RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (6)

NEA NAE CIOBANUL

- Să trăieşti, nea Nae!

- Să fii sănătos şi la pungă gros!

Aşa îmi răspunde nea Nae la salut , de câte ori ne întâlnim. Urarea lui, însă, n-a dat roade, până acum. Din contră, punga mea e din ce în ce mai subţire.

Nea Nae e un om în vârstă, ca toţi ceilalţi băştinaşi, cu excepţia lui Ilie. Este mic de statură şi se deplasează greu: îl dor picioarele. Îl văd, cel mai adesea, mergând cu vacile la izlaz sau venind cu ele de acolo. Cred că suferă la fiecare pas pe care îl face! L-am văzut şi ducându-se sau venind pe jos de la Dascălu, aflat la trei kilometri de Runcu. De câteva ori s-a întâmplat să-l întâlnesc pe drum şi l-am luat în maşină.

Face parte dintre cei care au plecat din sat, când Ceauşescu a început să-l dărâme şi s-a întors aici după Revoluţie, la pensie. În sat mai are o soră, ţaţa Anica, căsătorită cu nea Nae Cioarec şi un frate, nea Gheorghe, văduv şi vecin cu el. Sunt toţi de statură mică şi seamănă unul cu altul.

I se zice în sat Ciobanul, deoarece, până nu demult, avea oi.

- Nu m-am lăsat de ele nici când eram la Bucureşti. Le păşteam la marginea oraşului. Mi-au plăcut foarte mult! Am renunţat la ele pentru că nu mai eram în stare să alerg, mi-a mărturisit el.

A lucrat, ca muncitor, la „Acumulatorul”, într-un mediu toxic. Este şi motivul pentru care s-a pensionat mai repede şi, poate, cel din cauza căruia îl dor picioarele.

Casa veche i-a fost dărâmată, aşa că a trebuit să-şi construiască una nouă. Nu ştiu cum era cea veche, dar, asta nouă e cam pricăjită, la fel ca celelalte case ale celor reveniţi  Are, însă, un foarte frumos gard din scânduri, pe care l-a vopsit în albastru! Şi-a construit şi un grajd în care îşi ţinea vacile şi calul. E la fel de „arătos” ca şi casa. Acum, mai are doar o vacă, pe care o paşte fie pe izlazul satului, fie pe lângă uliţele (străzile şi bulevardele) din sat, fie pe terenul şcolii, vis a vis de mine. Aici l-am auzit, nu o singură dată, înjurându-şi foarte urât vaca şi făcând-o cum îi venea la gură. Este singurul lucru care nu-mi place la el.

- N-o mai înjura nea Nae!, îi strigam eu de dincolo de gard. Nu-i frumos!

- Parcă de frumos îmi arde mie acum! Nu vedeţi cât mă chinuieşte?  Nu vrea să stea locului, şi mă obligă să alerg după ea, iar eu abia mă mişc.

- Explică-i cu binişorul, poate te înţelege.

Se uita la mine mirat, dădea din cap ca şi cum ar fi zis: „Lăsaţi prostiile!” şi îşi vedea de treabă. A găsit soluţia să nu mai alerge după vacă: a împiedecat-o! Vaca lui merge acum, exact ca o japoneză îmbrăcată în kimono.

Altădată, de acolo, de dincolo de gard, ne examina grădina, şi ne mai făcea observaţii:

- De câte ori trec pe aici, o văd pe doamna numai cu fundul la soare. Nu oboseşte?

Se referea la faptul că o vedea tot timpul aplecată să rupă buruienele din grădină.

-   Aţi cam dat-o în bară cu via asta altoită, îmi spune el văzând cum pierd butuc după butuc.

-   Ai dreptate. Nu-i merge bine aici. O usucă mana. O stropesc degeaba.

-   Aici le merg bine la buruieni. Dacă n-ar fi doamna Vanca, astea n-ar avea nici un duşman, glumea el.

