Este vorba de cartea lui Mario Vargas Llosa, al cărei titlu complet este: Tentaţia imposibilului- Victor Hugo şi „Mizerabilii”.
Despre Mizerabilii, Lev Tolstoi, probabil cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, spune că este cel mai mare din toate romanele. Mario Vargas Llosa vorbeşte şi el numai la superlativ despre această carte. Nu numai că i-a plăcut, dar a şi vrut să ştie cât mai multe despre ea şi despre autorul ei. Bănuiesc că toţi marii scriitori vreau acelaşi lucru când sunt puşi în faţa unei capodopere literare, mai ales dacă autorii lor nu mai sunt în viaţă. Puţini însă sunt în stare să facă ceea ce a făcut Llosa: să-şi cheltuiască doi ani din viaţă ca să afle totul despre Mizerabilii şi autorul acestei cărţi.
Bănuiesc – n-am de unde să ştiu exact - că scormonind biografia idolilor lor literari, scriitorii sunt încântaţi să descopere că şi aceştia, atunci când nu scriu, sunt nişte oameni obişnuiţi cu calităţi şi defecte ca şi ale lor. Mai ales defectele scriitorilor celebri îi ajută pe ceilalţi scriitori să se împace cu propriile lor defecte. Presupun că Mario Vargas Llosa, a considerat floare la ureche îndrăzneala lui de a se însura mai întâi cu o mătuşă, apoi cu o verişoară, faţă de goana după femei a lui Victor Hugo. Una e să te însori legal cu cineva, fie ea mătuşă sau verişoară, şi alta e să ai o sumedenie de amante şi să-ţi plăteşti servitoarele ca sa-ţi arate sânii, să ţi se arate goale complet, sau să accepte să te culci cu ele.
În ceea ce priveşte romanul Mizerabilii, Llosa îl disecă întocmai cum un doctor disecă un cadavru, dornic să afle cum a fost scrisă, de ce a fost scrisă aşa şi, mai ales, de ce convinge şi place.
Totul în roman este ficţiune, începând cu ceea ce naratorul se încăpăţânează să prezinte drept „istorie”, „felie de viaţă” şi terminând cu naratorul însuşi, invenţia cea mai impetuoasă din roman, personajul cu psihologia cea mai complexă şi atitudinea cea mai versatilă, scrie Llosa
Victor Hugo doreşte să pozeze într-un scriitor care nu face altceva decât să pună pe hârtie evenimentele exact aşa cum sau întâmplat ele. El vrea să pară un simplu stenograf; Llosa îi zice Divinul Stenograf. În realitate, el le prezintă evenimentele aşa cum le-a văzut el sau aşa cum i-au servit lui mai bine în economia romanului. O face însă cu atâta putere de convingere, încât, bănuiesc, că până la urmă şi el a crezut că ele nu se puteau desfăşura altfel .
Victor Hugo a dorit să se substitue naratorului, declinându-şi, în repetate rânduri, identitatea. Mario Vargas Llosa susţine că aşa ceva nu este posibil. Ori ce ai zice şi orice ai face, spune el, naratorul este un personaj inventat şi, totdeauna, personajul principal al cărţii, ori cât ai pune în el ceva din propria ta biografie sau din propria ta personalitate. La Hugo, ceea ce nu se mai întâmplă în romanul modern, naratorul este o prezenţă copleşitoare, de tipul omniprezent, omniscient şi ubicuu. El ne copleşeşte cu detalii, ne asasinează cu divagaţii, se amestecă brutal în acţiune şi în viaţa personajelor. Acum nu se mai face asta. Cu toate că Victor Hugo a făcut-o, romanele lui au plăcut şi continuă să placă, recunoaşte, cu fair play, Llosa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu