POPAS DUHOVNICESC (4)

Existențialismul lui Iisus Hristos

Duminica a VIII-a după Rusalii (Matei 14:14-22)

Mântuitorul Iisus Hristos, tocmai primise vestea despre sfârșitul tragic al celui care-i ”pregătise calea”, adică a lui Ioan Botezătorul, veste care îl tulbură și care îl determină la clipe de reculegere și de însingurare. Tot acest plan al Domnului este dat peste cap, în momentul în care mulțimile de oameni identifică corabia în care se găsea Mântuitorul împreună cu ucenicii și urmărindu-o cu privirea pornesc pe uscat in speranța unei întâlniri iminente. De data aceasta ca și în alte conjuncturi, Hristos este ”biruit” de mila Sa pe care o arată față de oameni, o milă care Îl face să-și schimbe chiar planurile Sale dumnezeiești, să-și schimbe prioritățile, și asta, numai de dragul de a-i da curs. De multe ori în paginile Sf. Scripturi, vedem apelul Domnului la acest sentiment: ”Milă Îmi este de mulțime…” sau ”Milă voiesc iar nu jertfă”, o milă pe care Hristos o trăiește ca stare responsabilă, ce generează făptuirea binelui față de cel aflat la ananghie, lucru ce îl așteaptă împlinit și de către noi.

Întâlnirea aceasta între Hristos și mulțimea de oameni care au venit până în inima pustiului este una incitantă. Domnul Iisus le vorbește ore în șir despre Împărăția lui Dumnezeu, despre viața veșnică, le vindecă bolnavii, răspunde provocărilor, dă soluții la probleme nerezolvate. Era nu numai un orator de excepție, ci era Cel ce vedea dincolo de barierele neputinței noastre omenești și aducea totul în actualitate. Tot timpul acesta petrecut împreună parcă se comprimă, deoarece se consumă într-o desfătare sufletească atât a mulțimii cât și a lui Hristos. Era o stare generală dominată de acel sentiment de absorbire totală, în care ești implicat în eveniment și uiți cu totul de tine. Toată această stare de bucurie, de mulțumire, de uimire, de pace, de dorință de cunoaștere, este stricată la un moment dat de ucenici, care pun Domnului o problemă de ordin practic: Lasă-i să se ducă să-și cumpere de mâncare! Ucenicii nu înțeleseseră încă un principiu fundamental pe care Domnul Hristos tocmai îl punea acum în aplicare. Omul nu poate trăi numai cu hrană biologică, principiu scos în evidență și într-o altă conjunctură când, personal i-a replicat diavolului:"Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"(Matei 4:4). Omul nu poate trăi numai ca să se hrănească, nu poate coborî la condiția de existență animalică, nu acesta este scopul existenței lui. El are sentimente, are vise, idealuri, omul are un mâine, are viitor și ceea ce este mai important este faptul că omul are o veșnicie în față, o veșnicie pentru care Hristos îl conștientizează. A problematiza viața numai în mod pragmatic, palpabil, neținând cont și de necesitățile psihologice, sentimentale, intelectuale pe care le avem, este una din gravele erori pe care omul le poate comite. Din momentul în care omul nu este stabil din punct de vedere emoțional, sufletesc, intelectual, nu va fi capabil să găsească rațiuni care să-i demonstreze că viața merită trăită. De multe ori, fiecare dintre noi ajungem mai devreme sau mai târziu la concluzia că stabilitatea sufletească și emoțională, primează în fața stabilității fizice. Într-o astfel de situație s-a născut proverbul, deja celebru:”Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea!”

Hristos în calitate de Dumnezeu, știa că oamenii sunt nemâncați, dar știa că foamea sufletească e mult mai periculoasă decât foamea fizică. În ciuda acestei realități, totuși minunea se petrece. Hristos binecuvintează cele 5 pâini și cei 2 pești care se împart la o mare masă de oameni (undeva intre 5.000 – 10.000 de oameni) mâncând toți pe săturate iar la sfârșit resturile se constituie în 12 coșuri pline. Ceea ce a vrut să scoată acum Dumnezeu în relief, a fost faptul că liniștea sufletească sau pacea lăuntrică sau mai simplu, tihna, pe care El o adusese în sufletele acelor oameni prin cuvântul Său, e starea firească în care omul trebuie să-și mănânce pâinea cea de toate zilele. Însă lecția dumnezeiască cu privire la existența umană nu se oprește aici. Iisus Hristos pune degetul pe rana umanității atunci când arată că, grija cea mai mare a omului nu trebuie să se concentreze asupra hranei biologice, ci asupra hranei spirituale. Minunea cea mare nu este aceasta că s-au înmulţit pâinile și s-a săturat foamea unor oameni, aceasta o face Dumnezeu și cu animalele în fiecare zi și o putea face și fără întruparea Fiului Său trimițând mană din cer ca oarecând, dar, această minune este un preambul, o introducere la o altă minune care s-a pregătit special pentru om – împărtășirea din Dumnezeu.

În două cazuri, Hristos tocmai pentru a scoate in evidență importanța acestui lucru, se identifică cu principalele elemente care susțin viața noastră, o dată cu pâinea când zice:”Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6:51) și altădată cu apa când zice: ”cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.”(Ioan 4:14). Hrana aceasta fizică ne susține doar existența biologică și oricum biologicul nostru mai devreme sau mai târziu va muri, dar Hristos prin întruparea Sa, S-a pregătit pe Sine ca hrană pentru noi, o hrană din care dacă gustăm, dobândim atât tihna sufletească dar mai ales certitudinea continuității propriei noastre existențe.

Pr. Augustin Câmpean