SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?

După cartea „De ce este România altfel?”, care a creat valuri în societatea românească, Lucian Boia vine cu o altă carte, „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine”, cam de aceeaşi factură.

Asistăm la sfârşitul Occidentului? Autorul nu ne dă un răspuns cert, dar ne lasă să credem că aşa va fi: Occidentul se duce pe copcă. Vor reacţiona românii şi de data aceasta, la fel de nervos? Părerea noastră este că nu, pentru că, de data aceasta, este vorba mai mult de „capra vecinului”. S-ar putea să se chiar bucure, că cei care-l privesc acum de sus o vor „lua-o în freză”.  

 Da, Occidentul, care începând cu secolul XI, s-a instalat în fruntea progresului omenirii, cel care, înaintea altora, a experimentat, a inventat şi s-a industrializat, a călătorit, a descoperit şi şi-a extins neîntrerupt teritoriile, cel care a crezut în progres şi democraţie şi, în final, cel care a creat cel mai înalt nivel de civilizaţie de pe Terra, a început să dea serioase semne de oboseală:

• Se micşorează în raport cu restul lumii, îi îmbătrâneşte populaţia, intră în recesiune economică, îi scade încrederea în sine, devine mai puţin religios, naţiunea devine, pentru el, o noţiune din ce în ce mai abstractă şi mai palidă.
• Îl asaltează tot felul de alte pericole dinăuntru sau din afară cum ar fi: globalizarea, imigraţia, multiculturalitatea,   agresivitatea musulmană, creşterea economică a Chinei şi a aşa ziselor economii emergente (India, Brazilia, etc.) şi lărgirea pieţelor de desfacere ale acestora în detrimentul celor occidentale.

La scară globală, toate ţările se dezvoltă. Cele rămase în urmă se luptă se la ajungă pe cele mai dezvoltate şi chiar să le întreacă, tehnica avansează, Internetul pune stăpânire pe viaţa noastră şi, cu toate astea, nu suntem şi se pare că nici nu vom fi mai fericiţi. Dezvoltarea aduce stres, poluare şi accentuează inegalitatea socială, încât au apărut voci care susţin că ar trebui să rămânem pe loc. Apar curente artistice aberante, lumea are mai uşor acces la informaţii, dar este mult mai puţin cultă, se citeşte din ce în ce mai puţin, se inversează valorile în societate, în prim plan făcându-şi loc figuri din sport şi din lumea spectacolului, oamenii de cultură trec într-un plan secundar,  mulţi autori celebri sunt pe cale să-şi afle ultimul refugiu în dicţionare, scrie autorul. Până când va rezista Michelangelo ? se întrebă el şi face următorul apel şocant: Creatori de tot felul, nu vă mai înscrieţi la concursul de nemurire! A fost între timp anulat.

Până aici a fost istorie, iar autorul, istoric de profesie, s-a aflat în largul lui. Ce ne aşteaptă în viitor? Când e vorba de viitor, autorul ridică mâinile în sus. Spune despre el fie că nu există, fie că nu poate fi anticipat sau, în final, că nu avem nici o posibilitate de a-l controla, de a-l înrâuri, de a-l canaliza într-o anumită direcţie. Totuşi, din ce se scrie şi din ce se vorbeşte, domnia sa a reţinut câteva evoluţii, probabile, la scară globală şi câteva scenarii, posibile, referitore la Uniunea Europeană.

La scară globală, autorul are şi o certitudine: noul hegemon al planetei, într-un viitor apropiat va fi China, care, în momentul de faţă, este ..o combinaţie curioasă de ţară subdezvoltată şi de ţară supradezvoltată, de economie de piaţă şi de regim politic totalitar şi care are şi câteva probleme care ar putea-o zdruncina serios, cum ar fi: nemulţumirea populaţiei faţă de nivelul scăzut de viaţă, politica demografică (cea a copilului unic), care duce la îmbătrânirea accentuată a populaţiei. Autorul mai menţionează faptul că dezvoltarea  tehnologică a Chinei s-a bazat mai mult pe furtul de tehnologie, decât pe cercetarea proprie, dovadă şi că, până acum, ea n-a obţinut nici un Premiu Nobel.

 SUA va avea mult timp de aici înainte un rol important, chiar dacă trece pe locul doi, dar n-ar fi nici complet exclus să-şi menţină poziţia de lider mondial, dar cu o influenţă redusă. Un rol important în viitor ar putea avea Brazilia, Canada şi Australia. În ce o priveşte pe Rusia, ea pare exclusă din competiţie, declară autorul.

Pentru viitorul omenirii, sunt menţionate două  scenarii blânde şi unul catastrofic:

• Primul scenariu bând este cel al Clubului de la Roma, din 1972, având ca orizont anul 2052 şi  aparţinând lui Jorgen Randers. El este rezumat astfel: Clima se va încălzi, dar nu prea tare, unele economii vor creşte mai repede (China), altele mai încet (Statele Unite, Europa Occidentală,). Contrastele se vor mai atenua, ierarhiile însă rămân, iar ţările foarte sărace se vor afla încă la mare distanţă de cele bogate. China, fireşte, va fi „noul hegemon”. La întrebarea „vom fi mai săraci?”, autorul răspunde, filosofic: „Unii dintre noi vor fi, alţii nu.” „Vor fi suficiente slujbe?” Tot el ne asigură că da.
• Al doilea scenariu blând aparţine CIA şi are ca orizont anul 2030.  Acest scenariu prognozează un rol mai important în viitor pentru actorii non-statali, un acces mai uşor al grupurilor la armele de distrugere în masă, dispersarea puterii, Statele Unite pierzând din influenţă şi China câştigând, dar fără ca vreo ţară sau vreun ansamblu să ocupe o poziţie dominantă; în plan demografic, accentuarea procesului de îmbătrânire al populaţiei, migraţiune trnsfrontalieră în creştere, urbanizare masivă; lipsa apei va afecta regiuni întinse ale globului, provocând penurie alimentară, deplasări de populaţie, tensiuni politice regionale. Zonele cu potenţial ridicat de conflict sunt desemnate a fi Orientul Mijlociu şi sudul Asiei.
• Scenariul catastrofic este cel al ecologiştilor. Ei au anunţat, nici mai mult nici mai puţin,  prăbuşirea întregului sistem de civilizaţie până în 2020. Simultan, ar urma să aibă loc „ prăbuşirea sistemului financiar mondial, declinul producţiei petroliere şi un cataclism climatic, ecologic sau geologic de mare amploare. Soluţia: Renunţarea la creşterea economică. Avem de ales între descreştere sau barbarie…. Statele se vor fragmenta, urmând conturul diverselor etnii (şi cum sunt între 5000 şi 20.000 de etnii şi  numai de 200 de state, ne putem imagina proporţiile fenomenului)…..Se va termina şi cu democraţia. Vom avea state sau „mini-state”, fie totalitare, fie devenite „anarhii mafiote”(în prelungirea tendinţelor fasciste, populiste, xenofobe, pe cale de amplificare în diverse ţări europene)”, (Autorul citează din cartea ”2012-2022: un deceniu înainte de catastrofe”, autori Yves Cochet, Jean-Pierre Dupuy, Susan George, Serge Latouche.)

 Referitor la Uniunea Europeană,  se întrevăd două scenarii, unul  negativ, altul pozitiv şi un al treilea, de compromis, care le completează pe primele două. Iată-le:

• Scenariul negativ: Uniunea nu va rezista turbulenţelor actuale şi (probabil) viitoare, şi se va destrăma. Marea Britanie s-ar putea desprinde de UE, Scoţia de Marea Britanie, Catalonia de Spania, Belgia s-ar putea desfiinţa ca urmare a rupturi ca ar interveni între valoni şi flamanzi.
• Scenariul pozitiv: Uniunea nu se va dezmembra. În situaţia asta ea ar trebui să se consolideze. Un stat federal……ar fi greu nu numai de realizat, dar chiar de imaginat, pentru că ţările europene sunt foarte diferite. Poate o confederaţie? Problema ar fi ce mai  rămâne în suveranitatea statelor şi ce va trece sub regimul suveranităţii comune. În situaţia asta, Europa ar vorbi pe o singură voce pe plan extern, ceea ce ar fi de dorit, consideră autorul.
• Scenariul de compromis: Uniunea nu va funcţiona toată în acelaşi registru şi cu aceeaşi viteză….Nucleul puternic, adevărata uniune, va cuprinde statele din nord…. Statele din sud vor forma o altă zonă, mai puţin dezvoltată şi cu tot felul de insuficienţe structurale. Despre poziţia României în acest scenariu, autorul declară cu nu are habar, ceea ce ne lasă pe noi să credem că ea ar putea fi chiar rejectată din uniune.

Singura şansă pentru Occident, dacă nu vrea să-şi grăbească declinul şi să subscrie la propria-i dispariţie, spune autorul, este regăsirea încrederii în sine şi redescoperirea gustului marilor idealuri care l-au pus cândva în mişcare. Nu sunt sigur că va fi aşa, spune el şi încheie, încercând să ne consoleze: omul este fiinţa cea mai adaptabilă; aşa că nici o grijă, se va adapta perfect la oricare dintre istoriile posibile şi nu va avea nici un motiv să regrete ce a fost cândva. Prin urmare, nu ne mai rămâne decât să resemnăm şi să zicem: Ce-o fi, o fi!

           Ar mai fi de spus despre carte că este scrisă bine, cu un realmente talent literar şi pedagogoc.