FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (8)

2.6 - CÂINII 

După oameni şi păsări,  fiinţele cele mai des întâlnite în parc sunt câinii. Sunt de două feluri: comunitari şi de agrement.

Comunitarii, „câinii parcului” sau „câini lui Onţanu” - căci el este primarul Sectorului 2, de care ţine Parcul Naţional – fac parte din două tabere: prima situată în zona teatrului de vară, a doua situată în zona Aleea Belvedere şi în spatele Patinoarului. Din punct de vedere social, ei reprezintă clasa inferioară, clasa celor defavorizaţi.

Câinii de agrement, sunt plimbaţi  în lesă, de către stăpânii lor sau sunt lăsaţi liberi în cele două zone amenajate pentru câini: una pentru câini mici, alta pentru  câinii mijlocii şi mari. Ei reprezintă clasa superioară sau clasa celor favorizaţi şi stârnesc mânia comunitarilor de câte ori le calcă teritoriul. Nicăieri lupta de clasă nu este mai ascuţită decât în lumea canină.

Există şi un disident care nu face parte din nici una din cele două tabere: câinele pensionarilor.

Comunitarii din zona teatrului de vară mai sunt doar doi: Bejul şi Negrul. Aşa la zic eu. Dumnezeu ştie dacă au sau au avut vreun nume? Sunt amândoi paşnici şi o duc destul de bine acolo, în prejma „ Luna Parc Teo” şi a tarabelor care se instalează, din când în când, în zonă.  Nu se sinchisesc de oameni ! Uneori se odihnesc în mijlocul aleilor, oamenii trebuie să-i ocolească, iar gospodarii parcului care circulă pe acolo cu diferite utilaje, să-i roage politicos să se dea la o parte. A fost şi Şoani, dar a murit de bătrâneţe. Nu ştiu ce mi-a venit să-i zic aşa?

Bejul

 

Negrul 

Cei din Zona Aleea Belvedere şi Patinoar sunt patru – o adevărată haită - şi nu sunt totdeauna paşnici. Unul din ei, mă latră de câte ori trec pe acolo. Ce-o fi având cu mine?!

Fac o paranteză ca să vă spun că, pe vremea când eram copil, la mine în sat, m-a muşcat un câine  în timp ce mergeam cu pluguşorul şi că de atunci le port un fel de frică.  Asta nu însemnă că fug de ei, din contră,  îmi fac curaj şi îi înfrunt, cu un mic tremur interior. Câinii îi miros pe cei fricoşi şi lătratul lor este o formă de dispreţ, mi-a spus cineva.

 

Haita

 

El este cel care are ce are cu mine (?!)

Şi el m-a lătrat (?!) 



Să vă spun câte ceva şi de cei de agrement. Am remarcat că majoritatea seamănă cu stăpânii lor sau, mai bine zis, stăpânii seamănă cu câinii lor: uni merg ca şi ei, alţii mârâie sau  latră ca şi ei, iar alţii, în mod inexplicabil, seamănă la figură cu ei! De exemplu, domnul din imaginea de mai jos merge exact ca şi câinele lui: în aceeaşi cadenţă, încet, bătrâneşte, târşindu-şi picioarele.





Mimetism

Rex, câinele din poza de mai jos, este bătrân, are 18 ani (echivalentul cu 80 de ani la oameni), este încovoiat, merge anevoie, cu privirea în pământ, exact ca bătrânii din parc.  Stăpânul său îl iubeşte şi-l ocroteşte . Are amintiri frumoase legate de tinereţea lor, pentru că nici el nu mai este chiar tânăr şi dacă l-aş fi pozat, v-aţi fi convins că cei doi seamănă.

Rex

Când era tânăr, arăta, probabil, ca şi Griul din poza de mai jos, al cărei stăpână mi-a povestit că-l are din import şi că e în curs de aclimatizare la noi. Îl vedeţi în momentul în care face cunoştinţă cu un băştinaş.

 

Plimbându-mă prin parc, am luat cunoştinţă şi cu noutăţile privind moda vestimentară la câini. Se pare că cei din poza din dreapta s-au îmbrăcat cu haine de la aceeaşi casă de modă şi pare că celui/celei din stânga nu-i convine asta. Ca şi unii domni/doamne, ar vrea să fie singular/singulară în felul în care se îmbracă.

La locurile speciale pentru câini, aveţi ocazia să asistaţi la adevărate curse de alergat. Ce-i face să alerge? În cazul de faţă o minge aruncată de stăpânul lor, care nu se vede în poză.

Sau la demonstraţii de felul acesta, la care câinele s-a ridicat în două labe la comanda „sus”:

Sau  ca cel din poza de mai jos, în care câinele s-a aşezat jos la comanda „down” - stăpânul lui este un „englezit” - şi acum se uită atent la el aşteptând altă comandă.

E lesne de observat că şi în poza de mai jos, câine şi proprietară seamănă la ceva. Seamănă în cel puţin trei privinţe. Aştept să-mi spuneţi care sunt ele. Dovediţi-vă spiritul de observaţie!

 



Câinele pensionarilor



Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (32)

Rugăciunea trupului - Postul. 

 

Perioada Postului Mare este un bun prilej să te împaci cu Dumnezeu, cu semenii tăi și cu tine însuți. Rugăciunea și postul sunt ,,instrumente” la îndemâna omului, pentru ridicarea minții, a inimii și a trupului în comuniunea iubirii și a sfințeniei lui Dumnezeu. A ține post nu înseamnă doar a nu mânca din bucatele oprite pentru această perioadă, scopul postului crestin este acela de a ne închide ochii față de lucrurile acestei lumi și să ne concentrăm mintea asupra lui Dumnezeu. Deci postul nu este o metodă de pedepsire a trupurilor noastre și nici nu trebuie folosit ca ,,o metodă de dietă”. Noi nu ținem post și stăm în rugăciune pentru a pierde din greutate, ci mai degrabă ca să dobândim o părtășie mai profundă cu Dumnezeu.

Și totuși, postul este foarte important în viața omului. Adam și Eva, au pierdut raiul pentru că au încălcat porunca postului mâncând din pomul cunoștinței binelui și al răului. Înfrânarea de la mâncare liniștește simțurile, limpezește mintea și întărește voința, cum spunea un părinte filocalic: ,,Un suflet sătul este o piedică către rugăciunea curată, iar Duhul Sfant nu vine când pântecele nostru este plin".

Sfinții Părinți au folosit postul și rugăciunea pentru a se apropia cât mai mult de Dumnezeu de aceea am ales un fragment pe care vi-l recomand spre lecturare, al Sfântului  Ioan Gură de Aur care ne arată cum să postim:

,,Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte ! Prin ce fapte ? – întrebi tu.

Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-1 pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (leş. 23, 1). încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri ?,,

Suntem chemați la a schimba ceva în viața noastră, în conduita noastră, iar rugăciunea trupului-postul este un mod de a ne îndrepta, de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit.  El ne cheamă să ne împăcăm iertându-ne. Pe fiecare dintre noi ne așteaptă, dornic să ne îmbrățișeze cu sărutare Sfântă, și să ne primească pocăința. Gândul că Dumnezeu ne așteaptă trebuie să fie, pentru fiecare, ca o șoaptă care ne cheamă nerăbdător  : ,, Grăbește-te te așteapt și pe tine!,,

                                                  Pr. Crăciunaș Adrian

Citeşte mai mult >>

BLAZON

 

Cu prilejul participării mele la „Zilele Caiete Silvane”, la Zalău, în zilele de 22-23 martie 2013, am primit de la scriitorul Florin Horvath, cartea lui, „Îndreptar heraldic”, apărută în 2012. Am citit-o (studiat-o) în tren, pe drumul de la Zalău la Bucureşti. Excelentă carte! În timp ce-o citeam, aveam la îndemână cartea mea „Nobilul proprietar”, un titlu autoironic, pe a cărei copertă am pus un blazon, ironic şi el. Când am conceput blazonul, habar nu aveam de heraldică. Pe măsură ce citeam cartea domnului Horvath, trăgeam cu ochii la el şi descopeream lucruri la care nu mă gândisem niciodată. Era ca şi cum mi l-ar fi făcut altcineva, iar eu îl vedeam pentru prima oară. Iată ce-am descoperit:

·         Elementul central al blazonului îl constituie scutul meu, având aceeaşi formă cu cele ale marilor maeştrii ai Ordinului Templului. Nu ştiam asta, dar, oricum, este o mare onoare pentru mine. Este ca şi cum aş face parte din familia lor.

·         În centrul lui, se află o coţofană având în cioc însemnul Zodiei Gemeni, cea în care m-am născut. Postarea coţofenei, şi nu a altei figuri, a fost un act deliberat, prin care am dorit să transmit că sunt sub protecţia acestei păsări, care, după cum se ştie, nu se bucură de o faimă prea bună.

·         Scutul este colorat în verde şi este străbătut, în sens transversal, de nişte dungi maro. Ei bine, l-am colorat în verde pentru că este culoarea mea preferată şi pentru că era una din culorile pe care le aveam la dispoziţie. Am trasat barele pentru a mai umple cu ceva spaţiul de jur împrejurul coţofenei, pe care le-am colorat, absolut din întâmplare, maro. Am aflat din carte, cu încântare, că verdele „sugerează libertatea, regenerarea, mărturisind că purtătorul acestei culori preţuieşte eliberarea de orice încătuşare, că venerează graţia izvorâtă din frumuseţea tinereţii”. De bare, autorul nu spune nimic. Cred că, în mod inconştient, am reuşit să arăt că nu există libertate fără câteva încătuşări, şi că rolul barelor (gratiilor) este să sugereze asta. Sunt nouă bare, prin urmare, în cazul meu, tot atâtea încătuşări. Gândindu-mă îndelung, le-am identificat pe următoarele: religia, căsătoria, legile, cutumele, obligaţiile profesionale, bunele maniere,  limba română,  gramatica, ortografia. Deşi autorul n-o spune, verdele ar mai putea fi culoarea preponderentă a grădinii mele, iar barele cărările  ce-o traversează.

·         Deasupra scutului se află coiful. Am aflat că forma lui determină „rangul de demnitate al posesorului” şi că poate indica un suveran, un principe, un duce, un ofiţer al coroanei, un conte, un baron, un cavaler etc. M-am speriat! N-aş fi vrut să mă dau, fără să ştiu, nici unul din ăştia, pentru că, din păcate sau din fericire, nu sunt nici unul dintre ei. Am răsuflat uşurat după ce m-am convins că el nu seamănă cu cele descrise şi am ajuns la concluzia că aşa trebuie să arate un coif de fermier.

·         Coiful este împodobit cu o coroană. Şi acestea au forme diferite pentru împărat, rege, principe, duce etc. Am avut din nou emoţii, care mi-au trecut numai după ce m-am convins că coroana mea nu seamănă cu nici una din cele enumerate. Este o coroană sui generis, mai degrabă un ghiveci, pentru că, după cum vedeţi, din ea răsare o plantă de floarea soarelui.

·         Sub coif apare un papion, care am vrut să reprezinte culmea ironiei şi, bănuiesc, o inovaţie absolută în materie de heraldică. A mai văzut cineva armură cu papion?

·         Floarea soarelui, de care am vorbit deja, cazmaua şi grebla aranjate de o parte şi alta a ei, formează aşa zisul cimier. În carte se precizează că cimierul aminteşte  nu de rangul celui ce-l poartă, ci de o acţiune a sa considerată memorabilă. Are dreptate. În cazul meu, cu cele două unelte nobile am desţelenit, mărunţit şi nivelat cei zece ari de tern agricol, imediat după cumpărarea lui, o operaţiune nu numai memorabilă ci de-a dreptul eroică, după care l-am semănat. Floarea soarelui, rodul final al acestei acţiuni, este semnul victoriei.

