POPAS DUHOVNICESC (24)

Transcenderea pluralismului individual

reflecție la Duminica a XVII după Rusalii, Evanghelia femeii cananeence

(Matei 15.21-28 )

 

Titlul pe care l-am atribuit acestei scurte meditații, la o primă vedere ascunde un conținut pretențios și greu de înțeles însă pentru a nu crea această impresie vreau să definesc, de la început,  cuvintele care-l alcătuiesc, delimitând o perspectivă teologică și un conținut moderat. Termenul ,,a transcende’’ înseamnă a depăși limita cunoașterii experimentale, a realității perceptibile, ,,pluralismul individual’’ spune că faţă de ceilalţi eşti mereu altcineva, sau altceva, depinzând de modul cum te raportezi la fiecare dintre ei, mai concret suntem ispitiți să ne ascundem în spatele unei măști.

Pericopa evanghelică ne prezintă o femeie îndurerată care vine la Mântuitorul suspinând din adâncul sufletului de mamă, pentru fiica ei: ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon’’, (Matei 15,22). Mântuitorul îi simte sinceritatea, îi pătrunsese în inimă și-i dăduse curajul de a veni la El, dar nu i-a răspuns nici un cuvânt, lăsându-i credința ei să se manifeste. Dialogul care urmează, dintre Hristos și femeie, este unul mănos în semnificații. Am putea condamna opoziția Mântuitorului la cererea disperata a mamei, cel puțin la prima vedere.

Comportamentul potrivnic al Mântuitorului, era un examen de conștiința și de credință la care era supusă cananeanca. Pedagogul pregătește un suflet pentru întoarcerea din întuneric la lumină. Cuvintele cu care Mântuitorul o ispitește sunt greu de acceptat: ,,Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel’’,(Matei 15,26) sau ,,Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor’’,(Matei 15,26). Dacă separăm  aceste cuvinte de contextul  în care au fost rostite, observăm că acestea nu fac parte din limbajul uzual al Mântuitorului, Care a venit să mântuiască pe tot omul ce vine în lume, care Dumnezeu fiind s-a făcut om, ca pe om să-l facă ,,dumnezeu”. Femeia nu ripostează ci se pregătește într-o profundă smerenie să răspundă cuvintelor Mântuitorului: ,,Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor’’ (Matei 15,27). O mare tăcere se așterne în jur, toți cei prezenți rămân încremeniți de răspunsul femeii, iar Mântuitorului nu întârzie să-i ofere calificativul examenului, pe care tocmai l-a trecut, prin cuvintele: ,,O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela’’ (Matei 15,28).

Pentru a face legătura cu tema acestei cuvântări sunt necesare câteva precizări. Viața noastră se derulează pe o mare scenă în care fiecare își trăiește propriul rol. Personajele principale, pentru publicul exigent gata să ne aclame sau să ne huiduie, suntem noi. Deci fiecare este în același timp personaj principal în propria-i  reprezentație dar face parte și din publicul pretor, care jurizează prestația unui alt spectacol. Deloc de neglijat sunt culisele acestei mari scene care joacă un rol important, actorul se retrage din fața ochilor critici, dezbracă haina de scenă, leapădă ,,ficțiunea’’ teatrală. M-aș opri puțin asupra locului unde s-a petrecut acțiunea, în afara cetății Tirului și a Sidonului, ai căror locuitori erau porecliți ,,câini,, de evrei, datorită fărădelegilor săvârșite, desfrâul, blasfemia adusă lui Dumnezeu și păcate dintre cele mai urâte.

Femeia iese dintre locuitorii acestor cetăți, pentru a-l întâmpina pe Hristos. Dacă ar fi purtat dialogul în prezența conaționalilor săi, probabil femeia ar fi fost omorâtă cu pietre pentru trădare. Nu mai are nevoie de public, își interpretase destul rolul, se grăbea în liniștea culiselor. Purta masca unei cananeence, însă în spatele femeii de alt neam (decât cel evreiesc) se ascundea un suflet îndurerat, dar credincios.

