FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (5)

2.3 BĂTRÂNII

 

Bătrânii sunt o altă categorie socială întâlnită foarte frecvent în parcuri. Este normal: au timp liber berechet şi majoritatea simt nevoia, la fel ca şi mine, să facă mişcare în natură. Există şi bătrâni care preferă să stea pe o bancă şi să privească la lume sau - este vorba de bărbaţi - să joace şah sau table în chioşcul pensionarilor. Unii vin singuri, alţii cu perechea lor, iar aţii ca să-şi plimbe nepoţii sau câinii. Dacă vii zilnic în parc, începi să-i cunoşti.

O bancă aproape de intrarea în parc dinspre  Maior Coravu, este ocupată aproape invariabil de un grup de cinci, şase bătrâne. După aprecierea mea, sunt toate trecute de 70 de ani şi  sunt, probabil, văduve.  Stau de vorbă. Trecând mereu pe lângă ele, am auzit şi frânturi de conversaţii: povestesc întâmplări din viaţa lor legate de familie sau de serviciu. Destul de rar, le-am văzut şi plimbându-se, tot în grup, prin parc. Merg alene şi discută continuu.

Într-una di zile, pe când se plimbau , le-am făcut o poză, de la distanţă, apoi când am ajuns în dreptul lor le-am întrebat.

- Vă deranjează că v-am pozat?

- Nu ne deranjează. Dar de ce ne-ai pozat? m-a întrebat una din ele.

- Pentru că îmi sunteţi simpatice, le-am răspuns. Vă văd zilnic în parc discutând între dumneavoastră şi tare aş vrea să ştiu ce discutaţi. Bănuiesc că vă spuneţi poveşti interesante?

- Pentru noi sunt interesante. Discutăm despre familii , despre copii şi nepoţi.

- Politică nu discutaţi?

- Câteodată, rar de tot, că noi nu facem politică.

- La vot mergeţi?

- Mergem.

- Înseamnă că faceţi politică. Atunci când votaţi, vă spuneţi cuvântul în treburile ţării. Despre fotbal discutaţi?

Le-a distrat întrebarea mea.

- Nu discutăm aşa ceva. Fotbalul îi pentru bărbaţi.

        Era să le spun că nu au dreptate, dar n-am făcut-o. Mama mea, până la vârsta de 79 de ani, când a murit, urmărea toate meciurile de fotbal la televizor şi cunoştea jucătorii mai bine decât mine.

Pe 1 martie, anul acesta, le-am dat câte un mărţişor. S-au uitat mirate la mine ca şi cum mă vedeau pentru prima oară, s-au mirat, mi-au mulţumit şi atât. Peste câteva zile, când le-am văzut din nou, le-am salutat. S-au uitat la mine şi nu mi-au răspuns. Mi-am dat seama că nu m-au recunoscut şi că, deocamdată, am ratat orice ocazie de-a mă apropia de ele şi ale asculta poveştile.

La chioşcul „Luna Parc Teo” de lângă locul de joacă al copiilor, unde se vând sucuri, bomboane, cafea, îngheţată, biscuiţi, popcorn, iar rana şi ceai, ciocolată caldă şi chiar vin fiert, serveşte o doamnă în vârstă, a cărei nume este, probabil Teo. Iese rareori din chioşc. Când a făcut-o odată şi m-am nimerit prin preajmă, am avut surpriza să constat că are un braţ retezat de la încheietura mâinii.

- Ce-aţi păţit am întrebat-o?

- Am avut un accident, mi-a răspuns, fără să-mi dea detalii.

 De câteva ori când am trecut pe aici, am simţit un miros plăcut de mâncare gătită.

- Aveţi şi de vânzare? am întrebat-o

- Nu. Gătesc doar pentru oamenii aceştia care mă ajută.

Mi-a arătat spre un domn în vârstă, sărăcăcios dar îngrijit îmbrăcat, care, la o masă din apropiere, vinde tot felul de obiecte mărunte: jucării, baloane, mingi etc. M-a impresionat conştiinţa valorii de sine pe care o afişează acest domn, convins, sunt sigur, că face ceva cu adevărat important. Chiar face. Mi-a plăcut.

Deşi este încă frig, la chioşcul pensionarilor este activitate. Bătrâni înfofoliţi joacă şah şi table sau chibiţează. Pentru că băncile sunt reci, şi-au pus sub fund bucăţi de polistiren. Se mai încălzesc unii cu câte o cafea, alţii cu câte o……bere. S-or mai fi încălzit şi cu altceva, dar nu i-am surprins. Se cunosc bine între ei, căci i-am auzit tutuindu-se, tachinându-se iar unii dintre ei vorbind cu „ Ce p… mea!”.  Ăştia au fost, probabil, „băieţi de băieţi”?! Am jucat şi eu partidă de şah cu unul din ei. Am mâncat bătaie. Mai joc, din când în când, cu calculatorul şi mă bate şi ăsta. Când eram elev, eram bunicel la şah, dar asta nu-mi mai foloseşte la nimic.

Aceasta este banca pe care stau, de obicei, bătrânele. Acum sunt doar două.

 

Iată-le plimbându-se prin parc (n-am pus poza făcută din faţă pentru a le proteja imaginea)

 

 "Luna Parc Teo"

 

Chioşcul pensionarilor

 

Un bătrân mărşăluind prin parc (la fel ca şi mine)

Un altul mergând agale şi intonând cântece religioase

 

El îşi plimbă nepotul

 

Ea îşi plimbă câinele

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (26)

Întoarcerea fiilor risipitori.

Reflecție la duminica a-II-a din perioada Triodului.

Evanghelia  de la Luca (15,11-32).

       Duminica Fiului risipitor este a doua, dintr-o perioadă de trei săptămâni ce precede Postul Mare. Tema acestei Duminici este pocăința, parabola este o icoană fidelă a pocăinței care ne îndeamnă să medităm la necesitatea schimbării relației noastre cu Părintele cel Ceresc, de aceea mi-am propus să medităm împreună asupra condiției păcătosului, cum se face pocăința și nemărginita compasiune a lui Dumnezeu.

         În fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereții ușuratice: desfrâul, superficialitatea, neseriozitatea, patima independenței. Ajungând la anii tinereţii, și-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. Aceste lucruri l-au determinat să se înstrăineze de casa în care a crescut, dând bucuriile copilăriei pe înghimpoasele griji ale vieții. Noi toți ne asemănam cu fiul risipitor. Casa părintească este Biserica lui Hristos, cu liniștea rugăciunii, dulceața cântărilor și lipsa de orice grijă lumească. Oare de ce devine incomodă pentru noi această atmosferă sfântă ? Pentru că păcatul ne scoate din mijlocul sfințeniei, diavolul ne atrage spre plăceri trecătoare, ne scoate dintr-o lume a sfințeniei și ne aruncă într-o lume a căutărilor incoerente, a năzuințelor iluzorii, a poftelor nesatisfăcute de mâncare şi băutură, o lume în care nimic nu mai are, în cele din urmă, sens; o lume cuprinsă de neadevăr, falsitate și păcat. Lumea în care trăim nu este o lume normală. Noi am făcut pustiu în jurul nostru pentru că nu mai avem dreaptă judecată, nu mai știm să ne cerem iertare.

         Păcatul este exil, iar cei ce stăruiesc în păcat simt un gol interior imens, foamete și înstrăinare față de cei dragi. Pocăința este întoarcerea din exil la casa Părintelui nostru unde reprimim libertatea sfântă și liniștitoare. Pocăința nu înseamnă doar părere de rău, ci este mai mult decât atât, implică acțiune, în schimbarea comportamentului nostru. Acelor care sunt cuprinşi de mare disperare din cauza păcatelor, gândindu-se că nu mai există iertare, această parabolă le oferă speranţă. De cele mai multe omul se afundă atât de mult în păcate încât ajunge să deznădăjduiască în privința dragostei lui Dumnezeu. Diavolul ne întunecă mintea, ne lasă să ne tăvălim în pustiul inimii noastre, să mâncăm ,,roșcovele,, porcilor ca fiul risipitor.

          Fiecare dintre noi ne regăsim mai mult sau mai puțin în cele trei tipologii de oameni pe care Mântuitorul le aduce în fața ochilor noștri ca să învățăm. Fiul risipitor ne oferă lecția pocăinței adevărate, revenirea la normalitate, în casa Tatălui. Nu s-a îndoit de dragostea brațelor Părintești, nu a uitat liniștea lor de care i-a fost atât de dor ci și-a cerut iertare din suflet. Tatăl ne învață bucuria primirii fiilor risipitori. Dumnezeu se bucură de pocăința noastră, nu ne reamintește păcatele, ne iubește așa cum suntem, ne așteaptă cu iubirea Lui iertătoare și îmbrățișarea Lui mântuitoare, ne îmbracă în haina sfințeniei. Deloc de neglijat este atitudinea fratelui, care nu se bucură de revenirea ,,risipitorului’’. De fapt fiecare fiu a risipit averea Tatălui care este sfințenia, unul a risipit-o în desfrâu și beții, altul a risipit-o prin neiubire.

       În cele din urmă, această parabolă ne oferă o perspectivă asupra lumii în care trăim. Ne risipim averea cea mai de preț, mântuirea, pe care Hristos ne-a dăruit-o cu prețul cinstitului Său sânge. Ne risipim viața trăind-o în exilul păcatelor noastre, în singurătatea egoismului și mândriei în loc să ne bucurăm de casa Tatălui Ceresc. Este vremea întoarcerii noastre, vremea pocăinței, vremea iertării. Să-i cerem la Hristos să ne ierte și să ne vindece.

   ,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!” Ajută-mă Doamne !  Vindecă-mă, nu mai suport păcatul !

          Amin.

                                                                                                Pr. Crăciunaș Adrian

Citeşte mai mult >>

DIN VIAŢA UNUI OM OARECARE

Herman Victorov, autorul cărţii „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal”, este un fost cetăţean român, stabilit în Canada în 1976. Cartea lui a apărut la Editura Maple Red Publishing House din Toronto.

Îl cunosc bine pe autorul cărţii. În anii 1963 şi 1964, am lucrat amândoi pe şantierul de montaj al Termocentralei Işalniţa. În perioada ianuarie 2006 şi martie 2007, am fost angajatul lui la una din cele trei fabrici ale sale, din România, aflată în construcţie. Am încetat colaborarea cu el în momentul în care şi-a vândut fabrica. Mă consider prietenul lui. Prin urmare, îl cunosc destul de bine ca să-mi  permit să spun, încă de la început, că nu este nici pe departe un om oarecare, ci  unul deosebit: inteligent, cult şi de omenie. După lecturarea cărţii, cititorii ei vor ajunge, sunt sigur, la aceiaşi concluzie cu mine.

Cartea sa, de patru sute de pagini, este structurată pe patru capitole: „Întâmplări pe Şantier”, „Emigrarea Israel, Grecia, Canada”, „Călătorind prin lume”, „Alte povestiri”.

Herman Victorov este evreu. Un evreu care, deşi a purtat steaua galbenă în anii ’40, are sufletul şi inima de român: M-am considerat totdeauna român; Acum, la 80 de ani, ştiu că România este ţara sufletului meu; Să ne ajute şi binecuvânteze Dumnezeu pe fiecare dintre noi şi neamul nostru românesc, scrie el. M-am convins de sentimentele lui frumoase pentru România şi români. Iată câteva argumente: în fabrica lui din Windsor, Canada, pe care am vizitat-o în 2005, 95% dintre angajaţi erau români; şi-a investit banii în România şi nu altundeva, pentru că a dorit să contribuie la propăşirea ţării lui natale; ajută românii necăjiţi ori unde-i întâlneşte; cunoaşte pe de rost sute de poezii din Eminescu, Coşbuc, Goga, Topârceanu ş.a. şi le recită cu patos; îi plac la nebunie romanţele noastre  pe care le cântă sau le ascultă cu plăcere de câte ori are ocazia.; cunoaşte toţi munţii ţării, pe care i-a parcurs în tinereţe; are o casă şi în România şi vine aici de câte ori poate. Condamnă pe evreii care după venirea comuniştilor la putere în România au devenit în număr mare cadre ale Securităţii şi ale organelor de represiune;  îl citează pe tatăl său: Evreii care s-au înrolat în forţele de securitate şi miliţie nu fac altceva decât să ducă la extinderea urii rasiale şi la dezvoltarea antisemitismului.  Condamnă şi  pe evreii care au emigrat din România în Israel şi criticau ţara în care se născuseră şi trăiseră o parte din viaţă.

Întâmplările de pe şantier ne dau posibilitatea să-l descoperim pe Herman Victorov  priceput, îndrăzneţ, neconformist şi rebel: Eram considerat specialist în transportul şi ridicarea de utilaj greu, de sute de tone, scrie el; Nu ştiu cum reuşeşti, dar peste tot unde mergi, intri în conflict cu miliţia, securitatea şi partidul, îi spune directorul general al Energomontaj; Nu mă suportau din cauza atitudinii mele, „dar mă tolerau” pentru că aveau nevoie de mine, ne explică el. Unele din întâmplări prilejuiesc cititorului român reîntâlnirea cu sărăcia, abuzurile, exagerările,  nelegiuirile şi carghioslâcurile din perioada comunistă pe care am traversat-o: Care-i situaţia pe şantier?  întreabă H.V. pe un inginer. Nu e apă, nu-i lumină, nu-i mâncare, nu-i maşină, îi răspunde acesta. Nici că se putea o caracterizare mai bună, zic eu,  pentru „epoca de aur” de tristă amintire.

Povestea emigrării în Israel, Grecia şi Canada  este povestea întâlnirii lui cu o altă lume şi povestea drumului anevoios spre succes. Nu o singură dată, faţă în faţă cu dificultăţile şi greutăţile inerente, se întreabă, descurajat sau revoltat: Cum dracu am ajuns eu aici?  A reuşit să învingă obstacolele care i-au ieşit în cale, pentru că este priceput şi inteligent şi pentru că a muncit din greu. După ce face tot felul de munci şi schimbă o mulţime de slujbe, ajunge să întemeieze o companie al cărui obiect era fabricarea de echipament farmaceutic - Technophar Equipment and Service Limited - cu care cunoaşte succesul şi bunăstarea. Respectul faţă de clienţi, cinstea, corectitudinea, profesionalismul au contribuit la succesul şi prestigiul companiei înfiinţate de mine, care este şi astăzi, după aproape treizeci de ani, unică în lume prin produsele şi serviciile care le oferă, ne explică el.

Echipamentele produse de compania sa au fost livrate în 26 de ţări, pe care le-a vizitat de mai multe ori. A fost în Bulgaria, România, Germania de Est, Iugoslavia şi în Rusia,  pe când erau comuniste. După ce  se reîntoarce în Occident, dintr-o călătorie în Bulgaria şi România, plină de întâmplări neplăcute, scrie: Am reflectat atunci la contrastul dintre lumea civilizată în care mă aflam şi în care exista respect şi preţuire faţă de om şi lumea întunecată în care mă zbătusem în ultimele 24 de ore. A mai călătorit în Jamaica, Bangladesh, Vietnam, SUA, Arabia Saudită, China ( de 46 de ori). Din aceste călătorii, H.V. ne relatează mai ales despre oamenii întâlniţi, despre caracterele, necazurile şi bucuriile lor.

Capitolul „Alte povestiri” ne dă posibilitatea să-l reîntâlnim pe Herman Victorov, cu sensibilităţile, pasiunile şi omenia lui.

Cartea este pasionantă şi foarte bine scrisă. La fel de bine scrisă, de către Mihaela Victoria Ignat, este şi prefaţa cărţii. Îi felicit pe  amândoi!

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (25)

Antitezele credinței

Duminica a XXXIII-a după Rusalii (Luca 18:10-14)

 

Despre credință s-a vorbit mult și încă se va mai vorbi și de acum înainte, este un teren destul de bătătorit în mediul teologic, credința fiind un subiect întors pe toate fețele și analizat cu multă atenție. Mi-aș dori însă, pornind de la această pildă a vameșului și a fariseului, să scot în evidență anumite subtilități ale credinței, care neglijate, pot face ca aceasta la un moment dat să nu mai aibă valoarea spirituală pe care ne-o dorim noi. De exemplu, Hristos zice: ,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Marcu 8:34) iar în altă parte zice tocmai contrariul, că e bine să-ți vii în sine (Luca 15:17), ce să mai crezi? În Evanghelia după Matei, tot Mântuitorul impune un standard moral înalt: ,,Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Mt.5:48) sau ,,Râvniţi însă la darurile cele mai bune” (I Cor. 12:31) ca mai apoi să zică: ,,Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17.10), adică să râvnești sus, să atingi idealul ca mai apoi să-ți zici că de fapt asta trebuia să faci.  Greu de înțeles!

Însuși Mântuitorul Hristos, conștient fiind de aceste lucruri, a pus de multe ori în antiteză atât  personaje cât și  idei sau situații care aveau rolul de a scoate în relief diferența dintre alb și negru, dintre pozitiv și negativ. Recurgea la acest procedeu, deoarece de cele mai multe ori, precum în cazul de față, era greu să-i facă pe farisei să înțeleagă, că atitudinea lor nu era pe placul lui Dumnezeu. De fapt ei respectau cu strictețe legea lui Moise, împlineau toate prescripțiile vechi-testamentare în litera lor, se rugau de mai multe ori în zi, posteau și umblau în sac și în cenușă, își plăteau zeciuiala către templu. Ce i-ar fi făcut să creadă că nu sunt pe placul lui Dumnezeu?

Cea mai subtilă dar în același timp și cea mai grea situație, este atunci când trebuie schimbat ceva și nu-ți dai seama de acest lucru, mai ales atunci când trebuie schimbată atitudinea, nu forma. Din păcate, acesta este examenul cel mai dificil și mai greu de trecut, iar mulți dintre noi nu conștientizăm că împlinind formal anumite lucruri fără să ne schimbăm atitudinea suntem niște credincioși de formă. Nu este durere mai mare decât să constați în fața judecății lui Hristos că tu știindu-te credincios, poți auzi cuvinte ca acestea: ,,Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi”(Matei 25:12).

Mergând pe aceași logică a lucrurilor se poate naște următoarea întrebare: Poate exista un creștinism fără de Hristos? Poate. Sorin Dumitrescu vorbea la un moment dat despre ,,ortodocșii atei”, adică acei oameni care au fost creștinați prin botez dar n-au de-a face cu credința, oameni despre care părintele Arsenie Boca spunea: ,,cel ce și-a îngropat talantul, este cel ce a primit botezul și nu a mai făcut apoi nimic.” Niciun fel de terapie, nicio schimbare de orice fel, nici viața duhovnicească, nici spovedania, nici vindecarea, nici mântuirea ... nu sunt posibile fără acordul persoanei. Metaforic vorbind: nici Dumnezeu nu ,,poate” spune DA, unde omul spune NU. E marele mister, marea Lege a iubirii divine: unde libertate nu e, nici dragoste nu e și nici responsabilitate. Omul este ființă cu capacitate decizională, el este responsabil de ceea ce face cu viața lui, indiferent de ceea ce i se întâmplă. Vorba lui Sartre: ,,nu este important ceea ce ni se întâmplă, ci ceea ce facem noi cu ceea ce ni se întâmplă”.

Nu vreau să divaghez de la subiect, dar ceea ce vrea să scoată în relief Mântuitorul Iisus Hristos prin această pildă are o sensibilitate aparte. De fapt rostirea pildei este provocată de  contextul suficienței de sine al fariseilor, Hristos arătând ,,către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…”(Luca 18:9) punând în antiteză atât două clase sociale (vameșii și fariseii adică păcătoșii și drepții) cât și două atitudini de închinare (mândria și smerenia). Noi uităm de cele mai multe ori că scopul vieții creștine este dobândirea harului Duhului Sfânt (Sf. Serafim de Sarov), că fără de acest har noi nu suntem nimic și nici nu putem face nimic pe tărâmul credinței. Harul lui Dumnezeu coboară înlăuntrul omului și dă acea stare de împreună trăire cu Dumnezeu. Noi nu putem face nimic, nu-l putem ,,sili” pe Dumnezeu să ne dea acest har, căci El îl oferă gratuit, din dragoste tuturor celor ce cred în El. Nu împlinirea sterilă a unor precepte aduce harul ci atitudinea pe care o ai față de Dumnezeu, atitudine pe care David o scoate în evidență în psalmul 50 arătând că:,,inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Dacă nu ești smerit, nu poate face nimic harul lui Dumnezeu înlăuntrul tău. Oricât de bine ai cunoaște cu mintea ta și oricât te-ai arăta a avea dispoziție sau râvnă, nu se va întâmpla nimic dacă nu pătrunde adevărul lui Dumnezeu în sufletul tău, ca un dar al Lui.

Omul poate fi religios, la fel cum toți evreii erau religioși, dar se raportau la Dumnezeu într-un mod prin care ei și-au creat propriul sistem, și-au creat un idol din forma văzută a închinării, timp în care s-a așezat în sufletul lor îndreptățirea de sine adică autosuficiența. Un om care se îndreptățeste pe sine înlăuntrul lui și care are îngâmfare sau egoism, acela nu poate înțelege ce înseamnă harul dar nici nu poate primi harul, oricât ar încerca să acționeze harul asupra lui. Așa cum peste un lucru înfășurat în nailon sau închis ermetic chiar dacă ar cădea râuri de apă peste el,  tot nu va pătrunde nicio picătură înăuntrul său ci va rămâne perfect uscat, tot astfel și sufletul autosuficient nu poate fi atins de  harul lui Dumnezeu ci va rămâne mereu încrezător în propriile puteri.

În  viața cotidiană e bine să crezi în tine, în puterea ta de a învinge și de a trece peste obstacole, mai ales atunci când nutrești speranța că Dumnezeu este cu tine, dar în credință e necesar să renunți la tine și întru umilință(care în limbaj biblic, nu înseamnă înjosire ci conștientizarea stării pe care o ai) să ceri harul dumnezeiesc. Când ai harul lui Dumnezeu, toate se așează în noi într-o ordine desăvârșită, fapt ce îl face pe Sf. Ap. Pavel să zică: ,,Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”(IICor.13:13)

                                                                          Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (4)

2.2  Gemenele

    Este vorba de două fetiţe  gemene,  Arissa şi Briana, cărora le mai zicem  α şi β. Sunt nepoatele fostului meu coleg, Vali. Le ştiu, din poveşti, înainte de-a se naşte. Am fost la botezul lor, apoi le-am întâlnit de mai multe ori în parc. Le-am văzut cum cresc şi cum se fac tot mai frumoase şi mai simpatice. Le-am luat în braţe, le-am plimbat cu căruciorul, le-am ţinut de mână când au început să meargă. Cu alte cuvinte, m-am bucurat şi mă bucur de ele ca şi cum ar fi nepoatele mele.