Alteori, discut cu el diverse, chiar şi politică. Mi-a povestit cum   i-a luat foc casa din Bucureşti şi cum i-au venit în ajutor vecinii ca s-o stingă, apoi s-o reclădească. Un gest de solidaritate care m-a impresionat! Când a venit aici, casa de acolo a lăsat-o unui copil. Are mai mulţi nepoţi, acum mari,  care îl vizitau, din când în când, aici la ţară. Când nea Nae mai avea cal, iar nepoţii erau mai mici, îi vedeam adesea  mergând singuri cu  căruţa, încolo, încoace. Le plăcea să umble cu ea, le plăcea să facă pe birjarii, dar, bănuiesc că, de fapt, le plăcea mai mult calul. Şi mie mi-au plăcut foarte mult caii când eram copil!

Nea Nae are porumbei. Nu ştiu dacă îi ţine pentru carne sau pentru că îi place să-i vadă? Îmi place să cred că cel de al doilea este motivul. Îi văd uneori înşiraţi ca mărgelele pe cablul de la reţeaua electrică din dreptul casei sale, gângurind şi făcându-şi curte, iar, alteori, zburând, în stol, deasupra satului. Este o încântare să-i vezi zburând! E clar că o fac din plăcere! Se rotesc continuu, urcă, coboară, virează la stânga, virează la dreapta şi totul într-o viteză ameţitoare! Frumoase păsări!

Mai are şi nişte javre de câini, vreo patru, din ăia mici, de companie, pe care el îi ţine să-i păzească casa. O fac al dracului de bine! Mi-e frică să trec prin dreptul casei lui, neînarmat cu un băţ. Ies în stradă şi se reped la tine! Odată, unul din ei m-a înhăţat de pantaloni. Cred că, de fapt, câinii sunt a i soţiei lui, coana Cristina, mai tânără şi mai sprintenă decât el. Nu mi-l închipui pe nea Nae mângâindu-i sau jucându-se cu ei.

Citeşte mai mult >>

EXPOZIŢIA FRANCEZĂ DE TAPISERIE

 

În Bucureşti, la Muzeul Naţional de Artă al României, are loc în zilele acestea expoziţia franceză de tapiserie. În ultima săptămână din luna trecută, a văzut-o soţia mea şi i-a plăcut foarte mult. Cum ea ţine ca ori ce îi place să împartă cu mine, miercuri 1.02.2012, fiind ziua în care vizitarea muzeelor bucureştene este gratuită,  m-a silit aproape, s-o văd şi eu Am văzut-o. Vă spun de la început: este EXCEPŢIONALĂ! Sunt expuse 20 de tapiserii, realizate în secolele XVII şi XVIII, care fac parte din colecţia regală franceză. Tapiseriile tratează teme istorice, mitologice şi religioase şi sunt impresionante prin frumuseţea, dimensiunile şi durata execuţiei lor.  Vă prezint trei dintre ele.

1.         Fiica lui Iefta - după Simon Vouet.

         Reprezintă o scenă biblică din Vechiul Testament: Iefta se jurase  că dacă va învinge pe amoniţi va sacrifica persoana care va veni să-l întâmpine. Cea care-i iese în întâmpinare, după victorie, este propria-i fiică, iar Iefta e pregătit să o înjunghie.

       Tapiseria este ţesută între1640-1650, din lână şi mătase, are dimensiunile 5,95m/4,8m şi face parte din colecţiile regelui Ludovic al XIV-lea.

      Obs. Din motive tehnice de reproducere, lipseşte bordura din partea stângă.

3.         Triumful lui Alexandru - după Charles Le Brun.

Îl înfăţişează pe Alexandru Machedon intrând în Babilon, în timp ce i se       înmânează cheile oraşului.

Este executată din lână, mătase, argint şi aur între anii 1670-1676, are dimensiunile          8,0 m/4,73m şi face parte tot din colecţiile lui Ludovic al XIV-lea

       Obs. Din motive tehnice de reproducere, lipseşte bordura din partea stângă.

4.            Isus alungându-i pe negustori din Templu - după Jean Jouvenet.

Este executată  între anii1754-1757, din lână şi mătase şi are dimensiunile 6,78m/4,34m.

        Obs. Din motive tehnice de reproducere, lipseşte bordura din partea stângă.

Sfătuiesc pe cei care au posibilitatea să viziteze expoziţia, care este deschisă până la 26 februarie 2012.

După vizitarea expoziţiei am dat o raită şi prin Galeria de Artă Română Modernă, pe care o vedeam pentru a „n”-a oară. M-am umplut de frumos!

Citeşte mai mult >>

ALEPH

E ultima carte scrisă de Paulo Coelho, sau ultima lui carte apărută la noi. Prin urmare, e cartea care ar trebui să reprezinte nivelul cel mai de sus la care a ajuns proza scriitorului. Nu ştiu dacă-i aşa? Faţă de „Alchimistul”, „Aleph”este din unele privinţe mai bună, din altele mai slabă. Pare mai bine scrisă, ceea  ce s-ar putea datora faptului că naratorul povesteşte la persoana întâia, modalitate care i se potriveşte mai bine, sau faptului că traducerea, efectuată de Micaela Ghiţescu, este mai bună. Lectura ei este mai puţin pasionantă decât cea a „Alchimistului”, cu toate acestea, este considerată şi ea, ca toate celelalte cărţi ale lui Coelho, ca  fiind un bestseller.

Şi în această carte, misticul şi magia ocupă un loc important. Tema cărţii este reîncarnarea. Scriitorul, personajul principal, reîntâlneşte o fată, Hilal, pe care a cunoscut-o într-o reîncarnare anterioară şi de care îl leagă amintiri tragice. Fata - pe care el  a iubit-o şi ea l-a iubit pe el – a fost învinuită de erezie şi a fost arsă pe rug de către Inchiziţie. El ar fi putut-o salva, dar n-a făcut-o, din laşitate. Are mustrări de conştiinţă şi imploră fata să-l ierte.

Aleph  este  punctul în care tot este în acelaşi loc, în acelaşi timp. Cei care s-au mai întâlnit într-o reîncarnare anterioară, ajunşi în Aleph, îşi văd tot trecutul, unul în ochii celuilalt.

Scriitorul filozofează neinteresant şi neconvingător pe tema reîncarnării, de-a lungul unei călătorii cu transsiberianul, de la Moscova la Vladivostok, cale de 9288 km. Era de aşteptat ca o astfel de călătorie să-i inspire şi alte teme interesante.

În treacăt, Coelho face câteva consideraţii pe marginea meseriei de scriitor.  Mi s-au părut mai interesante decât cele despre reîncarnare. Le redau:

• Scriitorul, cântăreţul, grădinarul, traducătorul, toţi suntem o oglindă a timpului nostru.
• ......cuvintele sunt viaţa aşternută pe hârtie. Prin urmare, caută oameni.
• ......nimeni nu învaţă să scrie frecventând un curs.
• ......a scrie nu diferă de ori ce altă activitate îndeplinită cu bucurie şi cu entuziasm.
• ......a scrie, pentru mine, înseamnă mai ales un act prin care mă descopăr pe mine însumi.
• .....nu vă lăsaţi intimidaţi de opinia celorlalţi. Numai mediocritatea e sigură pe ea, aşa că asumaţi-vă riscuri şi faceţi ce doriţi.

Citeşte mai mult >>

ALCHIMISTUL

Este cea mai cunoscută carte a lui Paulo Coelho. Aşa cum am scris în postarea anterioară, am citit-o pe nerăsuflate. Eram dornic să cunosc stilul scriitorului şi, bineînţeles, subiectul cărţii. Iată ce-am aflat:

·        Stilul în care scrie P.C. nu este de natură să te entuziasmeze. Este destul de plat, de necolorat, lipsit pe alocuri de ritm. Prin urmare, nu mă mir că n-a fost apreciat de mediul academic şi mass-media braziliană. Lipsa de ritm provine, apreciez eu, de la abuzul folosirii perfectului compus în naraţiune. Acest păcat al cărţii s-ar putea datora însă,  traducerii făcută de Gabriela Banu

·        Împărţirea cărţii în capitole, mi s-a părut, uneori, absolut arbitrară: sunt cazuri când un dialog începe într-un capitol şi se termină în următorul!

