COŢOFENELE

Nu ştiu cine mi-a băgat în cap că această pasare, adică coţofana, este pasărea sub a cărei protecţie m-a pus Autoritatea Divină? Cred că am visat. M-am scandalizat! De ce tocmai coţofana? De ce tocmai această pasare care nu se bucură de un prea bun renume? M-am adresat unui specialist.

- Ce nu-ţi convine la ele? m-a întrebat el.

- În primul rând nu-mi convine că se hrănesc şi cu stârvuri, iar apoi pentru că sunt hoaţe, i-am răspuns eu.

- Şi ce dacă? Şi vulturul se hrăneşte cu stârvuri, fapt care nu i-a împiedecat pe români şi pe alte naţii să-l pună pe stema ţării lor, iar de hoţi e plină lumea. Orice fiinţă are şi defecte şi virtuţi.

- Ce virtuţi are coţofana?

- În mitologia germană ea era considerată ca sol al zeilor. În Asia era considerată ca aducătoare de noroc, iar amerindienii o considerau un duh, prieten al oamenilor Pe lângă asta este frumoasă. Este o îmbinare fericită de alb şi negru şi are o coadă elegantă.
Am studiat-o cu atenţie şi nu pot să spun decât că mi-a plăcut cum arată.

Arată bine, nu-i aşa? Mi se pare că există o oarecare maiestate în ţinuta sa! Ce ziceţi?

Am început să fiu atent la întâlnirile cu coţofenele. În primul rând, am remarcat că ele sunt destul de multe şi cam peste tot în zona de deal şi câmpie. Apoi, m-am autosugestionat că întâlnirile cu ele îmi poartă noroc! Autosugestia pozitivă, se ştie, are un efect benefic asupra moralului nostru. Am probat asta pe pielea mea: mă simţeam în siguranţă după fiecare întâlnire cu o coţofană. În semn de „recunoştinţă”( „din joacă” ar fi cuvântul mai potrivit), am cioplit totemul de mai jos. A fost prima mea sculptură în lemn. Şi faptul că mi-a reuşit mi-a dat de gândit!

După cum vedeţi, o coţofană încoronată, prin urmare o regină, se sprijină, protector, pe capul unui om. Omul sunt eu. Pe frunte mi-am gravat însemnul geologic al pământului, ca să-mi precizez statutul de pământean. Pe pieptul, burta, gâtul şi ceafa coţofenei, am gravat însemnele zodiacale ale membrilor familiei, ceia ce înseamnă că i-am pus pe toţi sub protecţia ei.

- Cea-i făcut tu, seamănă a adoraţie păgână, mi-a reproşat soţia.

- Nici într-un caz! Eu nu mă închin coţofenei ci Autorităţii Divine al cărei mesager o consider, aşa cum făceau şi nemţii, am scăldat-o eu.

După ce mi-am făcut casa la Runcu şi mai ales după ce pomii sădiţi de mine au început să producă, coţofenele au început să-mi dijmuiască fructele: au început cu caisele şi au continuat cu nucile. Găureau ambele fructe şi le mâncau sâmburii. O făceau cu o dexteritate extraordinară, chirurgicală aş putea zice! Multe fructe cădeau din pom datorită loviturilor pe care coţofenele le aplicau acestora, înainte de a ajunge la sâmbure. Pe unele din acestea le luau în gheare de jos, le duceau până în apropierea unui pom, le sprijineau de tulpina acestuia şi continuau operaţiunea începută sus! "Păsări deştepte!", mi-am zis. 

- Văd că coţofenele te taxează serios, pentru protecţia care ţi-o acordă, m-a zeflemisit în una din zile, soţia.

- Mi se pare corect, i-am răspuns eu, fără convingere. Totul pe lumea asta are un preţ.

Adevărul este că ele procedează aşa cu toată lumea şi că pe mine m-a exasperat obiceiul lor. Era cât pe aici să renunţ la protecţia lor, când, ce credeţi? M-am pomenit zilele trecute cu una din ele în teiul de sub fereastra casei mele, aflate în buricul Bucureştilor! Nu mai văzusem nici una, în plin Bucureşti, până atunci! „Asta a venit special la mine să mă avertizeze ca nu cumva să fac greşeala să o rup cu ele”, mi-am zis. Şi n-am rupt-o.