POPAS DUHOVNICESC (5)

Incertitudinile vieții

Duminica a IX-a după Rusalii(Matei 14:22-34)

Am trăit poate fiecare dintre noi să vedem că, în diferitele împrejurări ale vieții, nu întotdeauna activitățile noastre își au rezultatul scontat. Noi ne dorim să trăim bucuria momentelor frumoase și fericirea clipelor de neuitat, să gustăm victoria și satisfacția câștigului în lupta cu obstacolele și greutățile vieții, dar de multe ori acestea toate devin o utopie. Ne facem planuri sau inițiem proiecte pe termen lung sau scurt, căutăm mijloace de a le pune în aplicare, urmând ca mai apoi să le putem duce la bun sfârșit. Dar cu toate acestea, se întâmplă uneori ca rezultatul să nu fie cel pe care îl așteptăm noi. Nu există certitudinea de tip ”cauză – efect” care să asigure bucuria împlinirii unui ideal. Se întâmplă să ne dorim foarte mult să dobândim un bun și… îl dobândim, să ajungem intr-o poziție privilegiată în societate și… ajungem, râvnim la locuri cât mai înalte în ierarhia socio-profesională și … le ocupăm, însă împlinirea acestor idealuri, nu garantează și împlinirea sau satisfacția noastră sufletească. De ce?

Mântuitorul Iisus Hristos a știut că ceea ce este esențial pentru om, stările pe care acesta le caută în viață, cum ar fi: bucuria, fericirea, dragostea etc., sunt stări de ordin sufletesc și ele se nasc dintr-o corectă orânduire a priorităților și dintr-o adevărată percepție a vieții. Întotdeauna când Hristos se adresa mulțimii, mesajul Său mergea direct la suflet, descoperind de fiecare dată un nou orizont al vieții, un alt fel de a percepe realitatea cotidiană. El se descoperă pe Sine ca singura cale către cer: ”Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10:9), se oferă ca ajutor în toate problemele vieții: ”Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, … Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.” (Ioan14:13-14) și insistă pe rezolvarea conflictelor de ordin interior, sufletesc, arătând în mai multe rânduri că ceea ce este cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu(Matei 19:26). Așadar, Hristos în calitate de Dumnezeu, in dragostea Sa nemărginită față de om, se pune la dispoziția acestuia, pentru că este singurul conștient că fără ajutorul Său, noi nu putem face nimic. De fapt acest lucru, Iisus îl spune răspicat și fără echivoc: ”....fără de Mine, nu puteți face nimic!” (Ioan15:5)

Nu știu dacă aceste lucruri pe care Hristos le-a scos în relief de atâtea ori, au convins audiența, cert este faptul că ucenicii nu s-au convins de această realitate. Pentru Hristos era o desfătare să stea în mijlocul mulțimii învătând, tămăduind sau sfătuind, pe când apostolii prin intermediul lui Petru, poate familiarizați cu mesajul divin, caută un mijloc prin care să-L determine pe Învățător să-și termine predica, invocând foamea mulțimii. Domnul Hristos știa mai bine decât Petru nevoia mulțimii, de aceea în două împrejurări vine cu exemple concrete prin care își argumentează învățătura. O dată provocându-i pe ucenici să le dea de mâncare: dacă ziceți că le este foame, dați-le voi să mănânce! Acum, în fața neputinței ucenicilor, Hristos face minunea înmulțirii pâinilor, arătând că cel ce potolește foamea sufletului este în stare să potolească și foamea trupului. În fața coșurilor pline cu firimituri, ucenicii erau uimiți, dar nu convinși de necesitatea trăirii împreună cu Dumnezeu. Acum este momentul, când pentru prima dată, Hristos își silește ucenicii să plece la drum fără El. Pe o mare liniștită, o corabie cu 12 oameni fără de Hristos, care a rămas să-și termine predica în fața mulțimii, pornește spre Capernaum. Aici este miezul textului de față pe care îl dezbatem. Ca din senin, se stârnește o furtună pe mare, ucenicii vâslesc din răsputeri o noapte întreagă, dar toată truda lor nu s-a concretizat decât in parcurgerea a 5 Km dintr-o rută, care trebuia parcursă în maxim o oră. Acum au simțit lipsa lui Dumnezeu, acum acel: ”....fără de Mine, nu puteți face nimic!” era înțeles pe deplin, acum și-au amintit că într-o altă furtună când Domnul era cu ei, chiar dacă dormea în corabie, când L-au trezit, El s-a sculat și a potolit atunci marea. Acum?!!! Regrete din partea tuturor.
Știți însă ce este interesant? Că e dureros să te desparți de Dumnezeu, dar e mai dureros să nu conștientizezi această despărțire. Când conștientizezi momentul îndepărtării și îl regreți cu sinceritate și îți dorești cu toată inima o nouă legătură și o nouă implicare a lui Dumnezeu în viața ta, El Dumnezeu, ca un tată cu o iubire nețărmurită, uită totul și-ți vine într-ajutor. Asta a făcut Hristos. I-a lăsat pe ucenici să conștientizeze îndepărtarea de El, iar în fața regretelor, marea învolburată nu a fost un obstacol pentru a veni în ajutorul lor.

Noi suntem dependenți de Dumnezeu, aceasta este realitatea pe care aici, Hristos o scoate in evidență. Faptul că Petru pășește pe apă pentru câteva câteva momente se datorează tot lui Hristos. Atunci când și-a luat privirea de la El și a privit valurile, Petru a început să se scufunde, pentru că noi oamenii, nu avem alte rațiuni care pot defini existența noastră, rostul nostru și finalitatea noastră, în afara lui Dumnezeu. Nu știu ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Petru nu ar fi cerut ajutorul lui Iisus. Nu știu. Știu însă că, au fost îngeri care au crezut că pot ajunge sus, pe cont propriu și au căzut pentru totdeauna. Să nu uităm, că nu putem face nimic și că nu putem aduce nimic la existență fără ajutorul și acordul Celui ce este însăși Existența. Toată truda noastră, va fi de fiecare dată zadarnică, atunci când ne vom încăpătâna să facem ceva pe cont propriu. Toate idealurile, toate visele sau proiectele noastre în care nu-L implicăm pe Dumnezeu sau sunt împotriva Lui, mai devreme sau mai târziu se vor vădi a fi ineficiente sau păguboase.

Acum mă întreb și vă întreb și pe dvs.:Merită oare să disprețuiești sau să fii nepăsător față de ajutorul și dragostea lui Dumnezeu numai din pricina unui orgoliu ieftin? Merită oare să pornești la drum de unul singur, când știi că Dumnezeu se pune neîncetat la îndemâna Ta? Merită să spui ”nu” Celui ce îți oferă oportunitățile unui trai fericit? Merită oare?!...

Pr. Augustin Câmpean