·        Cartea nu este prea groasă, se citeşte uşor, este foarte accesibilă şi te prinde repede.

·        „Alchimistul” este, de fapt, un basm, având toate caracteristicile acestuia. Un basm captivant, impregnat de misticism şi magie, al cărui mesaj foarte puternic, care ne însoţeşte de-a lungul lecturii, este: Urmează-ţi Legenda Personală! Legenda Personală nu este altceva decât ceea ce ne  dorim cu ardoare şi este înscris în destinul fiecăruia.  Sunt o mulţime de semne care ne pot ajuta să ne identificăm şi să  ne urmăm cu succes calea către Legenda Personală. Ele provin de la tot ce ne înconjoară şi tot ce ni se întâmplă. Ca să le descifrăm mesajul   este necesar să cunoaştem  limbajul acestora, care este  Limbajul Lumii . Există şi un Suflet al lumii, care este Dumnezeu, Mâna care a scris tot.

·        Întâlnim des în carte sintagma, în limba arabă, Maktub, care înseamnă: Aşa stă scris. Pe de o parte scriitorul ne îndeamnă să luptăm, pe de altă parte ne pune în faţă o formulă fatalistă! Faptul acesta m-a nedumerit!

·        Scriitorul vorbeşte şi de Glasul Inimii, nimic altceva decât glasul nostru interior, în registru sentimental, care ne ajută să interpretăm ceea ce ni se întâmplă şi să luăm decizii. Ascută-ţi Glasul inimii! este un alt mesaj al cărţii.

·        Legenda Personală  a eroului principal al cărţii,  Santiago, un cioban spaniol  cu aplecare spre lectură, este găsirea unei comori aflată în prejma Piramidelor Egiptene. Renunţă la viaţa cu care se obişnuise şi pleacă în căutarea ei. Ajunge  la piramide trecând Mediterana, pe un vapor şi traversând Sahara, pe jos. Drumul îi este presărat cu întâmplări şi întâlniri interesante, care-l marchează Se întâlneşte cu un hoţ, cu un negustor înţelept de cristaluri, cu un englez şcolit; o întâlneşte pe Fatima, de care se îndrăgosteşte. Întâlnirea lui decisivă este însă, cu  un alchimist, deţinător al pietrei filozofale şi a elixirului vieţii, dar, mai ales,  înzestrat cu calitatea de a prevedea, pătrunde, înţelege şi chiar influenţa tot ce se întâmplă. Parcurgând împreună cu el jumătate din drum, îl ascultă, învaţă şi se impregnează de spiritul lui.  Ajungând la Piramide, află că, de fapt, comoara este în Andaluzia, îngropată la rădăcinile unui sicomor. Se duce, o dezgroapă şi intră în posesia ei.

Pe mulţi dintre cititorii cărţii, scriitorul i-a convins să-şi identifice şi să-şi urmeze Legenda Personală. În ce mă priveşte îmi identificasem Legenda înainte de-a citi cartea şi   mi-o urmăresc cu tenacitate.

 Nu mă pot abţine să nu fac o paralelă între „Alchimistul” şi cartea mea „Comoara din Dealul Magiarului”. Şi eroii mei căutau o comoară şi au descoperit-o  tot la rădăcinile unui sicomor! O fi un semn? Pe Fatima mea o cheamă Floriţa, care este la fel de frumoasă şi deşteaptă. Cartea mea, la apariţie, s-a tipărit într-un tiraj de 200 de exemplare, cea a lui Paulo Coelho în 450.000 de exemplare. Am convingerea că şi „Comoara din Dealul Magiarului” va fi reeditată, cândva, într-un tiraj asemănător. Cărţile cu sicomori nu pot avea  un alt destin: Maktub! Mai vorbim, dacă trăim până atunci!

Citeşte mai mult >>

MAGUL

Este vorba de cartea lui Fernando Morais, în care autorul evocă viaţa scriitorului brazilian, contemporan cu noi, Paulo Coelho. Nu citisem nici o carte a lui Coelho, văzusem doar piesa de teatru „Veronika se hotărăşte să moară”, scrisă după un roman al sau şi jucată pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti. Auzisem însă multe despre el şi am fost curios să-i parcurg biografia, mai ales să aflu când a început să scrie şi cum o face?  Ce-am aflat despre el:

·         S-a decis greu să înceapă să scrie.

·         Prima carte a fost o culegere de proză scurtă scrisă de el în decursul timpului.

·         A doua carte a fost o compilaţie, adevărat furt literar.

·         Cu toate soluţiile de marketing la care a apelat - corecte şi incorecte, dar toate inspirate -, primele două cărţi nu s-au bucurat de succes.  fost preocupat de marketing în legătură cu toate cărţile  pe care le-a scris după asta, dând dovadă de mult talent şi inventivitate; multă lume a atribuit succesele cărţilor sale marketingului deosebit de inspirat şi insistent.

·         Abia „Jurnalul unui pelerin” îi aduce primul mare succes; „Alchimistul” îl face celebru.

·         Toate cărţile care au urmat, optsprezece în total, apărute  în medie la un an una de alta, s-au bucurat de un mare succes. Ele au cunoscut 455 (patru sute cincizeci şi cinci) de traduceri, au fost publicate  în 66 (şaizeci şi şase de limbi, din 160 (o sută şaizeci) de ţări, în 100.000.000 (o sută milioane) de exemplare. Fantastic!!!!!!!!!

·         După ce are în minte o carte, o scrie foarte repede, aproape fără întrerupere.

·         Recunoaşterea criticii şi a mediului academic din ţara sa au venit foarte târziu. Deşi cărţile i se vindeau în milioane de exemplare, li s-a contestat valoarea literară, succesul lor fiind pus, mai ales, pe seama marketingului.

După ce am terminat de citit „Magul” am făcut rost de „Alchimistul”, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Despre ea, în postarea următoare.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (5)

O CĂSUŢĂ CA-N POVEŞTI

Aşa i-au zis unii şi alţii casei mele când a fost gata. Ba,  cineva a declarat chiar, că n-a mai văzut una aşa de frumoasă! Exagerau toţi! Că nu e casă ci căsuţă, sunt de acord. O australiancă care ne-a vizitat i-a zis casei  „cottage”, ceea ce în limba română se traduce tot prin căsuţă. Vă asigur însă, că nu e făcută din turtă dulce ca cea a vrăjitoarei din povestea Hansel si Gretel a Fraţilor Grimm, nici „numai şi numai din aur” ca palatele din basmele noastre populare şi că nu are nici o mulţime de turnuri şi turnuleţe, cum au palatele ţigăneşti,  construite în România după Revoluţie. Este cea de pe coperta cărţii.

Am făcut foarte multe schiţe înainte de a-mi definitiva proiectul, ca să ajung, în final, la un desen care să semene cu cele de case pe le fac copiii de la grădiniţă. Nu este, de fapt, o casă, este spiritul unei case, este esenţa unei case! Aşa făcea şi Brâncuşi ca să ajungă la esenţa lucrurilor: simplifica, simplifica, simplifica....

Şi ca să nu vă mai ţin pe jar,  casa nu are decât o cameră, o debara (care a vrut să fie grup sanitar), un pridvor şi o pivniţă la demisol(care ulterior a devenit jumătate bucătărie, jumătate cămară). Are o singură fereastră mare, în spre grădină, sub care am amenajat o terasă, pe care, aşa cum aţi aflat deja, am acoperit-o, nu atât ca să ne protejăm de ploaie, cât ca să ne protejăm de soarele nemilos din lunile de vară. Are un acoperiş în două ape, din plăci de azbociment, pe care le-am vopsit în roşu ca să-l fac mai frumos şi să nu-i dau voie azbestului să scoată nasul afară.

Prin urmare, aşa cum aţi văzut, arhitectul am fost eu. Un inginer constructor i-a făcut calculele de rezistenţă (era nevoie de asta pentru autorizaţia de construcţie), Energo Construcţia a ......construit-o. Ca să obţin autorizaţia de construcţie, a trebuit să fac patru drumuri la primar, după ce depusesem dosarul complet. Mă amâna şi nu ştiam de ce?

- Nu vedeţi că ăsta vrea ceva de la dumneavoastră, mi-a atras

atenţia şoferul de la serviciu care mă aducea aici. (Sper să nu mă trezesc cu un proces de abuz în serviciu după această mărturisire!)

- Ce vrea?

- După cât mă pricep eu la oameni, primarului ăsta îi place să bea. Aduceţi-i o sticlă de whisky

I-am adus şi am obţinut imediat certificatul.

Contractul cu executantul prevedea ca toate materialele să le asigur eu. Am adus, de la Doiceşti, cărămizile din BCA (făcute din cenuşă de cazan) şi plăcile din azbociment; cheresteaua am adus-o de la Suceava, iar tâmplăria şi ce mai trebuia, le-am cumpărat de la depozitele de materiale de construcţii din Bucureşti. Dacă ţinem cont de faptul că am folosit şi o parte din scândurile provenite din ambalaje, aduse din Oltenia, înseamnă că la construcţia casei au contribuit trei din cele şase ţinuturi româneşti. Prin urmare, e aproape reprezentativă pentru ţara noastră!

Construcţia casei a durat doar două luni. A fost unul din motivele pentru care mi-am făcut o casă mică: să o am cât mai repede, ca să beneficiez cât mai mult de ea. Eram foarte grăbit. Aveam 60 de ani şi nu ştiam câţi ani o să-mi mai dăruiască Dumnezeu. Al doilea motiv a fost că nu aveam bani prea mulţi. În aceeaşi perioadă, ca să-mi cumpăr apartamentul din Bucureşti, a trebuit să-mi vând maşina Dacia 1300,  abia cumpărată şi să recurg din nou la Dacia mea 1100, „veche, antică şi de demult”, pe care i-o dădusem fiului meu Vlad. După cum vedeţi, nu toţi cei care au lucrat în RENEL, chiar dacă au fost directori,  erau cine ştie cât de pricopsiţi!

Ulterior, am regretat că mi-am făcut o casă atât de mică. Confortul redus pe care mi-l oferă ea nu mi-a permis şederi de durată  la Runcu. Haralambie, deşi nu avea bani mai mulţi decât mine, cu alte cuvinte era la fel de pârlit, şi-a strâns cureaua şi a făcut una mai mare, care i-a permis, în final, să se mute acolo. Avantajul de-a o avea gata cu un an mai repede decât el, a contat atunci, dar nu mai contează acum.

Am observat, la mulţi alţii, că şi dacă nu au avut toţi banii când au început să-şi facă casa şi chiar dacă nu ştiau atunci de unde vor face rost de ei, cum, necum, au terminat-o până la urmă, aşa cum şi-au dorit-o. Aş fi putut şi eu să-mi fac o casă mai mare!

În primii ani după ce am terminat-o, am dormit de multe ori la Runcu, fie vară fie toamnă. Pe măsură ce am înaintat în vârstă rămânerile la acolo au fost tot mai rare. Prima care a renunţat a fost Ana. Până la urmă am renunţat şi eu şi, acum, de câte ori mergem la Runcu, ne întoarcem în aceiaşi zi. În casă ne îmbrăcăm şi dezbrăcam (ca să ne echipăm în costumele de lucru)şi ne facem, uneori, în zilele de vară, siesta.

Confortul pe care ni-l oferă casa nu este cine ştie ce, dar ori cum mai mare decât cel pe care ţi-l oferă un prici la o cabană! Camera este de 4x4 şi are covor pe jos, două paturi, masă, scaune, un fotoliu, televizor şi radio. Ce nu avem? Nu avem un grup sanitar şi baie în casă, deşi le prevăzusem în proiect. Cămăruţa în care trebuiau amenajate ,a devenit, până la urmă, o debara în care ne ţinem hainele de lucru. Ana a fost cea care s-a opus din răsputeri să-i redăm destinaţia din proiect.  Ne-am amenajat un duş în curte, cu hidrofor, alimentat din puţ, ca să avem presiune şi un boiler electric, ca să avem apă caldă. În ce priveşte WC-ul am continuat să folosim closetul din spatele casei.

Ana, a mai sesizat două elemente de lipsă de confort: lătratul câinilor, care ne trezea uneori noaptea şi ciripitul vrăbiilor, care o deşteptau dimineaţa. Cât priveşte huruitul avioanelor care ne survolau teritoriul când mergeau sau veneau de la aeroportul Otopeni, aflat la circa 20 kilometri de noi, cu el s-a obişnuit destul de repede şi m-am obişnuit şi eu şi toţi locuitorii satului. Avioanele sunt mai deranjante ziua decât noaptea, din cauza faptului că, deasupra satului nostru, zboară la înălţime mică şi zgomotul făcut de ele se aude destul de tare.  Mi-a făcut, totuşi, mare plăcere, să-mi văd casa din avion, în câteva rânduri când am plecat din ţară sau m-am întors din străinătate pe calea aerului!

Dar, să vă spun ceva şi despre avantajele de-a rămâne peste noapte la Runcu. Serile din zilele frumoase de vară sunt extraordinare! Dacă  ţânţarii nu ne obligă să intrăm prea repede în casă, e o plăcere să vezi cum apune soarele, să asculţi privighetorile, cântecul greierilor şi chiar orăcăitul câte unei broaşte! Florile de regina nopţii se deschid odată cu lăsarea serii şi parfumul lor se face simţit atât în curte cât şi în casă. Fluturii de noapte îşi încep zborul, iar o mulţime de insecte se învârt în jurul becului din vârful stâlpului electric din curtea noastră. Cerul este mai transparent decât cel de la oraş (unde, nu prea avem timp să ne uităm la el), iar constelaţiile se văd ca în palmă.

 

Citeşte mai mult >>

IARNA ÎN PARCUL NAŢIONAL

Ieri şi în cursul nopţii de ieri spre azi, a mai nins puţin, a bătut vântul, a fost frig. Azi nu mai ninge , vântul bate din când în când, de frig e tot frig. Iată ce am văzut, cu ocazia plimbării mele zilnice în parcul Naţional:

 Mai mulţi copii se dau cu săniile

Unii se joacă în zăpadă

Pe el îl trage cu sania mama lui

El pescuieşte la copcă

Raţele . Din nouă s-au făcut treizeci şi au reuşit să dezgheţe un ochi de apă

La masa de prânz de azi, raţele au boabe de porumb.

Şi porumbeii au fost hrăniţi

Citeşte mai mult >>

PIAŢA UNIVERSITĂŢII, ZIUA 21

Am trecut, miercuri, în jur de ora 11, pe lângă Piaţa Universităţii. În piaţă, pe partea Teatrului Naţional, era o singură persoană care agita un tricolor şi, în stand-by, toate benerele pe care le văzusem în ziua a opta. Administraţia capitalei nu îndrăzneşte să le dea la o parte.

La ora 14, când mă întorceam, în piaţă erau deja vreo zece persoane. Era a douăzecia zi de la începutul manifestaţiilor.

Ieri seară, am fost la Teatrul Naţional. Înainte de spectacol am dat o raită prin Piaţă. De şi era frig,  vreo două sute de persoane se încălzeau strigând „Jos Băsescu!” şi alte lozinci.  M-a impresionat scandarea:

  Plouă, ninge,

        Noi vom învinge!

E impresionant să-i vezi acolo pe demonstranţi, bătrâni şi tineri, indiferent de vreme! Manifestaţiile din Piaţă, au început deja să-şi arate roadele: au reuşit să-l readucă la Ministerul Sănătăţii pe Raed Arafat. să-l civilizeze cât de cât pe preşedinte, să se renunţe la alegerile comasate, să debarce ministrul de externe, să provoace demisia unui senator şi greva parlamentarilor USL. Nimeni nu ştie încă, la ce vor duce ele, în final?!

 Nicăieri în lume  nu cred că s-a mai manifestat în felul acesta: un amestec de băşcălie şi furie. Ceea ce se petrece acum în Piaţa Univesităţii, este cea mai înaltă expresie a râsu-plânsului nostru cel de toate zilele.