 

Cu părinţii  Andrada şi Mihai, în iarna lui 2011

 

Când aveau şapte luni, noiembrie  2011

 

Mama o învaţă pe Briana să meargă, 2012

 

La groapa cu nisip, vara lui 2012

 

Ştim să mergem

 

In iarna 2013

 

Cu mamaia Puşa

 

Cu tataia Vali

 

Mamaia Puşa şi Tataie Vali fac parte din acea categorie de părinţi care îşi sacrifică viaţa personală pentru copiii şi nepoţii lor. Am cunoscut muţi astfel de părinţii. Unii dintre ei mi s-au plâns că deşi fac tot ce pot pentru copiii lor, nu reuşesc să-i mulţumească. Copii lor ar vrea ca ei să facă şi mai mult şi probabil că nici dacă şi-ar da viaţa pentru ei n-ar considera acest gest suficient. Alţii mis-au plâns că după ce n-a mai fost nevoie să aibă grijă de nepoţi, părinţii nu le-au mulţumit în nici un fel, iar nepoţii, după ce s-au făcut mari, le-au întors spatele. Sper, din toată inima, ca lui Puşa şi Vali să nu li se întâmple aşa ceva.



Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (3)

2.1 COPIII

Nu există tablou uman mai reconfortant decât cel pe care ţi-l oferă copiii la joacă. Aşa cum am spus, în Parcul Naţional s-au amenajat, după 1989, câteva locuri de joacă pentru ei. Aici îşi aduc părinţii (de obicei mamele), respectiv bunicii, copiii sau nepoţii, după ce ei au învăţat să se ţină pe propriile picioare. Greşesc, la groapa cu nisip sunt şi copii care nu se ţin încă pe picioare, dar ştiu să meargă de-a buşilea.

Copiii aleargă,  se caţără, alunecă pe tobogane, se dau în leagăne etc. Alergă şi ţipă, se caţără şi icnesc, alunecă şi râd,  cad şi plâng etc.

Unii părinţi, dar mai ales unii bunici, se amestecă în jocul lor, îi urmăresc de aproape, le dau mereu sfaturi sau îi ceartă. Alţii stau de vorbă pe băncile din apropierea locurilor de joacă şi mai şi trag din când în când cu ochii la odraslele sau nepoţii lor.

Bunicii sunt mult mai grijulii cu copiii decât părinţii. E normal: ei i-au primit pe inventar întregi şi nevătămaţi şi vai de ei dacă-i duc acasă cu vre-o julitură sau, doamne fereşte, cu o mână sau un picior rupt. Din cauza asta, unii dintre ei sunt exagerat de grijulii: „Nu te căţăra că ai să cazi!”, „Nu alerga că o să transpiri!”, „Nu te juca în nisip că ai să te murdăreşti!” etc. Mai rămâne să le zică: „Nu respira, că aerul este plin de microbi!”

Pe copii îi mai vezi şi pe alei, în cărucioare, în marsupii, ţinuţi de mână sau lăsaţi liber. Cei mai simpatici sunt cei care abia învaţă să meargă, ocrotiţi de însoţitori sau ţinuţi, pur şi simplu, de gulerele din spate ale hăinuţelor. La fel de simpatici sunt cei mititei, care aleargă după porumbeii care ciugulesc  ceva de pe jos.

Pe copiii mai mărişori, îi trage aţa la jocuri şi-şi tapează părinţii sau bunici de 1ei şi fise. Părinţii, dar mai ales bunicii, cedează până la urmă insistenţelor sau smiorcăielilor lor.

Săniuşul este  un  spectacol de top. Nici într-un alt loc din parc nu este atâta gălăgie, atâta veselie. Copiilor, indiferent dacă sunt băieţi sau fete, le place viteza şi orice în stare să le crească secreţia de adrenalină. Nu-i de mirare că după ce devin mari, apasă uneori până la fund pedalele de acceleraţie ale maşinilor! Îmi plac şi mămicile care se dau cu sania împreună cu odraslele lor sau, pe post de căluţi, îi trag cu sania pe cei prea mici. Taţii sunt şi ei prezenţi dar nu în număr atât de mare ca mamele. Un motiv în plus ca să ne iubim mai mult mamele.

Meciurile de fotbal între copii sunt , cred eu, mai frumoase decât cele între adulţi. Este mai multă pasiune şi dorinţă de afirmare

 

Locul de joacă

Cu căruciorul

În marsupiu

Măsură de siguranţă

Alergând după porumbei

 Biciclistul

Fotbaliştii

La săniuş

Mama, biata de ea.

 

 

 

 

 

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (24)

Transcenderea pluralismului individual

reflecție la Duminica a XVII după Rusalii, Evanghelia femeii cananeence

(Matei 15.21-28 )

 

Titlul pe care l-am atribuit acestei scurte meditații, la o primă vedere ascunde un conținut pretențios și greu de înțeles însă pentru a nu crea această impresie vreau să definesc, de la început,  cuvintele care-l alcătuiesc, delimitând o perspectivă teologică și un conținut moderat. Termenul ,,a transcende’’ înseamnă a depăși limita cunoașterii experimentale, a realității perceptibile, ,,pluralismul individual’’ spune că faţă de ceilalţi eşti mereu altcineva, sau altceva, depinzând de modul cum te raportezi la fiecare dintre ei, mai concret suntem ispitiți să ne ascundem în spatele unei măști.

Pericopa evanghelică ne prezintă o femeie îndurerată care vine la Mântuitorul suspinând din adâncul sufletului de mamă, pentru fiica ei: ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon’’, (Matei 15,22). Mântuitorul îi simte sinceritatea, îi pătrunsese în inimă și-i dăduse curajul de a veni la El, dar nu i-a răspuns nici un cuvânt, lăsându-i credința ei să se manifeste. Dialogul care urmează, dintre Hristos și femeie, este unul mănos în semnificații. Am putea condamna opoziția Mântuitorului la cererea disperata a mamei, cel puțin la prima vedere.

Comportamentul potrivnic al Mântuitorului, era un examen de conștiința și de credință la care era supusă cananeanca. Pedagogul pregătește un suflet pentru întoarcerea din întuneric la lumină. Cuvintele cu care Mântuitorul o ispitește sunt greu de acceptat: ,,Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel’’,(Matei 15,26) sau ,,Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor’’,(Matei 15,26). Dacă separăm  aceste cuvinte de contextul  în care au fost rostite, observăm că acestea nu fac parte din limbajul uzual al Mântuitorului, Care a venit să mântuiască pe tot omul ce vine în lume, care Dumnezeu fiind s-a făcut om, ca pe om să-l facă ,,dumnezeu”. Femeia nu ripostează ci se pregătește într-o profundă smerenie să răspundă cuvintelor Mântuitorului: ,,Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor’’ (Matei 15,27). O mare tăcere se așterne în jur, toți cei prezenți rămân încremeniți de răspunsul femeii, iar Mântuitorului nu întârzie să-i ofere calificativul examenului, pe care tocmai l-a trecut, prin cuvintele: ,,O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela’’ (Matei 15,28).

Pentru a face legătura cu tema acestei cuvântări sunt necesare câteva precizări. Viața noastră se derulează pe o mare scenă în care fiecare își trăiește propriul rol. Personajele principale, pentru publicul exigent gata să ne aclame sau să ne huiduie, suntem noi. Deci fiecare este în același timp personaj principal în propria-i  reprezentație dar face parte și din publicul pretor, care jurizează prestația unui alt spectacol. Deloc de neglijat sunt culisele acestei mari scene care joacă un rol important, actorul se retrage din fața ochilor critici, dezbracă haina de scenă, leapădă ,,ficțiunea’’ teatrală. M-aș opri puțin asupra locului unde s-a petrecut acțiunea, în afara cetății Tirului și a Sidonului, ai căror locuitori erau porecliți ,,câini,, de evrei, datorită fărădelegilor săvârșite, desfrâul, blasfemia adusă lui Dumnezeu și păcate dintre cele mai urâte.

Femeia iese dintre locuitorii acestor cetăți, pentru a-l întâmpina pe Hristos. Dacă ar fi purtat dialogul în prezența conaționalilor săi, probabil femeia ar fi fost omorâtă cu pietre pentru trădare. Nu mai are nevoie de public, își interpretase destul rolul, se grăbea în liniștea culiselor. Purta masca unei cananeence, însă în spatele femeii de alt neam (decât cel evreiesc) se ascundea un suflet îndurerat, dar credincios.

Apostolii și cei care îl urmau pe Mântuitorul primesc o lecție de duhovnicie de la Acesta. Mântuitorul îmbrățișează, în scop pedagogic, mentalitatea greșită a poporului evreu, aceea de a-i desconsidera pe cei de alt neam și a-i numi câini pentru starea de păcătoșenie în care se afundaseră. Când cananeanca dă la o parte masca, apostolii și cei prezenți cunosc marea credință a mamei. Cu un cuvânt au ieșit toți din cercurile lor înguste, la orizontul cel mai larg, care este liniștea dumnezeiasca, și care tămăduiește orice boală și liniștește orice vifor din suflet.

Modul în care relaționăm cu ceilalți sau, mai degrabă, cât de mult îi iubim pe ceilalți, depinde de cât de goliți suntem de idei, concepte și așteptări. O dată cu conceptul de „relație” apar și așteptările, amintirile relațiilor trecute, precum și alte concepte mentale personale și culturale condiționate despre cum ar trebui să fie o „relație”. Noi vom încerca mai mereu să modelăm realitatea conform acestor concepte. Dar trebuie să vină cineva sa te scoată din cercul tău chinuitor de îngust, căci masca pe care o folosești te ia în vârtejul ei și te închide dinspre toată lumea și dinspre orice lume. E parcă, o prelungire a iadului după tine.