·          Sub scut am reprezentat, din nou, două elemente ne mai întâlnite în heraldică: un creion şi un stilou, voind să arăt că mă pasionează scrisul. N-am avut inspiraţia să plasez undeva şi un laptop!

·         Tenanţii (ţinătorii), cei care ţin scutul, sunt. în cazul meu, două animale ciudate, două himere, două plăsmuiri ireale menite să simbolizeze absurdul întregii construcţii. Ele sun colorate în roşu. Autorul cărţii susţine că „purtătorul acestei culori cinsteşte în cel mai înalt grad bravura, generozitatea dublată de actul îndrăznelii…”. Da, aşa mi-ar plăcea să fiu.

Bibliografie:

 

 

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (31)

Adame, unde ești?

Suntem într-o perioadă cu totul specială, o perioadă ”de tranziție”(de la moarte la viață), o perioadă de ample frământări spirituale și de conflicte și răbufniri interioare. Drumul acesta pascal pe care ne-am angajat încă de la începutul postului, asumat în integralitatea lui, este de fapt un drum al Crucii, al răstignirii propriului nostru egoism și al propriilor noastre patimi. Numai răstignind aceste impulsuri păcătoase(multe dintre ele se descoperă mai ales acum în timpul postului) ne putem redescoperi pe noi într-o altă lumină.

Dumnezeu a știut și știe, că noi oamenii nu suntem perfecți, ba din contră suntem foarte vulnerabili în fața ispitelor și greșim. Datorită acestui fapt, există un remediu recomandat de Hristos, care ne dă șansa de a lua totul de la capăt și de a pune un nou început vieții noastre, un remediu care pe cât pare de banal, pe atât este de important și mă refer aici la sf. spovedanie sau taina mărturisirii.

Se spune despre Socrate, că trecând într-una din zile pe străzile Atenei, a văzut pe un ucenic de-al său ieșind din casa unei femei cunoscută de toată lumea ca fiind o prostituată. Tânărul vădit rușinat de această vedere a dascălului său, a încercat să intre din nou în casă sau să se ascundă. Atunci Socrate i-a spus:”Tinere, nu-i rușine să ieși dintr-o astfel de casă, ci mai degrabă e rușine să rămâi într-o astfel de casă!”

Da, este o rușine să rămâi sub autoritatea păcatului atâta vreme cât ai posibilitatea de a fi liber. Mie personal mi-a trebuit ceva timp să înțeleg că de fapt păcatul te subjugă și-ți anulează libertatea și că adevărata libertate se descoperă în conștientizarea iubirii lui Dumnezeu față de om și în răspunsul acestuia la ea. De aceea zice Hristos: ,,Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11,29-30) Cu toate că fiecare dintre noi cunoaștem cel puțin în parte importanța spovedaniei totuși o neglijăm, pentru că s-au conturat în timp mai multe puncte de vedere la care ne aliniem și noi. Există o seamă de oameni care consideră că preotul nu are nicio importanță în relația lui cu Dumnezeu, că se pot mărturisi și singuri ,,că doar Dumnezeu ne cunoaște gândurile” sau cum se exprimă versul popular:,,că nu-i popa Dumnezeu, să știe păcatul meu!” Oamenii aceștia sunt autosuficienți, sunt mulțumiți cu condiția lor, ba pot să arate cu degetul spunând: ,,bine că nu ne-am spovedit, că poate eram pârâți și ajungeam și noi cu dosar la Securitate!”Alții închid în ei, duc ani la rândul povara păcatului acumulând neliniști, temeri și nemulțumiri vis-a-vis de propria lor condiție. Ceea ce mă îngrijorează însă cel mai mult, este situația de mijloc, în care te mărturisești dar … pe fugă, fără nicio strâgere de inimă sau părere de rău și fără nici un angajament în a schimba ceva înlăuntrul nostru. Totul doar de dragul unui ritual searbăd sau al unei tradiții care zice că e bine să te spovedești…aduce noroc.

Nu mi-am propus acum să vorbesc despre condițiile spovedaniei(poate o voi face cu alt prilej), dar m-am gândit la faptul că Dumnezeu înțelege neputința noastră și cunoaște limitele și slăbiciunile firii noastre și de aceea, de fiecare dată când greșim, când ne îndepărtăm de El, căci păcatul aduce o anumită detașare de Dumnezeu, El ne așteaptă îngăduitor să ne ierte. Și totuși noi nu cerem iertarea Lui…

În rai, când primii oameni căzuseră în păcat, ei nu s-au gândit să ceară  iertare pentru păcat, ci au născocit planuri de viitor fără să mai țină seama de Dumnezeu. Acel strigăt plin de durere al lui Dumnezeu:,,Adame, unde ești?” nu exprima neștiința lui Dumnezeu referitoare la ascunzișul lui Adam, ci exprima starea morală decăzută a omului pe care Adam trebuia să o conștientizeze și să o spovedească. Dacă o făcea, ar fi fost iertat, Dumnezeu îl provocase pentru spovedanie. Această situație se repetă cu fiecare dintre noi, la întrebarea: ,,Ioane, Vasile, Adame, unde ești?” răspundem sec: ,,Aici Doamne, dar mă descurc și singur!”

                                               Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

CĂLĂTOR PRIN LUMEA MARE

 

Pe Bogdan Teodorescu în cunosc de la televizor, de la talk-show-urile de pe Antena 3, Realitatea TV, România TV. L-am remarcat  atât pentru prestaţia sa – documentată, logică, acidă - cât şi pentru aspectul lui fizic – gras, cu barbă sau nebărbierit. Fiul meu, Mihai, mi l-a lăudat şi ca scriitor şi mi-a făcut cadou cartea lui „Călător prin lumea mare”, a doua pe care mi-a făcut-o cadou, în anul acesta. Am rămas surprins cât de bine scrie! M-am documentat cu privire la el şi am aflat că este inginer, profesor universitar, membru al Uniunii Scriitorilor, ziarist, comentator politic şi  mai este - sau a fost - secretar de stat, manager de trust de presă şi preşedinte de: agenţie, institut, comisie etc. A scris romane, cărţi de impresii de călătorie şi cărţi pe teme politice.

Bogdan Teodorescu, aşa cum declara într-un interviu, face turism cultural. Peste tot pe unde-l poartă paşii îl interesează oamenii, peisajele naturale şi urbane, monumentele de toate felurile, muzeele şi….restaurantele.  Autorul cărţii este un mare şi rafinat gurmand. Spre deosebire de noi, cei care nu  punem prea mare preţ pe mâncare şi care nu cunoaştem o mâncare mai bună decât o friptură din carne de porc, cu cartofi prăjiţi şi o salată oarecare, el, intrat într-un restaurant, se pricepe să alegă şi să comande ce este mai bun sau mai reprezentativ din bucătăria ţărilor pe care le vizitează. Cartea s-ar mai putea numi şi „Mâncând prin lumea mare”. Am considerat că este mai interesant să vă descriu, pe scurt, bunătăţile culinare din care s-a înfruptat B.T., decât celelalte aspecte ale excursiilor lui, despre care puteţi afla informaţii şi din alte surse.

În Polonia, s-a adăpostit de ploaie într-un restaurant şi pentru că ploaia a durat mult, a mâncat mult: pentru început, o bere şi două castronele pline cu alune date prin paprika;  a urmat un borş rece de sfeclă, făcut cu iaurt, dres cu mărar şi având pus în mijlocul bolului un cartof fiert fierbinte şi un ou fiert şi tare; felul următor, a fost „bigos”, un amestec savant şi caloric de varză călită cu sos de roşii şi carne de porc macră, carne de porc afumată, slăninuţă, cârnaţi şi nişte cubuleţe de viţel…totul încărcat cu boia şi piper şi udat cu bere rece şi vin roşu la temperatura camerei; ospăţul s-a încheiat cu makoviec, o prăjitură ca un rulou umplut cu mac şi dat prin dulceaţă.

În Belgia, spune că a mâncat cel mai bun păstrăv din viaţa aceasta (scriitorul speră, probabil, ca şi în viaţa de dincolo să aibă parte, ca şi aici pe pământ, numai de meniuri pantagruelice), îmbrăcat într-o crustă de migdale şi scăldat într-un sos de unt, lămâie şi ierburi, alături de cartofi noi amestecaţi cu girole (ciuperci).  A mai mâncat şi un pateu de ficat din vânat servit cu un soi de prăjiturică de dovleac şi a mai gustat, din farfuria soţiei, cozi de raci asortate cu mazăre şi tarhon şi o tocană de vânat, cu cartofi cu sos de cireşe. A urmat desertul format din o tartă de zahăr şi ou, spumă de fragi cu frişcă şi un „mousse” de ciocolată amestecat cu fructe de pădure ţinute în cognac. A urmat brânza şi, la final, armagnac  (coniac) vechi şi aromat.

La Tallin, în Estonia, a băut o votcă de consistenţa mercurului şi a mâncat babuşka zakuski, constând din castraveţi muraţi în saramură, miere, smântână şi pâine de secară tăiată în bucăţele mici.  După cum mărturiseşte, castravetele murat se trecea prin miere, prin smântână şi se muşca acompaniat de pâine de secară şi de o înghiţitură de votcă. Gustul a fost peste aşteptări!, declară autorul. Au urmat alte mâncăruri bune şi deştepte,  printre care, ca desert, o plăcintă caldă de cireşe acoperită cu un pic de smântână frecată cu zahăr.

În Finlanda, la un restaurant lapon, au servit antreuri constând din somon crud şi somon afumat, icre dintr-un peşte alb, salată de bureţi, „carpaccio” (carne crudă) de ren, carne de ren sărată, carne de ren afumată, brânză din lapte de ren şi „cloudberries” (mure albe). La felul principal a ales ceva între tocană de ren, cârnaţi de ren făcut pe cărbune, frigărui de ren, tocană de urs cu sos negru şi legume fierte date prin brânză. La desert au mâncat „cloudberries” cu brânză dulce cu sos de caramel deasupra şi unul două păhărele de lakka (lichior din mur pitic).

În Italia, pe malul Lacului Garda, a mâncat „bigoli”…un munte de paste pe care se rostogoleau ghiduşi cârnaţi, care tocată în sos de roşii, ardei dulci şi iuţi, mici bucăţele de şuncă şi, exact ca zăpada de afară, pe deasupra tuturor, se aşterne o pulbere fină de parmezan. La final am comandat o porţie de tiramisu (tort) făcut cu lămâie în loc de cacao, blatul fiind însiropat cu „limoncello”, lichiorul de lămâie cu care orice italian te îmbie să închei masa, ne informează autorul.

Aş putea să continui  relatându-vă cea mai mâncat Bogdan Teodorescu în Bulgaria, în Oman,       în Lituania, în Letonia, în Franţa, în Insulele Seychelles, în Africa de Sud, în Grecia ….în România, dar vă las plăcerea să descoperiţi Dumneavoastră, recomandându-vă cu ….insistenţă cartea.

Tot acest „desmăţ” gastronomic nu se putea să nu aibă urmări asupra fizicului autorului. Ne mărturiseşte , în carte, că la un moment dat avea o sută treizeci de kilograme, dar mai cenzurându-şi poftele şi, probabil, mai făcând şi mai multă mişcare, a scăzut la o sută. În poza de pe copertă, arată destul de bine! Se zice că unii oameni trăiesc ca să mănânce în timp ce alţii mănâncă ca să trăiască. Cred că lui Bogdan Teodorescu nu i se potriveşte nici una din aceste ziceri. El trăieşte ca să şi mănânce….bine.

 

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (30)

,,Suflet sănătos în trup sănătos’’

Reflecție la Duminica a II-a din Sfântul și Marele Post

(Marcu 2,1-13).    

Tămăduirile pe care Mântuitorul Hristos le săvârșește sunt semnele văzute ale prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume, semnele începutului eliberării omului de păcat, suferință și moarte. Având și un caracter profetic, vindecările prefigurează și inaugurează vindecarea finală, în care nu va mai fi lacrimă și moarte, adică învierea de obște și viața veșnică. 

Evanghelia Duminicii a II-a din Sfântul și marele Post, cea a vindecării slăbănogului din Capernaum și a Sfântului Grigorie Palama este un popas de meditație în urcușul nostru spre Înviere. Pornind de la expresia latinească ,, Mens sana in corpore sano’’ m-am gândit să medităm la o expresie teologică și anume ,,suflet sănătos în trup sănătos’’. Perioada postului este un bun prilej să ne uităm spre noi înșine, spre sufletul nostru și să-l pregătim pentru a primi Lumina lui Hristos. Doctorul sufletelor și al trupurilor, Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit în lume mai ales ca să ne vindece, ridicându-ne din robia păcatului.

Adresându-se slăbănogului, Mântuitorul a rostit nişte cuvinte care i-a uimit pe cei prezenți, iar pe unii i-a scandalizat: ,,Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu? Chinurile păcatelor şi vinovăţia acestui tânăr erau de fapt cauza neputinței sale trupești. De aceea Iisus a vindecat cauza primă a bolii. Păcatul este cea mai cumplită „paralizie”, una spirituală. Păcatul paralizează pe om; îi slăbănogeşte şi trupul şi îi împietreşte sufletul. De aceea cred că pentru noi creștinii este mai potrivit să zicem suflet sănătos în trup sănătos. Păcatul este principala cauză a bolii, suferința și moartea sunt urmările căderii omului din Rai. Deci păcatul este aducător de moarte și sfințenia aducătoare de Viață. Păcatul nu robește doar sufletul ci rănește și trupul. Pentru lupta cu păcatele omul are nevoie de suflet dar și de trup. Adeseori se întâmplă să risipim sănătatea trupului pe patimi din cele mai urâte, băutura în exces, mâncare fără măsură, droguri, desfrâu. Postul are menirea să ne vindece sufletul însă prin trup. Legătura strânsă și necesară între cele două, nu este întâmplătoare. Trupul nostru este opera lui Dumnezeu, templu al Duhului Sfânt în care Hristos vrea să locuiască, în fiecare dintre noi, să ne conducă viața şi să ne desăvârșească. Dacă sufletul este încărcat de păcate, suntem cuprinși de întuneric un fel de paralizie asemeni slăbănogului din Capernaum.

Iisus a venit pentru a tămădui astfel de paralizii, pentru a restaura firea omenească decăzută. Mustrându-i pentru împietrirea inimii, Iisus le spune: ,,De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?’’, apoi poruncește bolnavului să se ridice pe picioarele sale şi să meargă la casa sa. Prin puterea şi iubirea aceluiași Hristos, putem şi noi să ne ridicăm dintr-o stare de paralizie a minţii şi slăbănogire a trupului şi a sufletului, şi să pășim într-o viață nouă, deplină.

Puterea vindecătoare de păcat și de boală a fost dăruită de Iisus Hristos ucenicilor Săi, adică Bisericii Sale. Astfel, harul vindecător al lui Hristos este lucrător prin preoții Bisericii și prin puterea rugăciunii Bisericii întregi (cf. Iacov 5, 14-16), după cum se vede mai ales în Taina Pocăinței și Taina Sfântului Maslu.

Biserica este, in primul rând, un spital pentru vindecarea de păcate. Cunoscând scurtimea vieții noastre, nu trebuie să ne încredem prea mult în sănătatea noastră trupească, în propriile forțe fizice. Trebuie să ne preocupe  foarte mult de sănătatea sufletului, sau legătura permanentă cu Dumnezeu. Puterea de a ierta păcatele este puterea de a salva pe oameni de osânda veșnica. În acest sens, Sfântul Efrem Sirul spune că Biserica este locul unde sunt salvați cei condamnați la moarte. Orice om păcătos este un om condamnat la moarte spirituală veșnică, de aceea este nevoie de curățirea sufletului, astfel  omul condamnat la moarte devine candidat la viața veșnică.

Pr. Crăciunaș Adrian

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (7)

2.4 RESTAURANTUL RIVIERA

 

Şi grafferilor le-a plăcut restaurantul

 



Se sune despre Restaurantul Riviera că el seamănă cu un restaurant  pe care l-a văzut şi care i-a plăcut lui Nicolae Ceauşescu cu prilejul unei vizite în Cuba. De câte ori mă plimb prin parc, adică aproape zilnic, trec pe lână el. Îmi place cum arată şi îmi place şi muzica  potolită care răzbate în parc din restaurant sau de pe terasa lui.

Terasa este cu vedere la lac. Pe lac, în dreptul restaurantului, au fost montate câteva fântâni ţâşnitoare. Pe ele, atunci când nu funcţionează, se odihnesc raţe sălbatice sau broaşte ţestoase.

Restaurantul nu este unul foarte accesibil. Preţurile sunt mărişoare, motiv pentru care el nu geme niciodată de lume. Terasa, deşi foarte frumoasă, este de multe ori goală. Am fost o singură dată în restaurant, invitat de prietenul meu Mircea.

Mircea este un tip interesant cu o biografie zbuciumată. L-am cunoscut în 1953, pe când era muncitor foarte priceput, montor de turbine, pe şantierul Termocentralei Işalniţa. Era atunci şef de echipă, a devenit ulterior maistru şi a lucrat, până la pensionare, la IMGB, montând turbinele de 330 MW pe bancul de probe.

După pensionare, a intrat, ca urmare a unei zbateri îndârjite, în posesia unei mori în paragină, fostă a tatălui său, într-un sat de lângă Caracal. L-am vizitat acolo la câţiva ani de când devenise proprietarul ei şi am rămas uimit de ce a reuşit să facă din ea: o moară modernă care a început să-i aducă un venit frumuşel. Pe frontispiciul clădirii, a gravat, în semn de recunoştinţă, numele tatălui său.

Mircea este un om inteligent, dornic să vadă şi să afle cât mai multe. Având bani, a început să cutreiere lumea. Mă întâlnesc din când în când cu el şi îmi povesteşte pe unde a umblat şi ce a văzut. În ultimii ani, îşi petrece iernile în Tenerife.

A scris, ajutat de un profesor din Caracal, o carte interesantă, pe care a intitulat-o, „Povestea unei vieţi”, apărută la Editura MJM din Craiova, în două ediţii, ambele în anul 2010. În prefaţa cărţii, Dumitru Botar, membru al Ligii Scriitorilor din România, spune:  „Mărturisesc cu toată sinceritatea că lectura acestei cărţi m-a răvăşit, mi-a lăsat un gust amar, am citit-o scrâşnind din dinţi, nu pot să cred că aceste lucruri s-au petrecut, că nişte oameni cinstiţi, muncitori şi harnici au trăit asemenea momente pe care autorul le narează într-o manieră originală” Bineînţeles că am citit-o şi eu şi am fost la fel de impresionat, cu atât mai mult cu cât îl cunoşteam pe autor.

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (29)

Suflete slăbănogite

(Ev. după Marcu 2,1-12

 

            ,,Mă doare sufletul…”, de multe ori este un fel de a zice, este o metaforă folosită frecvent în limbajul nostru românesc, este exprimarea unei dureri interioare pe care nu o poți explica și pe care nu o poți descrie altfel. Dar stau și mă întreb: Doare oare într-adevăr sufletul?! Trupul știu că doare, am experimentat și am gustat de atâtea ori din suferința rănilor de tot felul, dar sufletul… Cum te poate durea sufletul? Dar cei care nu conștientizează că au și suflet, sau cei care afirmă cu toată convingerea că acesta nu există și că orice discuție pe această temă este o pierdere de vreme? Ei ce simt? Sunt oare imuni la o astfel de durere?

            M-am gândit la acest lucru, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos într-o împrejurare cu totul aparte, înconjurat fiind de lume multă, i se aduce înainte un om paralizat. Fiecare ins din acea încăpere aștepta să vadă minunea vindecării slăbănogului, dar Hristos șochează mulțimea prezentă și în special pe farisei atunci când privind la slăbănog îi zice:,, Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”(Marcu2,5)

            Nu știu dacă cineva va putea să spună concret și să demonstreze practic ce este sufletul, dar știu însă că el este vitalitatea omului. Să nu uităm că sufletul este cel ce ne înflăcărează, cel ce dă imbold acțiunilor și activităților noastre de fiecare zi. Numai un suflet mulțumit poate genera adevărata stare de bucurie și de fericire pe care o căutăm noi oamenii. Sufletul este și rațiunea pentru care existăm, fără de suflet, venim de nicăieri și ne îndreptăm spre nicăieri, adică nu avem nicio țintă, nicio finalitate și nu găsim nicio justificare a propriei existențe.

            A-ți șubrezi sănătatea sufletului, înseamnă a-i tăia acestuia dorul după infinit, înseamnă a-ți înfinge privirea în pământ fără să mai privești orizontul, înseamnă a-ți reduce toată existența la materialitate, opacizând toate ferestrele sufletești prin care ar putea pătrunde lumina Duhului. Da…, putem vorbi cu adevărat de o durere a sufletului, o durere tainică și chinuită pe care nu o simți spontan, dar căreia îi poți simți efectele, este durerea asemănătoare cu cea a fătului prins în forcepsul ginecologului, durere pe care mama nu o simte, dar care va simți mai apoi neliniștea, frica și remușcarea. Un suflet bolnav se găsește într-un trup păcătos, pentru că păcatul are această nocivitate, el poate îmbolnăvi trupul dar nu se oprește doar la trup ci pătrunde până la suflet. A îngriji doar trupul bolnav fără să ții seama de suflet, este asemenea pomicultorului care s-a îngrijit de mărul bolnav curățindu-l, stropindu-l, udându-l, fără să țină seama de faptul că șoarecii îi rodeau de fapt rădăcina.

            Este important să ne aplecăm din când în când asupra nevoilor noastre sufletești, dacă am face-o, ne-am putea elucida multe din frământările existenței noastre. E adevărat că în aceste cazuri de slăbiciune spirituală, nu există o singură rețetă universal valabilă pentru toți oamenii. A formula întrebarea despre ce trebuie făcut cu un suflet bolnav în termeni generali, s-ar putea asemăna cu  următoarea întrebare pusă unui campion de șah:,,Care este cea mai bună mutare de șah?” Ruptă de situația concretă de joc și de personalitatea adversarului, o astfel de mutare, cea mai bună, sau măcar bună în sine însuși, nu există. Așa și aici. Fiecare suflet își are particularitatea sa, dar ceea ce este important, e să-ți dorești să ai un suflet sănătos pe care să-l lași să aspire către absolut. Este de asemenea important, ca în viață să nu consideri boala, bătrânețea sau o conjunctură nefericită un obstacol de netrecut în atingerea propriului ideal, viața trebuie întotdeauna să meargă mai departe, nu renunța niciodată la idealul tău pentru că toți cei ce au făcut asta, și-au grăbit sfârșitul.

                                                                       Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

DOR DE VIS

 

  Printre cărţile care s-au lansat cu prilejul Zilelor Caiete Silvane, din 2013, a fost şi cartea „Dor de vis” de Doina Ira-Tăutan, apărută la Editura Caiete Silvane, în acest an.

O cunosc pe autoarea cărţii şi mi-am putut da seama că este vorba de un roman  în care biografia scriitoarei se împleteşte cu ficţiunea.

 Cartea este scrisă cu sinceritate şi sensibilitate.  Dina, eroina principală a cărţii, este, în acelaşi timp, şi principala naratoare a ei. Ea umple cu amintirile ei  aproape întreg spaţiul cărţii. E vorba de întâmplări vesele şi triste, unele de-a dreptul traumatizante, cărora eroina le rezistă, rămânând întreagă la minte şi la suflet. Tot ce i se întâmplă analizează şi para analizează, cu inteligenţă şi cu pricepere, încât lumea gândurilor ei este la fel de bogată şi la fel de interesantă ca şi cea la vedere.  

Zdruncinată şi rănită de viaţă, rămasă la un momentan singură, când descurajată , când optimistă, luptându-se  continuu cu valurile vieţii, ajunge în cele din urmă la liman, la un liman fericit, pe care şi l-a dorit ea şi i-l vor dori, nu mă îndoiesc de asta, toţi cei care îi vor parcurge  ultimele pagini ale cărţii, învăluiţi de farmecul povestirii şi stăpâniţi de emoţie şi curiozitate.

O carte bună, o carte frumoasă, o carte pe care v-o recomand din toată inima.

 

Aspect de la lansarea cărţii. La pupitru, autoarea.

 

Citeşte mai mult >>

„CAPELA SIXTINĂ” DE LA DRĂGĂNESCU

         În zilele de 23 şi 24 martie, anul acesta, am participat la Zalău şi la Mănăstirea Srâmba din Sălaj, la "Zilele Caiete Silvane", o manifestare culturală de suflet a sălăjenilor cu o substanţială participare din afară, mai ales din judeţele limitrofe Sălajului. În prima zi, la sediul Centrului de Artă şi Cultură a Judeţului Sălaj, au avut loc lansări de carte şi sărbătorirea poetului Viorel Mureşan, la împlinirea vârstei de 60 de ani. În cea de a doua zi, la Mănăstirea Strîmba, a avut loc un simpozion pe tema "Artă şi Credinţă" , la care eu am prezentat un rezumat al comunicării de mai jos.

*

Drăgănescu este un sat situat la 30 de kilometri de Bucureşti, pe malul lacului de acumulare al Hidrocentralei Mihăileşti, de pe râul Argeş. În acest sat există o bisericuţă, construită în 1870, pe locul pe care a mai existat, înaintea ei, una de lemn luată de apele Argeşului.  Bisericuţa, construită din cărămidă şi acoperită cu tablă, ar fi rămas anonimă, dacă nu s-ar fi întâmplat ca ea să fie pictată de părintele Arsenie Boca.

Reamintesc că  părintele Arsenie Boca s-a născut în anul 1910 la Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, a făcut liceul la Brad, a  absolvit Academia Teologică din Sibiu şi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. S-a călugărit în anul 1939, iar în 1942, a fost hirotonisit preot.  A fost, pe rând, stareţul mănăstirilor de la Sâmbăta de Sus şi Prislop şi, în calitatea sa de ieromonah care a ştiut să se apropie de oameni , să-i mângâie şi  să-i îndrume, a atras la cele două mănăstiri, apoi peste tot pe unde l-a purtat viaţa, mii de credincioşi. Comuniştii nu i-au putut ierta asta şi născocind alte motive, l-au deţinut între anii 1951-1952 la Canalul Dunărea- Marea Neagră şi Ocnele Mari. L-au mai privat de libertate între 1955-1956, iar în 1959, l-au scos abuziv din preoţie. După această dată a lucrat ca pictor de icoane  în Atelierul Patriarhiei  de la Schitul Maicilor din Bucureşti. S-a pensionat în anul 1968 şi s-a stabilit în satul Drăgănescu. În 1989 s-a retras la Mănăstirea Sinaia, unde, în acelaşi an, încetează din viaţă. A fost înmormântat la Mănăstirea Prislop.

Părintele academician Dumitru Stăniloaie, fost şi rector al Academiei Teologice din Sibiu, a spus despre el:  „Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, o personalitate de o statură monahală cum n-a mai avut Biserica Ortodoxă Română”. Se afirmă şi  că a fost „cel mai mare duhovnic din Biserica Ortodoxă Română al secolului douăzeci”,iar după moartea lui, i se mai spune şi „Sfântul Ardealului”.

Stabilit la Drăgănescu, Arsenie Boca a pictat, de unul singur, timp de 15 ani, biserica din acest sat. A fost prima şi ultima biserică pictată de el. Ce-a reuşit el să facă acolo este unic în pictura bisericească de la noi şi poate unic în pictura bisericească de pretutindeni. Cu o răbdare de sfânt, şi-a aşternut pe pereţii şi iconostasul bisericii credinţa în Dumnezeu şi dragostea lui faţă de oameni.  A lucrat în tempera, tehnică deprinsă de el ca pictor de icoane. N-a respectat întotdeauna şi ad litteram  erminiile şi canoanele. A pictat după capul şi sufletul lui.

Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza, spune despre pictura din biserica Drăgănescu că este una „vizionară” şi că  Arsenie Boca „a creat ceva ce iese din rânduiala obişnuită”.

 Nichifor Crainic, care a văzut pictura, îi mărturiseşte părintelui: „…este un stil nou, o pictură nouă, după viziunea pe care o porţi în suflet”şi a mai adăugat: „Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica Drăgănescu iradiază lumina raiului”.

Episcopul de Vârşeţ, Daniil Stoenescu, învăţăcel al părintelui Arsenie Boca, găseşte pentru  biserica de la Drăgănescu câteva frumoase metafore, dintre care citez: „Liturghie arhierească, veşnică şi nevăzută”; „Evanghelie a lui Hristos, zugrăvită în lumini cereşti”; „Capela sixtină a Ortodoxiei româneşti”; „Voroneţ al Munteniei şi podoabă a Bucureştilor”.

Pictura din biserică se caracterizează şi prin mulţimea de text scris, care împreună cu imaginile transformă pereţii bisericii într-un catechism viu. Textul, având şi o funcţie decorativă, este preluat de părinte din Biblie, din stihurile şi troparele religioase, dar şi din gândirea proprie.

Am vizitat biserica Drăgănescu în prima duminică din această lună. A fost o zi însorită, frumoasă. Am făcut drumul cu maşina. Când am ajuns, în faţa bisericii erau o mulţime de maşini purtând numere de Bucureşti, Giurgiu, Ilfov, Teleorman şi Prahova. Bisericuţa, albă şi frumoasă, strălucea în lumina Soarelui. Slujba începuse, iar biserica era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în fiecare duminică sau zi de sărbătoare. Am pătruns greu înăuntru şi în cele două ore şi jumătate cât a durat slujba, abia am reuşit să ajung de la uşă până în mijlocul bisericii. Am avut timp suficient să examinez pictura şi să mă bucur de frumuseţea ei. Nu mai văzusem ceva care să mă fascineze în aceeaşi măsură!

În stânga mea, pe toată înălţimea peretelui era pictura „Învierea Domnului”, una din cele mai impresionante şi mai spiritualizate din biserică. Iisus Hristos, aproape imaterial, înveşmântat într-un giulgiu alb transparent şi împrăştiind în jur cercuri de lumină albă albăstruie, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în mâna stângă o cruce, se înalţă din mormânt prin lespedea acestuia. Pe toţi cei din biserică îi pătrunde cu privirea lui fermă şi în acelaşi timp blândă, aceeaşi cu cea din compoziţia „Iisus Hristos Pantocrator” de pe bolta naosului, aceeaşi  cu cea din icoana împărătească de pe iconostas, aceeaşi cu cea din „Iisus Hristos Judecătorul” de pe peretele din dreapta mea,  aceeaşi  cu cele din alte câteva compoziţii. Este  privirea cu care se spune că  ne urmăreşte nu numai în biserică ci oriunde ne-am afla.  În dreapta şi stânga mormântului scrie: „Precum Te-ai născut: păzind cheile Fecioarei şi precum ai intrat la ucenici prin uşile încuiate, aşa ai înviat din mormânt nestricând peceţile.”

În partea dreaptă a absidei altarului, în compoziţia intitulată „Teologia icoanei”, Sfântul Ioan Damaschin , un mare al apărător al icoanelor din perioada iconoclastă, desfăşoară un sul cu următorul text: „Nu am prea multe cărţi şi nu am nici timp liber ca să citesc, intru în Biserică, spitalul obştesc al sufletului, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează privirea ca o vorbă şi pe nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet” Nu se putea o descriere mai bună a rolului picturii în biserici şi care să se potrivească atât de bine bisericii din Drăgănescu.

În biserică se făcuse foarte cald şi era o atmosferă de saună. A trebuit să-mi dezbrac haina groasă cu care venisem, deoarece transpirasem. M-am întrebat: „Oare pictura n-a transpirat? Nu-i dăunează  umiditatea din aer?”. Citisem despre pictura în tempera că este rezistentă la umiditate şi schimbări de temperatură, dar am remarcat că, în unele locuri, scrisul se desluşea greu, din cauză că se ştersese. Am observat şi câteva mici cojeli şi câteva fisuri.

Mulţi oameni, convinşi că pot cumpăra îndurarea lui Dumnezeu, veniseră să dea acatiste.  Aceştia, cu o lumânare aprinsă în mână, se aliniau la uşa diaconească din stânga altarului, iar din când în când preotul venea şi le lua plicurile şi lumânările. Veneau mereu alţii, aşa încât în biserică au ars lumânări tot timpul slujbei. Mai mult, când a sosit momentul împărtăşaniei,  credincioşii ce urmau să se cuminice  purtau în mâini câte o lumânare aprinsă.

Într-o însemnare a sa din timpul petrecut la Mănăstirea Sinaia, Arsenie Boca povesteşte cum la un moment dat, în timp ce zugrăvea biserica, pictura devenise aproape invizibilă din cauza fumului de la lumânări şi că a fost nevoie ca ea să fie ştearsă, centimetru pătrat cu centimetru pătrat,  cu miez de pâine şi gumă. Lumânările au fost scoase atunci din biserică, dar după cum se vede, nu complet.

Este lesne de priceput că această extraordinară operă de artă pe care ne-a lăsat-o moştenire părintele Arsenie Boca nu este în siguranţă. Cred cu tărie că biserica din Drăgănescu ar trebui să devină muzeu şi că pentru săteni ar trebui să fie construită una nouă. Cred chiar că aceasta ar fi, pentru Biserica Ortodoxă Română, o prioritate mai mare decât Catedrala Neamului, pentru că, sunt sigur, că ea va deveni, în curând, un obiectiv religios şi artistic foarte căutat, cu care noi românii ne vom mândri.

Pisania Bisericii din Drăgănescu se încheie cu următoarea frază, aparţinându-i părintelui Arsenie Boca:

„Celor ce ne urmează le lăsăm rugămintea să păstreze cu sfinţenie ceea ce le dăruim, realizat cu atâta dragoste şi trudă”.

Artemiu Vanca - martie 2013

Citeşte mai mult >>