Citeşte mai mult >>

SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE (3)

Odată cu atenţionările pe care le-am făcut pe blog privind pericolul care pândeşte raţele sălbatice din cele două parcuri bucureştene, am trimis mail-uri de atenţionare la primăria sectorului 2, primăria sectorului 3, Asociaţia pentru Protecţia Animalelor Bucureşti (ASPA) şi la Societatea Ornitologică Română (SOR). Mi-a răspuns, foarte prompt, doar SOR, fapt pentru care le mulţimesc. Celorlalţi, domnilor primari Onţanu şi Negoiţă precum şi şefului de la ASPA  se pare că nu le pasă de raţe şi nici politeţea, care i-ar obliga să-mi răspundă, nu-i dă afară din casă. Iată ce mi-au scris cei de la SOR (sublinierile îmi aparţin):

Stimate domn,

Desi starea pasarilor pe lacurile inghetate pare tragica, ea este una naturala si frecvent intalnita in timpul iernilor geroase. Asa cum mentionati si pe blogul dumneavoastra, ochiurile de apa sunt mentinute neinghetate de aglomerarile de pasari. Ratele care pot fi intalnite iarna in Romania nu sunt specii care migreaza in modul larg cunnoscut, plecand toamna spre "tarile calde". Unele dintre ele nu parasesc tara noastra deloc, iar altele ierneaza la noi, cuibarind in regiuni mai nordice. Doar in cazul iernilor foarte reci aceste specii se deplaseaza spre sud, in principal pentru ca nu gasesc suficienta mancare. Cu siguranta acest lucru il vor face si pasarile pe care le-ati observat in parc, daca vor fi nevoite.

Hranirea lor, desi ar putea fi benefica, ar trebui sa fie facuta, asa cum ati mentionat, de fiecare dintre noi, dar evitand alimentele procesate, in special painea, cu care suntem tentati sa le hranim. Cele mai indicate, in cazul pasarilor salbatice, daca vrem sa le facem bine si nu rau, sunt cerealele si semintele neprajite si nesarate.

Sperand ca v-am mai linistit temerile, va dorim o zi buna si va multumim pentru interesul si grija fata de prietenii nostri inaripati.

Echipa SOR

Citeşte mai mult >>

SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE (2)

Ieri m-am dus în parcul IOR ca să văd situaţia de acolo. Cum mă aşteptam, am găsit un peisaj de iarnă şi lacul îngheţat. Ieri dimineaţă în Bucureşti au fost -18 grade Celsius!

Nu mă aşteptam însă, să găsesc un număr atât de mare de raţe. Sunt câteva sute! Un grup mare de raţe, amestecate cu pescăruşi, se încălzeau la soare în mijlocul lacului.

Lângă insula pe care cuibăresc raţele primăvara, în două ochiuri de apă era o mare aglomeraţie de raţe, asemănătoare cu cele umane  care pot fi văzute la ştrandurile termale sau la cele din oraşele noastre, în toiul verii. Mă întreb cum de n-a îngheţat lacul şi aici? Presupun că raţele sunt cele care l-au împiedicat să îngheţe.

Consider că este absolut necesar ca raţele să fie ajutate ca să treacă iarna, mai ales că se anunţă, în continuate, geruri şi ninsori. De data asta apelez la primarul sectorului 3, domnul Liviu Negoiţă, să facă ce trebuie pentru bietele păsări, adică să le asigure hrana. Ar fi o tragedie să moară atâtea raţe. Le-ar avea pe conştiinţă.

Sper însă, să înveţe ceva şi raţele din această neplăcută experienţă şi să nu mai dea crezare celor care vorbesc toată ziua de încălzirea globală. Ar fi cazul ca, imediat ce vine toamna, să-şi ia tălpăşiţa şi să plece din ţara noastră.

Vreau să-i mai semnalez domnului Negoiţă, că toate scările de coborâre la lac sunt înzăpezite, iar unele din ele au fost transformate în derdeluşuri de către copii. Ar fi cazul să fie curăţite.

Citeşte mai mult >>