UNGURII (3)

3. Inegalitate socială, revolte, revoluţii, revoluţionari

Inegalitatea socială şi nedreptăţile sociale şi etnice şi religioase  din Ungaria şi Transilvania Evului Mediu au fost dintre cele mai mari. Mai ales după răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), când Dieta maghiară a votat „Codul tripartit” sau Tripartitum, cum este cunoscut el, care şi-a păstrat valabilitatea până în 1848, nedreptăţile sociale au atins apogeul. Nobilimea i-a condamnat la „iobăgie perpetuă” pe toţi ţăranii pentru „necredinţa” lor. Li s-a contestat orice proprietate: din acel moment, nici o lege şi nici un tribunal nu-i mai apăra pe iobagi în faţa nobilimii (pag.96-97).

Răscoala a fost înăbuşită cu sălbăticie, în stilul năvălitorilor asiatici (unguri, tătari, turci etc):  Doja a fost legat de un tron de fier înroşit în foc, iar pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc. Ceilalţi conducători, care timp de două săptămâni nu primiseră nici un fel de hrană, au fost forţaţi să smulgă carne din trupul lui Doja încă viu şi s-o mănânce (pag. 96).

În secolul XVII, în ciuda faptului că reprezentau în Transilvania propriu zisă elementul etnic majoritar, românii erau crunt discriminaţi. Credinţa  ortodoxă a românilor trecea drept religie „tolerată”, pentru că românii nu formau o naţiune reprezentată în Dietă (aşa cum, începând din 1437, era cazul nobililor unguri, al secuilor şi al saşilor), adică ortodoxia putea fi într-adevăr practicată liber, dar adepţilor ei li se refuza egalitatea de drepturi politice (pag.120).

Dovadă a „simpatiei” sale pentru români, o serie de evenimente legate de cei din Transilvania sunt ori minimalizate ori trecute cu vederea de către Paul Lendvai, în cartea pe care o analizăm. Despre momentul Mihai Viteazul catadicseşte să spună doar atât: Transilvania a fost lăsată de Sigismund mai întâi pe seama domniei îngrozitoare generalului Giorgio Basta, comandantul imperial apoi nu mai puţin groaznicei intervenţii a lui Mihai Viteazul, voivodul Ţării Româneşti, şi în sfârşit şi pe seama turcilor setoşi de răzbunare (pag.121) De ce o fi fost atât de groaznică intervenţia lui Mihai Viteazul? Nu ni se dau amănunte. Despre răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan şi despre cea condusă de Avram Iancu (1848), scriitorul nici barem nu pomeneşte!

Ungurii susţin că epoca cea mai glorioasă din istoria lor a fost  Revoluţia de la 1848, lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva Casei de Habsburg, ca şi împotriva croaţilor, românilor şi sârbilor aliaţi cu austriecii şi, în final, împotriva Rusiei chemate în ajutor (pag.218).

Conducătorul Revoluţiei a fost Lajos Kossuth. Nici un politician ungur nu a fost vreodată în aşa măsură obiect al glorificării din partea tuturor straturilor poporului şi totodată ţintă a demonetizării din partea politicienilor popoarelor vecine, cum a fost omul a cărui viaţă lungă (1802-1894) se confundă cu victoriile şi înfrângerile poporului său, spune Paul Lendvai (pag. 219). …unii istorici şi foşti tovarăşi de drum au scris mult despre: gelozia şi vanitatea sa, despre firea sa rece şi egoismul său, despre incapacitatea sa de a se transpune în situaţia celuilalt şi de a manifesta o minimă înţelegere pentru doleanţele naţionalităţilor (pag.243). István Szécheny spunea despre el: că este o otravă morală (pag.235), iar politicianul liberal Pál Nyáry că a fost „un comediant blestemat”. Scriitorul englez Edward Crankshaw spune că el este un slovac de la ţară, iar mama lui nu ştia ungureşte. Cert este că numele de Kossuth provine de la un cuvânt slovac care înseamnă ţap, afirmă autorul cărţii. Kossuth susţine despre el: M-am născut ca ungur şi am fost educat ca ungur (pag.220). Eu consider că nu este important ce a fost el cu adevărat ci ce a simţit şi ce a făcut el pentru unguri.  Privit prin această prismă, a fost, fără doar şi poate, ungur. Acelaşi lucru se poate spune despre mulţi unguri vestiţi, pe care Paul Lendvai se bucură să-i descopere că au fost evrei, au în ei sânge evreiesc sau au alte origini.  Este şi cazul lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său Matei, amândoi unguri prin ceea ce simţeau şi au făcut pentru Ungaria.

Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, după ziarul Pesti Hirlap - al cărui redactor şef era chiar Kossuth - obligativitatea nobililor la plata impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, reforme umanitare, unirea cu Transilvania şi introducerea maghiarei ca limbă oficială în întreaga ţară. Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era aproape nici pentru un reformator cu idei radicale sau conservatoare (pag. 222). Chestiunile de viaţă şi de moarte ale revoluţiei maghiare erau relaţiile tensionate cu Austria, cu Croaţia şi cu cele mai importante grupuri etnice străine, precum cele ale românilor, sârbilor şi croaţilor (pag. 236). Grupurile etnice au cerut în primăvara lui 1848 autonomie şi auto-administraţie, unele în interiorul Ungariei, altele, precum croaţii, chiar în cadrul Casei de Habsburg (pag. 237). Bineînţeles că nu li s-au acordat. În zilele noastre este rândul ungurilor din ţările vecine cu Ungaria să ceară acelaşi lucru (vezi secuii din România) şi se miră că sunt trataţi cu aceeaşi lipsă de înţelegere.

 În primăvara lui 1949, revoluţionarii maghiari au repurtat victorii strălucite în lupta cu austrieci, au nimicit rezistenţa naţionalităţilor conlocuitoare, au reuşit să elibereze majoritatea teritoriului  ţării şi şi-au declarat chiar independenţa faţă de austrieci, Kosuth fiind ales guvernator preşedinte. Au intervenit însă ruşii şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. Paul Lendvai remarcă: Ca de atâtea ori în perioade mai îndepărtate şi mai apropiate ale istoriei maghiare (din 1241 până în 1956) nici o putere europeană nu a mişcat nici măcar un deget în interesul maghiarilor (pag. 249). De ce oare? După înfrângerea revoluţiei, treisprezece generali ai armatei revoluţionare ungare au fost executaţi – nouă prin ştreang, patru prin împuşcare – la şanţul de fortificaţie al Aradului.  Ei au fost: un german de provenienţă ne austriacă, un german austriac, doi germani unguri, un croat, un sârb bănăţean şi doi maghiari de origine armeană şi cinci maghiari. Nu toţi cei cinci maghiari „puri” puteau să vorbească sau să înţeleagă ungureşte (pag. 251). Kossuth a murit în exil.

Printre eroii revoluţiei maghiare de la 1848 se numără şi Sándor Petöfi (1823-1849), poetul naţional maghiar. El provenea dintr-o familie iniţial sârbească şi, începând cu străbunicul, deja slovacă. Părinţii lui, un măcelar şi o servitoare, încă mai vorbeau cu accent limba maghiară.  Tânărul poet şi actor s-a numit iniţial Petrovics, el folosindu-se de numele Petöfi abia după 1842 (pag.232). La fel ca şi Eminescu al nostru, care s-a născut Eminovici. Încă odată, nu contează ce te-ai născut ci contează ceea ce crezi sincer şi ceea ce dovedeşti prin faptele tale că eşti. Petöfi a căzut, la 13 iulie 1849, în bătălia de la Sighişoara în lupta contra ruşilor.

Inegalitatea socială a continuat să existe şi în regimul dualist. La 1899, episcopul catolic Ottoká Prohászka declara: Domnul (stăpânul n.n.) nu-l vede pe ţăran ca pe un om întreg, ci, după vechea concepţie feudală, ca jumătate de vită cornută. Iar Paul Lendavai adaugă: O treime dintre ţărani erau, în realitate, semiproletari cu o proprietate minusculă, cu mai puţin de trei hectare….În 1910, ieşeau la numărătoare trei milioane de ţărani săraci, iar dacă se luau în calcul semiproletarii, se ajungea chiar la patru milioane (pag.337). La începutul secolului al XX-lea 15 la sută dintre maghiari trăiau în gospodării izolate şi în pustele marilor moşii, 30 până la 35 la sută în oraşe sau oraşe de câmpie, 50 până la 55 la sută însă în sate…..Budapesta nu era numai oraşul celor 600 de cafenele, al celor 40 de bordeluri şi al celor mai multe mori din lume, ci şi cel al cartierelor mizere pentru mână de lucru auxiliară sezonieră, lucrători zileri fără şcoală, de cele mai multe oro slovaci şi germani. La sfârşitul secolului, un sfert din populaţie locuia în condiţii atât de mizerabile, încât ajunsese la raportul de şase persoane pe cameră (pag. 338)

 

                                                                 (va urma)