POPAS DUHOVNICESC (3)

Credința care ”vede”

Duminica a VII-a după Rusalii (Matei 9;27-35)

Doi orbi, se încăpăţânaseră să se țină de Hristos, cu toate că la strigătul lor: ”Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!” El nu are nicio reacție. Mai târziu, într-o casă fiind, Hristos este nevoit să-i provoace: ”Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” iar ei, pe nerăsuflate, la unison îi răspund: ”Da, Doamne!” În acel moment, Mântuitorul îi vindecă, însă, specifică următorul lucru:” După credinţa voastră, fie vouă!”

Nu întâmplător, Biserica folosește exemplul celor doi orbi din evanghelia noastră pentru a vorbi despre credință. Credința, despre care se tot amintește în diferite dezbateri pe probleme spirituale, ca fiind esențială în procesul apropierii omului de Dumnezeu, întâlnește un obstacol major în desfășurarea ei, iar acest obstacol este: vederea fizică. Știu, că este esențială vederea pentru fiecare dintre noi, însă pentru a ajunge la credință, nu ai nevoie de ea. A avea credință, spune Fericitul Augustin, înseamnă a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să vezi ceea ce crezi. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de Înălțarea Sa la cer le-a cerut ucenicilor:” Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu16;15-16). Apostolii au propovăduit Evanghelia, neamurilor, dar n-au putut arăta minunile Domnului pe care ei le văzuseră. Ei doar au propovăduit o realitate la care au fost martori, o realitate care însă, asumată în mod responsabil de fiecare ins în parte, naște în suflet, sentimentul certitudinii acelui eveniment. Aceasta este credința, să dai curs sau să primești în inima ta un adevăr, care poate fi la un moment dat împotriva logicii, împotriva firescului, de necrezut și totuși să-l accepți numai pentru simplul fapt că vine din partea lui Dumnezeu. Cazul patriarhului Avraam, care este gata să-și jertfească fiul numai pentru faptul că Dumnezeu o cere, este grăitor in acest sens.

Am observat la orbii din evanghelie următorul lucru, ei n-au avut vedere, dar au avut credința că Hristos poate face cu ei un lucru suprafiresc și prin credință și-au dobândit vederea. Așa și noi, ajungem la credință prin simpla auzire sau citire a cuvântului lui Dumnezeu, fără să vedem sau să pipăim, dar credința ne deschide la rândul ei ochii sufletești, prin care suntem capabili să vedem sau să înțelegem realități pe care ochii fizici n-au fost capabili să le perceapă. Credința impune o relație cu Dumnezeu, o relație care se cere a fi nu teoretizată ci pur și simplu trăită, impune o altă existență, un alt viitor și o altă logică existențială. Credința ne face capabili să utilizăm ”al șaselea simț” al nostru prin care suntem capabili să percepem și să răspundem la stimulii iubirii dumnezeiești care învăluie întreaga creație. Credința, așa cum am văzut mai sus, este vitală pentru mântuirea sufletelor noastre.

De multe ori se pune problema credinței într-un mod fals, la fel precum a făcut Toma:”Dacă nu voi vedea … nu voi crede!” uitând că doar pentru acest lucru, Toma a rămas în istorie supranumit ”necredinciosul”. Noi cerem de prea multe ori, fie din cauza lipsei preocupării de cele spirituale, fie că nu ne dăm seama, o inversare a raportului dintre credință și vedere. Sintagma noastră este: ”dacă voi vedea, voi crede” însă sintagma corectă a credinței celei adevărate este:”Crede și vei vedea!” De aceea, la posibila întrebare: Cum pot să știu dacă Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, dacă tot ceea ce e scris acolo este valabil pentru veșnicie? Răspunsul este simplu:”Crede și vei vedea!” Cum pot să știu că după moarte, mă așteaptă o altă viață, o viață fără de sfârșit, că va fi un Rai sau un Iad? Răspunsul e același:”Crede și vei vedea!”

Credința vede altfel lucrurile acestei lumi, creează alte ierarhii valorice, pentru că vederea ei străbate dincolo de vălul materialității care ne învăluie. Va veni o vreme când credința fiecăruia dintre noi, se va arăta vrednică sau nu pentru a deschide poarta Împărăției Cerurilor, până ce nu va fi târziu, merită să medităm la câteva gânduri ale poetului Vasile Militaru:

                                                               ”Poți să pierzi averi și ranguri

                                                                 Bogății cu rodu-n spic

                                                                 Dacă n-ai pierdut credința

                                                                 Încă n-ai pierdut nimic.”

Pr. Augustin Câmpean