SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?
După cartea
„De ce este România altfel?”, care a creat valuri în societatea românească,
Lucian Boia vine cu o altă carte, „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine”,
cam de aceeaşi factură.
Asistăm la
sfârşitul Occidentului? Autorul nu ne dă un răspuns cert, dar ne lasă să credem
că aşa va fi: Occidentul se duce pe copcă. Vor reacţiona românii şi de data
aceasta, la fel de nervos? Părerea noastră este că nu, pentru că, de data
aceasta, este vorba mai mult de „capra vecinului”. S-ar putea să se chiar
bucure, că cei care-l privesc acum de sus o vor „lua-o în freză”.
Da, Occidentul, care începând cu secolul XI,
s-a instalat în fruntea progresului omenirii, cel care, înaintea altora, a
experimentat, a inventat şi s-a industrializat, a călătorit, a descoperit şi
şi-a extins neîntrerupt teritoriile, cel care a crezut în progres şi democraţie
şi, în final, cel care a creat cel mai înalt nivel de civilizaţie de pe Terra,
a început să dea serioase semne de oboseală:
- Se micşorează
în raport cu restul lumii, îi îmbătrâneşte populaţia, intră în recesiune
economică, îi scade încrederea în sine, devine mai puţin religios, naţiunea
devine, pentru el, o noţiune din ce în ce mai abstractă şi mai palidă.
- Îl asaltează tot felul de alte pericole dinăuntru
sau din afară cum ar fi: globalizarea, imigraţia, multiculturalitatea, agresivitatea
musulmană, creşterea economică a Chinei şi a aşa ziselor economii
emergente (India, Brazilia, etc.) şi lărgirea pieţelor de desfacere ale
acestora în detrimentul celor occidentale.
La scară globală,
toate ţările se dezvoltă. Cele rămase în urmă se luptă se la ajungă pe cele mai
dezvoltate şi chiar să le întreacă, tehnica avansează, Internetul pune
stăpânire pe viaţa noastră şi, cu toate astea, nu suntem şi se pare că nici nu
vom fi mai fericiţi. Dezvoltarea aduce stres, poluare şi accentuează
inegalitatea socială, încât au apărut voci care susţin că ar trebui să rămânem
pe loc. Apar curente artistice aberante, lumea are mai uşor acces la
informaţii, dar este mult mai puţin cultă, se citeşte din ce în ce mai puţin,
se inversează valorile în societate, în prim plan făcându-şi loc figuri din
sport şi din lumea spectacolului, oamenii de cultură trec într-un plan
secundar, mulţi autori celebri sunt pe cale să-şi afle ultimul refugiu în
dicţionare, scrie autorul. Până când
va rezista Michelangelo ? se întrebă el şi face următorul apel şocant: Creatori de tot felul, nu vă mai înscrieţi
la concursul de nemurire! A fost între timp anulat.
Până aici a
fost istorie, iar autorul, istoric de profesie, s-a aflat în largul lui. Ce ne
aşteaptă în viitor? Când e vorba de viitor, autorul ridică mâinile în sus.
Spune despre el fie că nu există, fie
că nu poate fi anticipat sau, în
final, că nu avem nici o posibilitate de
a-l controla, de a-l înrâuri, de a-l canaliza într-o anumită direcţie. Totuşi,
din ce se scrie şi din ce se vorbeşte, domnia sa a reţinut câteva evoluţii,
probabile, la scară globală şi câteva scenarii, posibile, referitore la Uniunea
Europeană.
La scară
globală, autorul are şi o certitudine:
noul hegemon al planetei, într-un viitor apropiat va fi China, care, în
momentul de faţă, este ..o combinaţie
curioasă de ţară subdezvoltată şi de
ţară supradezvoltată, de economie de piaţă şi de regim politic totalitar şi
care are şi câteva probleme care ar putea-o zdruncina serios, cum ar fi:
nemulţumirea populaţiei faţă de nivelul scăzut de viaţă, politica demografică (cea a copilului unic), care duce la îmbătrânirea accentuată a populaţiei.
Autorul mai menţionează faptul că dezvoltarea tehnologică a Chinei s-a bazat mai mult pe
furtul de tehnologie, decât pe cercetarea proprie, dovadă şi că, până acum, ea
n-a obţinut nici un Premiu Nobel.
SUA va avea mult timp de aici înainte un rol
important, chiar dacă trece pe locul doi, dar n-ar fi nici complet exclus să-şi
menţină poziţia de lider mondial, dar cu o influenţă redusă. Un rol important
în viitor ar putea avea Brazilia, Canada şi Australia. În ce o priveşte pe
Rusia, ea pare exclusă din competiţie, declară
autorul.
Pentru viitorul
omenirii, sunt menţionate două scenarii blânde şi unul catastrofic:
- Primul scenariu bând este cel al Clubului de la
Roma, din 1972, având ca orizont anul 2052 şi aparţinând lui Jorgen Randers. El este
rezumat astfel: Clima se va încălzi,
dar nu prea tare, unele economii vor creşte mai repede (China), altele mai
încet (Statele Unite, Europa Occidentală,). Contrastele se vor mai atenua,
ierarhiile însă rămân, iar ţările foarte sărace se vor afla încă la mare
distanţă de cele bogate. China, fireşte, va fi „noul hegemon”. La
întrebarea „vom fi mai săraci?”, autorul răspunde, filosofic: „Unii dintre
noi vor fi, alţii nu.” „Vor fi suficiente slujbe?” Tot el ne asigură că
da.
- Al doilea scenariu blând aparţine CIA şi are ca
orizont anul 2030. Acest scenariu
prognozează un rol mai important în viitor pentru actorii non-statali, un acces mai uşor al grupurilor la armele de
distrugere în masă, dispersarea puterii, Statele Unite pierzând din
influenţă şi China câştigând, dar fără ca vreo ţară sau vreun ansamblu să
ocupe o poziţie dominantă; în plan demografic, accentuarea procesului de
îmbătrânire al populaţiei, migraţiune trnsfrontalieră în creştere,
urbanizare masivă; lipsa apei va afecta regiuni întinse ale globului,
provocând penurie alimentară, deplasări de populaţie, tensiuni politice
regionale. Zonele cu potenţial ridicat de conflict sunt desemnate a fi
Orientul Mijlociu şi sudul Asiei.
- Scenariul catastrofic este cel al ecologiştilor. Ei
au anunţat, nici mai mult nici mai puţin, prăbuşirea întregului sistem de
civilizaţie până în 2020. Simultan, ar urma să aibă loc „ prăbuşirea sistemului financiar
mondial, declinul producţiei petroliere şi un cataclism climatic, ecologic
sau geologic de mare amploare. Soluţia: Renunţarea la creşterea economică. Avem de ales între descreştere
sau barbarie…. Statele se vor
fragmenta, urmând conturul diverselor etnii (şi cum sunt între 5000 şi
20.000 de etnii şi numai de 200 de
state, ne putem imagina proporţiile fenomenului)…..Se va termina şi cu
democraţia. Vom avea state sau „mini-state”, fie totalitare, fie devenite
„anarhii mafiote”(în prelungirea tendinţelor fasciste, populiste,
xenofobe, pe cale de amplificare în diverse ţări europene)”, (Autorul
citează din cartea ”2012-2022: un
deceniu înainte de catastrofe”, autori Yves Cochet, Jean-Pierre Dupuy,
Susan George, Serge Latouche.)
Referitor la Uniunea Europeană, se întrevăd două scenarii, unul negativ, altul pozitiv şi un al treilea, de
compromis, care le completează pe primele două. Iată-le:
- Scenariul
negativ: Uniunea nu va rezista
turbulenţelor actuale şi (probabil) viitoare, şi se va destrăma. Marea Britanie s-ar putea
desprinde de UE, Scoţia de Marea Britanie, Catalonia de Spania, Belgia
s-ar putea desfiinţa ca urmare a rupturi ca ar interveni între valoni şi
flamanzi.
- Scenariul
pozitiv: Uniunea nu se va
dezmembra. În situaţia asta ea ar trebui să se consolideze. Un stat federal……ar fi greu nu numai de
realizat, dar chiar de imaginat, pentru că ţările europene sunt foarte
diferite. Poate o confederaţie? Problema ar fi ce mai
rămâne în suveranitatea
statelor şi ce va trece sub regimul suveranităţii comune. În situaţia
asta, Europa ar vorbi pe o singură voce pe plan extern, ceea ce ar fi de
dorit, consideră autorul.
- Scenariul de
compromis: Uniunea nu va
funcţiona toată în acelaşi registru şi cu aceeaşi viteză….Nucleul
puternic, adevărata uniune, va cuprinde statele din nord…. Statele din sud
vor forma o altă zonă, mai puţin dezvoltată şi cu tot felul de
insuficienţe structurale. Despre poziţia României în acest scenariu,
autorul declară cu nu are habar, ceea ce ne lasă pe noi să credem că ea ar
putea fi chiar rejectată din uniune.
Singura şansă pentru Occident, dacă nu vrea
să-şi grăbească declinul şi să subscrie la propria-i dispariţie, spune
autorul, este regăsirea încrederii în
sine şi redescoperirea gustului marilor idealuri care l-au pus cândva în
mişcare. Nu sunt sigur că va fi aşa, spune el şi încheie, încercând să ne
consoleze: omul este fiinţa cea mai
adaptabilă; aşa că nici o grijă, se va adapta perfect la oricare dintre
istoriile posibile şi nu va avea nici un motiv să regrete ce a fost cândva. Prin
urmare, nu ne mai rămâne decât să resemnăm şi să zicem: Ce-o fi, o fi!
Ar mai fi de spus despre carte că este scrisă bine, cu un realmente talent literar şi pedagogoc.
2 comentarii:
Lucian Boia are cel putin doua carti dedicate anticipatiei si viitorului, cu monografia Jules Verne chiar trei, deci abordarea prospectiva nu constituie o premiera. Si cu Europa Centrala, care nu e nici in Sud, nici in Nord, ce se va intampla?
Lucian Boia nu se pronunţă. Eu pot să vă asigur că va rămânea, în continuare,.... Centrală.
Trimiteți un comentariu