Apostolii și cei care îl urmau pe Mântuitorul primesc o lecție de duhovnicie de la Acesta. Mântuitorul îmbrățișează, în scop pedagogic, mentalitatea greșită a poporului evreu, aceea de a-i desconsidera pe cei de alt neam și a-i numi câini pentru starea de păcătoșenie în care se afundaseră. Când cananeanca dă la o parte masca, apostolii și cei prezenți cunosc marea credință a mamei. Cu un cuvânt au ieșit toți din cercurile lor înguste, la orizontul cel mai larg, care este liniștea dumnezeiasca, și care tămăduiește orice boală și liniștește orice vifor din suflet.

Modul în care relaționăm cu ceilalți sau, mai degrabă, cât de mult îi iubim pe ceilalți, depinde de cât de goliți suntem de idei, concepte și așteptări. O dată cu conceptul de „relație” apar și așteptările, amintirile relațiilor trecute, precum și alte concepte mentale personale și culturale condiționate despre cum ar trebui să fie o „relație”. Noi vom încerca mai mereu să modelăm realitatea conform acestor concepte. Dar trebuie să vină cineva sa te scoată din cercul tău chinuitor de îngust, căci masca pe care o folosești te ia în vârtejul ei și te închide dinspre toată lumea și dinspre orice lume. E parcă, o prelungire a iadului după tine.

Din păcate nu suntem sinceri unii cu alții, omul se comportă într-un fel în societate și altfel acasă în familie. Doar Hristos cunoaște adevărata față a noastră, El este cel care ne învață sinceritatea. A te ascunde după o mască este dovada unui egoism dus la extremă, oamenii din jurul tău nu-ți mai văd chipul, ci văd doar o proiecție a sentimentelor și a acțiunilor bine controlate. Nu ne ascundem doar noi ci îl ascundem și pe Dumnezeu. Mă refer aici la omul care ascunde in spatele unei măști a unui om bun, o minte diabolică. Rețelele de socializare de pe internet confirmă acest adevăr, de fapt acest joc de roluri devine atractiv și copiii noștri cad în mrejele acestui pericol. Copiii devin adulți, bătrânii devin adolescenți, obsedații sexual devin copii, criminalii devin prieteni.

Sinceritatea face parte din firea noastră, din datul nostru firesc, de aceea trebuie să cultivăm în jurul nostru relații bazate pe onestitate, pe dragoste și nu pe aparențe, măști care vor fi descoperite mai devreme sau mai târziu provocând multă suferință și aici mă refer și la judecata de pe urmă când toate se vor descoperi. Pluralismul individual nu încurajează stabilirea unor relații trainice, naturale, ci îi dezbină pe oameni care nu mai au încredere în nimeni și în nimic pentru că totul ar putea fi neadevăr ascuns după masca adevărului. Omul care l-a găsit pe Hristos, ca și femeia cananeancă, se comportă natural, inspiră încredere plină lumină dumnezeiască. În momentul în care Dumnezeu sălășluiește în adâncul sufletului tău, acțiunile tale devin precise și rapide, curgând din intuiția profundă a realității experimentată ca stare interioară. Mintea se transformă într-un instrument excepțional de flexibil și plin de acuratețe iar sursa principală de informații devine Hristos.

Exercițiul smereniei, al iubirii, al sincerității ne ajută să vedem lumea altfel, schimbată de dragostea lui Dumnezeu. Cananeeanca ascundea în spatele unei măști, o mare credință un suflet nobil în care Hristos poposește. Oare noi ce fel de mască purtăm, pe cine ascundem? Dacă ascundem răutatea noastră, ascundem ură, frustrare, răzbunare și punem masca omului bun și prietenos, este vremea schimbării, a transcenderii pluralismului individual. Fiecare vom da socoteală pentru faptele noastre, pentru rătăcirile noastre sau pentru smintelile provocate celor din jurul nostru. Să-i facem loc în viața și în sufletul nostru lui Hristos. Toate sunt pieritoare, atât reprezentația noastră pe marea scenă a vieții, faima prestației noastre chiar și publicul, toate trec. Este important ca atunci când se va trage cortina și rămânem doar noi și Hristos să nu ne simțim părăsiți.

                                                                                 Pr. Crăciunaș Adrian