Anii 2008-2010. Aşteptând ca mintea sa să i se umple cu o nouă carte (Theodoros, probabil), Mircea Cărtărescu se odihneşte, citeşte mult (nu totdeauna termină cărţile pe care le începe), se plimbă prin toată Europa, participă la lecturi din cărţile sale, dă interviuri, scrie articole la ziare, participă la reuniuni mondene şi......se smiorcăie, aşa cum îi e obiceiul. Ca şi în alţi ani, suferă că nu scrie cu adevărat, adică nu scrie „literatură mare”. Scrisul este sensul şi rostul vieţii lui, bucurie şi chin, speranţă şi deziluzie. Iată câteva din reflecţiile lui pe această temă, din această perioadă:
• Scrisu-ţi aduce numai necazuri, sau măcar mie mi-a adus din belşug: ură, invidie, griji, o presiune uneori de nesuportat. Frica de a nu-ţi pierde frazele, textele, minţile. În asta stă putere criticilor: ei au viclenia să nu scrie. Cine scrie intră în arenă. Cine nu, ridică doar degetul mare sau îl lasă-n jos, în tribună, la adăpost de lei şi retiari.
• Nu poţi scrie atât de bine încât să nu te-aştepţi să fii taxat drept un imbecil......Te poţi da peste cap, poţi răscoli cerul şi pământul – vei afla din zeci, din sute de guri că n-o faci bine, că eşti ilizibil. Eşti ca o mamă spartană: naşti în chinuri, ca apoi copilul să-ţi fie luat de Bătrâni, cercetat pe toate părţile şi, la cel mai mic defect, aruncat de pe o stâncă.
• La ce bun să scrii? Ca să vină o proastă şi să spună că ţi-ai schimbat maniera ca să iei premiul Nobel? Ca să vină un cretin şi să spună că „De ce iubim femeile”e o jenantă carte de consum?
• Viaţa mea s-a legat de scris, asta am făcut de 35 de ani încoace. Aici, în scris (care înseamnă şi memorie, şi imaginaţie, şi vis, dar pentru mine înseamnă sensul vieţii însăşi) este planeta mea cu singurul aer respirabil.
• Am dat un interviu în care, lejer şi în trecere, i-am atins pe doi trei măgari de critici.
• Nu scriu, deci nu sunt. Asta e adevărul: umblu ici-colo ca un mort viu.
• Scriam mai demult despre exigenţa absurdă, nebunească pe care o avem când judecăm cărţile sau filmele româneşti, pe care le comparăm doar cu capodoperele absolute şi-ncepem să-l urâm fizic, umoral, pe autorul lor dacă ele sunt doar bune, de parcă ne-ar fi înşelat, ne-ar fi prejudiciat, ne-ar fi făcut de râsul lumii. În schimb, lăudăm toate tâmpeniile dacă vin din afară.
Câţi dintre scriitorii români au curajul să-i atace pe critici în maniera în care o face M.C.? Nici unul, sau foarte puţini. Care-i răspunsul criticii? Printre altele, să-l treacă sub tăcere. Urmăresc emisiunea TV „Literatura de azi” a lui Daniel Cristea Enache, un critic pe care, alături de Alex Ştefănescu, îl simpatizez. Nu l-a invitat în emisiune pe M.C., nu-i rosteşte numele, deşi este, indiscutabil, cel mai mare scriitor român de azi (Să fi având vreo răfuială cu el?). Nici invitaţii lui D.C.E. n-o fac ( Să fie vorba de invidia de care-i acuză M.C.?).
La toate cărţile pe care le citeşte, M.C. are un cuvânt de spus - de obicei critic - atât despre carte cât şi despre autor. Sunt şi câţiva scriitori pe care îi apreciază aproape fără rezerve. Pe primul loc se situează Kafka. Să-i dăm cuvântul lui M.C.:
• Recitesc, cu pasiunea pe care doar foarte puţine cărţi mi—o stârnesc, „Jurnalul” lui Kafka, din care totul e citabil ( acelaşi lucru se întâmplă şi cu „Zen” n.n.), ca şi când autorul însuşi ar fi fost nu un om viu, ci un citat în marele colaj al lumii. De-aici poţi învăţa ce înseamnă să scrii profund, să simţi mirosul cuvintelor, să cobori cu ascensorul unei fraze în fundul tăcut al minei.
• Să fii ceea ce scrii, să nu fii nimic în afară de asta, să fii literatură, aşa cum era Kafka. Dar un Kafka român e o absurditate. Nimeni nu l-ar fi scos la suprafaţă, aici, din anonimatul său „fericit în nefericire”.
Aveţi ocazia, ca făcând click pe linck-urile de mai jos, să asistaţi la lansarea lui „Zen”, la Bookfest, în anul acesta, să-i vedeţi şi să-i ascultaţi ce spun despre aceasta carte Gabriel Liiceanu şi autorul însuşi.
Am încheiat relatările despre cartea lui Mircea Cărtărescu. Sper că am reuşit să redau ceva ( de cele mai multe ori cu cuvintele autorului) din personalitatea lui, din frământările sale şi să vă fac părtaşi la actul său de creaţie. M.C. este, indiscutabil, un mare scriitor. Se bucură de recunoaştere internaţională şi de onoruri pe ori unde merge. Este el foarte fericit? Nu totdeauna. Doar atunci când scrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu