi adoptat câte un purceluş. Unul dintre ei era chior. A fost bătaie pentru adoptarea lui. Cel care i-a devenit tată adoptiv, la botezat Nelson şi l-a dus, într-o zi, în sala de studiu. La scăpat din braţe şi n-a reuşit să-l prindă înainte de terminarea pauzei şi revenirea în sală a instructorului. A alergat prin sală până ce a nimerit uşa şi a ieşit în curte. Ne-am luat după el. A  continuat  să alerge prin cazarmă.  După multă alergătură şi după ce am atras atenţia la multă lume, inclusiv comandantului de companie, am reuşit să-l încercuim şi să punem mâna pe el. A urmat o anchetă, din care am reuşit să ieşim basma curată, datorită minciunilor meşteşugite la care am recurs. Altădată, jucându-ne cu el, ni l-am pasat unii la alţii, ca la rugbi. Eu a trebuit să plonjez ca să-l pot prinde. M-am ales cu coatele  julite.

Jucam uneori fotbal. Echipele noastre purtau nume caraghioase cum ar fi „Cioclii Parfumaţi” sau „Stafiile Verzi”, referitor la felul cum arătam, sau „Varză Murată” sau „Slănină Râncedă”, referitor la ce mâncam uneori. Jucătorii purtam numele unor fotbalişti celebri sau unele născocite de galerie. Trofeele puse în joc erau fie o pereche de obiele noi, fie una de ciorapi curaţi. Ne luptam acerb pentru ele, deoarece erau rarităţi. 

Născocisem şi un joc: se numea „rişcă la linie” sau, simplu, „liniuţă”. Era unul anost, constând în aruncarea unor obiecte la linie, câştigând cel care îşi plasa obiectul cât mai aproape de ea. Partidele de „liniuţă” se transformau transforma adesea, graţie imaginaţiei şi fanteziei colegilor, într-un adevărat spectacol de circ.  Vă relatez una dintre ele:

Au participat reprezentaţii „Casei de Filme Titanus”, ai „Concernului de Sicrie  Düllap” şi ai „Întreprinderii de Lustruit Cadavre şi Împletit Muci, Silozul”. Au fost de faţă managerii celor trei instituţii. Competiţia a avut un director, a fost supravegheată de o echipă de arbitrii şi relatată de un spicher. A început printr-un discurs în limba chineză a directorului  concursului, tradus în română de spicher. A urmat prezentarea concurenţilor, în următoarea manieră: Celebrul Labo Labo, reprezentant al „Casei de Filme Titanus”, omul cu o mână de lemn şi un ochi de sticlă, mare campion şi imbecil, se spală pe picioare odată la trei săptămâni, se hrăneşte cu cadâne în foi de viţă şi bea numai apă în care s-au spălat rufe. Este favoritul numărul unu al concursului şi ultimul favorit al comandantului de companie. A urmat concursul, amuzant prin el însuşi, dar şi prin delicioasele intervenţii ale spicherului. S-a încheiat cu un emoţionant discurs al directorului său,  tradus şi transmis, simultan, în 24 de limbi. Câştigătorului i s-a înmânat o gogoaşă şi un buchet de frunze veştede.

Mai practicam şi alte jocuri pentru „oameni mari”, cum ar fi leapşa pe ouate sau pe cţărate. Cunoaşteţi jocul? Pentru orice eventualitate, vi-l relatez: unul aleargă după ceilalţi. Dacă reuşeşte să atingă pe unul dintre ei, înainte ca acesta să se pună în gardă aşezându-se „pe ouă” sau căţărându-se pe primul obiect sau fiinţă care i-a ieşit în cale: copac, burlan, bancă, coleg etc. ,  cel atins îi ia locul.  Aşa cum se cuvenea, jocul începea prin alegerea celui care va alerga primul cu una din formulele:  „Am o călimară, / Plină cu cerneală. / Ce culoare are / Călimara mea?” sau „Ala, bala, portocala, / Ieşi Gheorghiţă la portiţă, / Că te-aşteaptă Talion, / Talion fecior de domn, / Cu căruţa Radului, / Cu caii împăratului. / Clanţ, zbanţ, dorobanţ, /  Cioc, boc, ieşi la joc.”

Nu mi-am închipuit niciodată că ajunşi ingineri, vom practica astfel de jocuri copilăreşti. Acum, o spun cu toată convingerea: Ferice de cei care se pot copilări!

 

 

 

 

Citeşte mai mult >>

ÎN MUNŢII ORĂŞTIEI



Am fost pentru prima oară în Munţii Orăştiei, ca să vizitez cetăţile dacice de acolo, în 1976, împreună cu soţia mea şi cu cei doi băieţi ai noştri: unul avea 11 ani, iar celalalt 9. Am mers acolo cu Dacia noastră, 1100, am dormit în cort şi maşină şi am vizitat cetăţile Costeşti şi Sarmizegetusa. De la Costeşti, unde ne-am instalat cortul, la Sarmizegetusa, am călătorit cu un tren forestier, călare pe buşteni. Ne-am întors de acolo cu un vagonet, condus de un muncitor forestier. Vagonetul a venit liber la vale, iar cel care îl conducea a frânat tot timpul, ca vagonetul să nu ia viteză prea mare şi să sară de pe şine. Azi, calea ferată forestieră nu mai există.

Citeşte mai mult >>

POVESTEA UNEI FAMILII DE URŞI

                       

  1.  FAMILIA

Ursoaica brună, din  fotografie,

Tânără, puternică, nurlie,

A născut într-o iarnă geroasă,

Într-o grotă, ce-i servea de casă,

Trei ursuleţi dolofani şi pufoşi,

Neastâmpăraţi şi  mâncăcioşi.

Unul mai mic, negricios, delicat,

Altul cu un guler alb, imaculat,

Şi ultimul având părul roşcat.

După ce a început să vadă fiecare

Şi să meargă binişor pe picioare,

Primăvara, într-o zi cu soare,

Ursoaica i-a scos la plimbare.

Cu această ocazie, ea le-a predat

O lecţie uşor de memorat:

Le-a arătat tot ce-i înconjoară,

Pământul şi cerul, prima oară,

Apoi, iarba, florile, copacii,

Fluturii, albinele, gândacii,

O şopârlă ce se prăjea la soare,

Un melc cu casa în spinare,

Păsărelele care cântau  frumos,

O veveriţă într-un copac stufos,

Un iepuraş urechiat şi fricos

Şi, chiar un cârd de căprioare,

Care căutau, prin preajmă, mâncare.

Totul a denumit răspicat,

A explicat, a repetat şi iar a repetat,

Până când şi ursuleţul cel roşcat,

Neatent şi foarte neastâmpărat,

A reuşit să recunoască  toate

Plantele şi animalele învăţate.

Într-o altă zi frumoasă, au învăţat

Despre ce este bun sau nu de mâncat,

Despre ce-i gustos sau contraindicat.

Au aflat gustul ales al ciupercilor,

A ghindei de anul trecut şi al melcilor;

Au mâncat fiecare şi câteva furnici,

Savurând cu desfătare ouăle lor mici,

Apoi şi-au îndulcit gura cu câteva flori

De Mierea Ursului, în multe culori.

Ursuleţul cel roşcat şi neastâmpărat,

Din nou distrat şi neatent la explicat,

A luat în gură, din greşeală, un bondar,

Ce sta pe-o floare şi culegea nectar.

Vai de el, sărmanul, ce-a  păţit!

Doamne, cât de mult a pătimit!

Bondarul a zbârnăit ca o drâmbă,

Apoi l-a înţepat, în limbă.

L-a fulgerat imediat o teribilă arsură,

De parcă i-ar fi pus cineva foc în gură.

A sărit, „ca ars”, un metru-n sus,

(O  rară performanţă pentru-un urs!)

A chelălăit şi a urlat un ceas întreg.

Doamne, cât a  putut fi de  bleg!

Limba i s-a umflat atât de tare,

Că nu s-a mai putut atinge de mâncare,

Şi-n două zile, ce i s-au părut nesfârşite,

N-a mâncat altceva decât… răbdări prăjite.

 

Citeşte mai mult >>