POPAS DUHOVNICESC (21)

Bezna din lumina reflectoarelor

(Luca 18,35-43)

 

            Bartimeu, orbul din Ierihon care stătea la marginea drumului și cerșea, mi-a inspirat o temă de meditație pe care cu cât o aprofundez, cu atât mai mult mă face să fiu mai responsabil față de propriul meu destin. Nu știu dacă cuiva dintre Dvs., vi s-a întâmplat vreodată să ”dați cu piciorul” unei șanse pe care viața vi-o pune o singură dată în față. Dacă da, înseamnă că știți sau cunoașteți frustrarea, părerea de rău, resentimentele sau vinovăția față de propria persoană, sentimente care te pot urmări toată viața. Ca să nu ajungi într-o asemenea postură trebuie să știi, să cunoști lucrurile esențiale de care trebuie să te ”agați” mai ales atunci când prinzi momentul. De ce vă spun toate acestea?  Mântuitorul Iisus Hristos era în ultimul Său drum către Ierusalim, unde va fi prins, anchetat și răstignit. În drumul Său, trece prin Ierihon (unul din cele mai vechi orașe ale Israelului și ale lumii) însoțit ca de obicei de mulțime multă. Bartimeu, nedumerit de freamătul neobișnuit al mulțimii care tulbura liniștea Ierihonului, întrebă: Ce este? Ce se întâmplă? Un trecător sau unul din mulțime îi spune așa într-o  doară: Trece Iisus din Nazaret! Acesta este momentul sau șansa pe care Bartimeu nu o ratează, ci din contră, se ,,agață” de ea cu disperare. Ceea ce nu știau cei mai luminați învățători și tâlcuitori ai Legii, adică cărturarii și fariseii, a știut acest nevăzător, acest oropsit al sorții, acest om marginalizat de societate, pentru care ziua de mâine însemna o mână întinsă pentru a cerși mila trecătorilor din Ierihon. Bartimeu a știut că Iisus din Nazaret este Mesia, cel ce trebuia să vină, de aceea și strigă cu disperare: ,,Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”(Lc. 18,38) Așadar, un nevăzător îl cunoaște pe Hristos, iar niște învățați (care în definitiv erau și învățători pentru alții) nu-L cunosc.

            Trăim într-un timp în care informația circulă foarte repede și este din abundență, atât canalele de știri, informațiile online sau ziarele, toate aduc un aflux de informație năucitor. Știm multe azi, știm ce s-a petrecut în Parlament, în țară și în străinătate, știm câte vedete au divorțat, cine a câștigat ultimul meci de fotbal, știm toate picanteriile vieții mondene, reflectoarele ne-au pus în lumină toate aceste lucruri, dar… prinși fiind în tot acest ,,spectacol”, mă întreb, mai știm oare că avem și suflet? Tare mă tem că am fost furați de lumina reflectoarelor care pun neîncetat în scenă fel de fel de situații(de multe ori bizare) și fără să ne dăm seama, aruncăm în beznă soarta sufletelor noastre. Ne-am obișnuit să-i privim pe alții și să nu ne mai privim pe noi, ne-am obișnuit să strigăm de la marginea terenului, uitând că și noi de fapt jucăm același meci, ne-a furat atât de mult mirajul lui ,,astăzi” încât uităm ce vom face ,,mâine”.

            Aș dori să afirm cu tărie un adevăr, și anume, nu trebuie scăpată niciodată din vedere esența lucrurilor, miezul. Da, e foarte bine că faci carieră într-un domeniu, că știi o grămadă de lucruri, să-ţi construiești o poziție socială, dar nu trebuie să neglijezi partea spirituală a vieții. În fond și la urma urmei, aceasta va rămâne în veci, când toate vor pieri sau le vom pierde printr-o conjunctură oarecare sau inevitabil la moarte, va rămâne această zestre spirituală cu care poți merge mai departe în veșnicie. Strămoșii noștri până nu demult, nu știau carte, dar știau sigur că au Tată sus în cer, știau că nicio faptă nu rămâne nerăsplătită și de aceea aveau acea frică de Dumnezeu și mai știau că moartea nu este sfârșitul a toate, ci mai degrabă începutul veșniciei. Ei n-au știut multe, dar au cunoscut esența vieții. Acest fapt îl determină pe Petre Țuțea să facă următoarea comparație: ,,O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.”

            Se spune despre un turist străin că venise în țara noastră în excursie. În munți, se pierduse de restul grupului admirând peisajul mirific. Întâlnește doi ciobani pe care bucuros îi întreabă despre grup, dacă l-au văzut in ce direcție a luat. Îi întreabă în engleză, în franceză, în germană…ei, nu înțelegeau nimic. Pleacă abătut, la care unul din cei doi zice: ,,Ai văzut ce de limbi cunoaște acesta?” La care celălalt răspunde: ,,Da, și la ce i-a folosit!”

            N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. E bună știința, e nobilă cultura, dar să nu uităm de suflet, s-ar putea ca odată să constatăm cu gust amar: ,,la ce mi-a folosit!” Bartimeu putea să aibă cea mai vastă cultură, să adune ucenici pe marginea șanțului din Ierihon, dacă n-ar fi avut ,,cultura Duhului”(vorba lui Rafael Noica), dacă n-ar fi avut acea lumină interioară care se naște din credință tot orb ar fi rămas, pierzând unica șansă pe care a avut-o în viață de a se întâlni cu Dumnezeu față către față.

Mi se par deosebit de sugestive și foarte potrivite pentru a încheia această meditație, următoarele versuri pe care Paula Seling le cântă de-a dreptul angelic:

 ,,De-aș ști toată-nțelepciunea câtă e sub soare,

                                             În zadar dacă-mi lipsește cea mântuitoare.

                                             Ce folos,ce folos,minte fără de Hristos…”

                                                           Pr. Augustin Câmpean