POPAS DUHOVNICESC (17)

Consecințele păcatului (I)

(Ev. Marcu 2:1-12)

            Atunci când un paralizat este adus de către 4 prieteni într-un fel de targă și lăsat apoi pe frânghii în casa în care se găsea Mântuitorul Hristos, cu toții ne-am fi așteptat ca Dumnezeu să-și întindă mâna Sa și să-l ridice pe slăbănog tămăduindu-l. Reacția lui Hristos este cel puțin surprinzătoare și poate pe alocuri de neînțeles. Ca Dumnezeu însă, El știa pentru ce motiv fusese adus bolnavul în fața Lui și totuși, El se apleacă spre o nevoie mult mai mare decât tămăduirea trupească, o nevoie pe care noi de multe ori o trecem cu vederea. Hristos l-a privit pe om în suflet și atunci i-a zis: ”Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

Atât de mult m-a marcat acest fapt, încât, meditând asupra problemei păcatului, mi-am dat seama că fiecare dintre noi minimalizăm consecințele pe care le are păcatul în viața noastră. Dacă e să recunoaștem cu sinceritate, atunci când se pune problema propriei păcătoșenii, ne complacem în starea noastră, cu gândul că nu suntem noi mai păcătoși decât alții, că vremurile s-au mai schimbat și acum sunt alte mentalități și alte valori, că lucrurile trebuie privite altfel, că nu mai este ca și oarecând. O să încerc totuși foarte pe scurt, să arăt că păcatul, care este încălcarea cu bună știință a voii și a legii lui Dumnezeu este nociv pentru om și aduce cel puțin 3 rele în viața noastră.

Întâi de toate aș vrea să precizez că păcatul este o răsturnare a ordinii valorilor rânduite de Dumnezeu pentru lumea aceasta, ca totul să ”funcționeze” normal și omul să fie fericit. Cu alte cuvinte, omului nu-i convine voia lui Dumnezeu exprimată prin legea morală și o reașază în alte tipare gândite de el. De fapt este o repetare a ceea ce au făcut Adam și Eva în Rai, căci omul nu-L recunoaște pe Dumnezeu ca suveran al său și se crede el însuși dumnezeu, îndreptățit a face ceea ce vrea. În această ordine de idei, păcatul este o insultă la adresa lui Dumnezeu, e o răzvrătire împotriva voii Sale, este declarația prin care ne exprimăm dorința de a ne trăi libertatea și fără ajutorul Lui. De aceea se spune că păcatul, rupe legătura dintre om și Dumnezeu, iar omul își trăiește singur boala, suferința, frustrarea și mai apoi deznădejdea. Hristos S-a întrupat tocmai pentru a restabili legătura omului cu Dumnezeu, pentru a-i reda ocazia de a fi fericit cu adevărat. Pentru aceasta, menirea lui Hristos nu a fost de a tămădui orice boală trupească întâlnită în lume, ci a fost de a-l înlătura pe om de la păcat și de a-l conştientiza, că bucuria și pacea nu sunt în lumea aceasta, ci în raiul împărăției lui Dumnezeu în care trebuie să ne dorim să intrăm, prin mijlocirea puterii lui Hristos care a zis: ”Eu sunt ușa…” Așadar mesajul central al textului de față, nu constă în extraordinara vindecare a slăbănogului, ci în puterea iertării păcatelor pe care Domnul o lasă ca testament de mare preț preoției, putere cu care preoții în numele lui Hristos, aduc restabilirea oricărei dezorientări a creștinului prin taina spovedaniei.

Să nu urmeze nimeni logica care spune că: dacă Dumnezeu a făcut toate, atât  cele văzute cât și cele nevăzute, implicit a făcut și păcatul. Greșit. Dumnezeu nu a făcut păcatul, El doar îl îngăduie pentru a nu știrbi libertatea de voință a omului, iar între cele două lucruri e mare diferență. E adevărat că tot ceea ce există în lume e creat de Dumnezeu, iar dacă păcatul nu e creat de Dumnezeu logic nu ar avea cum să existe. Și totuși păcatul e o realitate. Cum se împacă această situație? Un exemplu clasic este cel cu lumina și întunericul. Lumina a fost creată de Dumnezeu dar nu și întunericul, acesta nu există, el este doar lipsa luminii. Am să mă folosesc și de exemplul părintelui Rafail Noica care pornind de la faptul că păcatul e o deformare a lucrurilor, arăta că bălegarul atâta timp cât este în grajd nu e nicio problemă, mai mult, e benefic dacă e dus pe câmp pentru a fertiliza solul, dar în casa noastră, pe covorul nostru, deja devine o problemă.

pr. Augustin Câmpean