”Speranța, trebuie să moară ultima!”
Duminica a X-a după Rusalii (Matei 17:14-23)
În paginile Sf. Scripturi, găsim momente cu adevărat excepționale, în fața cărora rămânem uimiți ori de câte ori ne este dat să le citim. Un astfel de moment a fost și schimbarea la față a Mântuitorului Hristos înaintea ucenicilor, moment prin care iși afirmă calitatea dumnezeiască, dar mai mult, este declarat de Însăși vocea Tatălui, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Pe munte, ucenicii alături de Iisus, trăiesc la modul cel mai real, o clipă, un ”flash” a ceea ce va fi Împărăția lui Dumnezeu, clipe pe care Domnul le anunțase atunci când a zis:”Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.” (Matei 16:28) E greu de spus, care a fost rațiunea pentru care Hristos a dus cu Sine pe muntele Tabor, doar 3 dintre ucenicii Săi. Au fost nenumărate opinii, s-au făcut speculații în acest sens, unii și-au exprimat propria lor părere, fiecare după caz, însă, întâmplarea din evanghelia de față poate clarifica oarecum lucrurile.
La poala muntelui Tabor, ceilalți nouă ucenici sunt decepționați în credință din pricina eșecului ritualului de exorcizare a unui tânăr, care a fost adus de tatăl său la Hristos, dar negăsindu-L pe Acesta, a apelat la ucenicii Lui. Ei trăiau acum rușinea insuccesului în fața marii mase de oameni ce se găsea acolo și aștepta întoarcerea lui Hristos, dar mai ales trebuiau să suporte acuzele publice ce veneau din partea fariseilor și a cărturarilor care îi catalogau ca impostori. În toiul unei asemenea stări tensionate apare Hristos, care înțelegând tot ce se petrece, va pune la modul cel mai obiectiv, diagnosticul întregii mase de oameni, care reprezenta oarecum întreaga societate de atunci: ”O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17:17).
Hristos declară încă o dată, la modul cât se poate de simplu și fără echivoc, că mare parte din insuccesele noastre, se datorează lipsei sau slabei noastre credințe, oricât am încerca noi să nuanțăm sau să înțelegem altfel acest lucru. Credința este ”motorul” care activează posibilitățile înfăptuirii unei dorințe sau a transformării dorinței în faptă, deoarece credința îl aduce în prim planul vieții noastre pe Dumnezeu Căruia totul îi este cu putință. De aceea, Mântuitorul atunci când are în vedere puterea credinței, le spune în mai multe rânduri ucenicilor: ”Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Marcu 11:24) Iar Sf. Apostol Pavel experimentând puterea credinței afirma: ”Pot totul în Hristos care mă întărește” (Filipeni4:13) Și totuși … se naște întrebarea: De ce n-au putut ucenicii să izgonească demonul? S-au angajat oare în lucruri peste puterile lor? Răspunsul la aceste întrebări ar trebui să ne pună pe gânduri. Apostolii au fost pregătiți pentru acestă misiune de propovăduire a Evangheliei, misiune ce aveau să o continue mai ales după înălțarea Domnului la cer: ”Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei10:7-8), putem observa și bucuria pe care o au ucenicii după prima experiență în acest domeniu: ”Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău.” (Luca10:17). Deci ucenicii erau familiarizați cu astfel de acțiuni de exorcizare. Ce se întâmplase?
Insuccesul apare în momentul în care ești prea familiarizat cu anumite lucruri. Sunt evenimente atât de frecvente în viața noastră încât nu necesită mare atenție, pot fi chiar ignorate cu gândul că nu pun probleme deosebite și oricum le-am rezolvat cu ușurință de atâtea ori. Aceasta e una din stările care te duc sigur la greșeală sau la eșec. Au fost chirurgi celebri care au rezolvat cazuri grele dar au greșit o banală operație de apendice, sportivi care au eșuat lamentabil atunci când erau foarte aproape de laurii victoriei iar în plan spiritual au fost oameni care și-au închinat toată viața lui Dumnezeu iar la un moment dat, s-au lăsat biruiți de cel Rău. Există pericolul să ne obișnuim cu cele sfinte, ca și Uza cu chivotul Domnului (IIRegi6:6-7) și să nu mai avem rezultatele scontate, să rămânem cu rugăciunile neîmplinite, pentru că am crezut că totul merge din inerție. Credința este o chestiune prea delicată pentru a-i da o atenție secundară sau poate chiar a o ignora uneori, pentru că riscăm ca trecând prin evenimente ale vieții care fac apel la credință, căutându-o să nu o mai aflăm. Asfel se explică replica paradoxală a tatălui din evanghelie, care la întrebarea lui Hristos: Crezi? el să exclame: ”Cred Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24)
Deci ucenicii plini de ei, neinteresați de lucrurile înalte pe care Hristos avea să le descopere, familiarizați și nepăsători în fața luptei cu diavolul eșuează. Eșecul lor poate fi și eșecul nostru atunci când prin viața noastră arătăm atitudini similare cu a lor. Nu degeaba recomandă Iisus postul și rugăciunea, pentru că ambele reînnoadă legătura noastră cu Dumnezeu și reactivează prezența Lui în sufletele noastre.
Mai poate exista o abordare greșită a greutăților ce vin peste noi de-a lungul vieții. Aceasta constă în a ne rezolva de unii singuri problemele, fără să facem apel la credință, fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu ci pur și simplu bazându-ne pe forțele proprii. Așa se face că o femeie își căuta rezolvarea problemelor ei de sănătate ivite brusc în viața ei, pe la cei mai renumiți doctori, rezultatele investigațiilor medicale erau bune dar nu se putea găsi cauza suferinței. Atunci un medic i se adresează spunându-i: Doamnă, ați auzit de rugăciuni și de preoți și de biserici sau mănăstiri? Îndreptați-vă într-acolo, noi nu avem cu ce să vă ajutăm! Să te lupți așadar de unul singur și să refuzi sau să negi posibilitatea ajutorului dumnezeiesc este cea mai neinspirată gestionare a unei situații de criză.
Panica, neîncrederea sau frica de un pericol iminent, sunt stări care ne pot duce la abordarea unor soluții disperate. Dacă vom avea de trecut prin astfel de momente, să știți că speranța sau nădejdea este ceea ce ar trebui să ne mobilizeze, să ne facă să ne gândim la faptul că nu suntem singuri, că există întotdeauna un plan B pe care Dumnezeu sigur ne va ajuta să-l descoperim. Atunci când nu există credință, nu există nici speranță, pentru că speranța se naște din credință, își trage seva din credință și se stinge o dată cu credința. Speranța nu trebuie să moară, decât într-o singură conjuntură: când trăim aievea bucuria împlinirii celor sperate de noi, pe care Dumnezeu le-a împlinit în viața noastră, readucându-ne aminte de fiecare dată că: ”Toate sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9:23)
Pr. Augustin Câmpean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu