RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (5)

O CĂSUŢĂ CA-N POVEŞTI

Aşa i-au zis unii şi alţii casei mele când a fost gata. Ba,  cineva a declarat chiar, că n-a mai văzut una aşa de frumoasă! Exagerau toţi! Că nu e casă ci căsuţă, sunt de acord. O australiancă care ne-a vizitat i-a zis casei  „cottage”, ceea ce în limba română se traduce tot prin căsuţă. Vă asigur însă, că nu e făcută din turtă dulce ca cea a vrăjitoarei din povestea Hansel si Gretel a Fraţilor Grimm, nici „numai şi numai din aur” ca palatele din basmele noastre populare şi că nu are nici o mulţime de turnuri şi turnuleţe, cum au palatele ţigăneşti,  construite în România după Revoluţie. Este cea de pe coperta cărţii.

Am făcut foarte multe schiţe înainte de a-mi definitiva proiectul, ca să ajung, în final, la un desen care să semene cu cele de case pe le fac copiii de la grădiniţă. Nu este, de fapt, o casă, este spiritul unei case, este esenţa unei case! Aşa făcea şi Brâncuşi ca să ajungă la esenţa lucrurilor: simplifica, simplifica, simplifica....

Şi ca să nu vă mai ţin pe jar,  casa nu are decât o cameră, o debara (care a vrut să fie grup sanitar), un pridvor şi o pivniţă la demisol(care ulterior a devenit jumătate bucătărie, jumătate cămară). Are o singură fereastră mare, în spre grădină, sub care am amenajat o terasă, pe care, aşa cum aţi aflat deja, am acoperit-o, nu atât ca să ne protejăm de ploaie, cât ca să ne protejăm de soarele nemilos din lunile de vară. Are un acoperiş în două ape, din plăci de azbociment, pe care le-am vopsit în roşu ca să-l fac mai frumos şi să nu-i dau voie azbestului să scoată nasul afară.

Prin urmare, aşa cum aţi văzut, arhitectul am fost eu. Un inginer constructor i-a făcut calculele de rezistenţă (era nevoie de asta pentru autorizaţia de construcţie), Energo Construcţia a ......construit-o. Ca să obţin autorizaţia de construcţie, a trebuit să fac patru drumuri la primar, după ce depusesem dosarul complet. Mă amâna şi nu ştiam de ce?

- Nu vedeţi că ăsta vrea ceva de la dumneavoastră, mi-a atras

atenţia şoferul de la serviciu care mă aducea aici. (Sper să nu mă trezesc cu un proces de abuz în serviciu după această mărturisire!)

- Ce vrea?

- După cât mă pricep eu la oameni, primarului ăsta îi place să bea. Aduceţi-i o sticlă de whisky

I-am adus şi am obţinut imediat certificatul.

Contractul cu executantul prevedea ca toate materialele să le asigur eu. Am adus, de la Doiceşti, cărămizile din BCA (făcute din cenuşă de cazan) şi plăcile din azbociment; cheresteaua am adus-o de la Suceava, iar tâmplăria şi ce mai trebuia, le-am cumpărat de la depozitele de materiale de construcţii din Bucureşti. Dacă ţinem cont de faptul că am folosit şi o parte din scândurile provenite din ambalaje, aduse din Oltenia, înseamnă că la construcţia casei au contribuit trei din cele şase ţinuturi româneşti. Prin urmare, e aproape reprezentativă pentru ţara noastră!

Construcţia casei a durat doar două luni. A fost unul din motivele pentru care mi-am făcut o casă mică: să o am cât mai repede, ca să beneficiez cât mai mult de ea. Eram foarte grăbit. Aveam 60 de ani şi nu ştiam câţi ani o să-mi mai dăruiască Dumnezeu. Al doilea motiv a fost că nu aveam bani prea mulţi. În aceeaşi perioadă, ca să-mi cumpăr apartamentul din Bucureşti, a trebuit să-mi vând maşina Dacia 1300,  abia cumpărată şi să recurg din nou la Dacia mea 1100, „veche, antică şi de demult”, pe care i-o dădusem fiului meu Vlad. După cum vedeţi, nu toţi cei care au lucrat în RENEL, chiar dacă au fost directori,  erau cine ştie cât de pricopsiţi!

Ulterior, am regretat că mi-am făcut o casă atât de mică. Confortul redus pe care mi-l oferă ea nu mi-a permis şederi de durată  la Runcu. Haralambie, deşi nu avea bani mai mulţi decât mine, cu alte cuvinte era la fel de pârlit, şi-a strâns cureaua şi a făcut una mai mare, care i-a permis, în final, să se mute acolo. Avantajul de-a o avea gata cu un an mai repede decât el, a contat atunci, dar nu mai contează acum.

Am observat, la mulţi alţii, că şi dacă nu au avut toţi banii când au început să-şi facă casa şi chiar dacă nu ştiau atunci de unde vor face rost de ei, cum, necum, au terminat-o până la urmă, aşa cum şi-au dorit-o. Aş fi putut şi eu să-mi fac o casă mai mare!

În primii ani după ce am terminat-o, am dormit de multe ori la Runcu, fie vară fie toamnă. Pe măsură ce am înaintat în vârstă rămânerile la acolo au fost tot mai rare. Prima care a renunţat a fost Ana. Până la urmă am renunţat şi eu şi, acum, de câte ori mergem la Runcu, ne întoarcem în aceiaşi zi. În casă ne îmbrăcăm şi dezbrăcam (ca să ne echipăm în costumele de lucru)şi ne facem, uneori, în zilele de vară, siesta.

Confortul pe care ni-l oferă casa nu este cine ştie ce, dar ori cum mai mare decât cel pe care ţi-l oferă un prici la o cabană! Camera este de 4x4 şi are covor pe jos, două paturi, masă, scaune, un fotoliu, televizor şi radio. Ce nu avem? Nu avem un grup sanitar şi baie în casă, deşi le prevăzusem în proiect. Cămăruţa în care trebuiau amenajate ,a devenit, până la urmă, o debara în care ne ţinem hainele de lucru. Ana a fost cea care s-a opus din răsputeri să-i redăm destinaţia din proiect.  Ne-am amenajat un duş în curte, cu hidrofor, alimentat din puţ, ca să avem presiune şi un boiler electric, ca să avem apă caldă. În ce priveşte WC-ul am continuat să folosim closetul din spatele casei.

Ana, a mai sesizat două elemente de lipsă de confort: lătratul câinilor, care ne trezea uneori noaptea şi ciripitul vrăbiilor, care o deşteptau dimineaţa. Cât priveşte huruitul avioanelor care ne survolau teritoriul când mergeau sau veneau de la aeroportul Otopeni, aflat la circa 20 kilometri de noi, cu el s-a obişnuit destul de repede şi m-am obişnuit şi eu şi toţi locuitorii satului. Avioanele sunt mai deranjante ziua decât noaptea, din cauza faptului că, deasupra satului nostru, zboară la înălţime mică şi zgomotul făcut de ele se aude destul de tare.  Mi-a făcut, totuşi, mare plăcere, să-mi văd casa din avion, în câteva rânduri când am plecat din ţară sau m-am întors din străinătate pe calea aerului!

Dar, să vă spun ceva şi despre avantajele de-a rămâne peste noapte la Runcu. Serile din zilele frumoase de vară sunt extraordinare! Dacă  ţânţarii nu ne obligă să intrăm prea repede în casă, e o plăcere să vezi cum apune soarele, să asculţi privighetorile, cântecul greierilor şi chiar orăcăitul câte unei broaşte! Florile de regina nopţii se deschid odată cu lăsarea serii şi parfumul lor se face simţit atât în curte cât şi în casă. Fluturii de noapte îşi încep zborul, iar o mulţime de insecte se învârt în jurul becului din vârful stâlpului electric din curtea noastră. Cerul este mai transparent decât cel de la oraş (unde, nu prea avem timp să ne uităm la el), iar constelaţiile se văd ca în palmă.