Din păcate nu suntem sinceri unii cu alții, omul se comportă într-un fel în societate și altfel acasă în familie. Doar Hristos cunoaște adevărata față a noastră, El este cel care ne învață sinceritatea. A te ascunde după o mască este dovada unui egoism dus la extremă, oamenii din jurul tău nu-ți mai văd chipul, ci văd doar o proiecție a sentimentelor și a acțiunilor bine controlate. Nu ne ascundem doar noi ci îl ascundem și pe Dumnezeu. Mă refer aici la omul care ascunde in spatele unei măști a unui om bun, o minte diabolică. Rețelele de socializare de pe internet confirmă acest adevăr, de fapt acest joc de roluri devine atractiv și copiii noștri cad în mrejele acestui pericol. Copiii devin adulți, bătrânii devin adolescenți, obsedații sexual devin copii, criminalii devin prieteni.

Sinceritatea face parte din firea noastră, din datul nostru firesc, de aceea trebuie să cultivăm în jurul nostru relații bazate pe onestitate, pe dragoste și nu pe aparențe, măști care vor fi descoperite mai devreme sau mai târziu provocând multă suferință și aici mă refer și la judecata de pe urmă când toate se vor descoperi. Pluralismul individual nu încurajează stabilirea unor relații trainice, naturale, ci îi dezbină pe oameni care nu mai au încredere în nimeni și în nimic pentru că totul ar putea fi neadevăr ascuns după masca adevărului. Omul care l-a găsit pe Hristos, ca și femeia cananeancă, se comportă natural, inspiră încredere plină lumină dumnezeiască. În momentul în care Dumnezeu sălășluiește în adâncul sufletului tău, acțiunile tale devin precise și rapide, curgând din intuiția profundă a realității experimentată ca stare interioară. Mintea se transformă într-un instrument excepțional de flexibil și plin de acuratețe iar sursa principală de informații devine Hristos.

Exercițiul smereniei, al iubirii, al sincerității ne ajută să vedem lumea altfel, schimbată de dragostea lui Dumnezeu. Cananeeanca ascundea în spatele unei măști, o mare credință un suflet nobil în care Hristos poposește. Oare noi ce fel de mască purtăm, pe cine ascundem? Dacă ascundem răutatea noastră, ascundem ură, frustrare, răzbunare și punem masca omului bun și prietenos, este vremea schimbării, a transcenderii pluralismului individual. Fiecare vom da socoteală pentru faptele noastre, pentru rătăcirile noastre sau pentru smintelile provocate celor din jurul nostru. Să-i facem loc în viața și în sufletul nostru lui Hristos. Toate sunt pieritoare, atât reprezentația noastră pe marea scenă a vieții, faima prestației noastre chiar și publicul, toate trec. Este important ca atunci când se va trage cortina și rămânem doar noi și Hristos să nu ne simțim părăsiți.

                                                                                 Pr. Crăciunaș Adrian

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (2)

2. PARCUL NAŢIONAL

 

Parcul Naţional, din apropierea Barierii Vergului, este cel mai aproape de casa mea, aşa că nu e de mirare că acolo îmi fac majoritatea plimbărilor. De el mă legă şi câteva amintiri vechi.

La o întâlnire a cititorilor romanului „Un om între oameni” cu scriitorul Camil Petrescu, în anul 1955, la Uzinele 23 August din Bucureşti, la care am participat şi eu, am  aflat că pe vremea lui Nicolae Bălcescu, eroul cărţii lui, la est de Bariera Vergului  se aflau grădini de legume, vii şi livezi de pomi fructiferi.

Din cartea lui Gheorghe Parusi „Bariera Vergului sau Viaţa unui băiat de Bucureşti”, apărută în 2009, am aflat că pe locul unde se află azi Parcul Naţional, se aflau, înainte de 1953, Gropile Vergului,  un maidan mare, cu două bălţi, în care se scălda când era copil.

Cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti, din anul 1953, s-a inaugurat Parcul 23 August, care după 1989 a devenit Parcul Naţional. În anul acela eram elev la o şcoală tehnică din Cluj şi, în preajma deschiderii festivalului, făceam practică la Fabrica de Scule Râşnov de lângă Braşov. Cu banii din bursă şi cu cei câştigaţi lucrând în timpul practicii, am venit la Bucureşti să văd festivalul. Era prima mea venire în capitală. Bucureştiul, în haină de sărbătoare, mi-a făcut o impresie extraordinară! Cu acea ocazie am asistat, la Teatrul de Vară din parcul abia inaugurat, la o paradă a costumelor naţionale a participanţilor la festival şi am văzut meciul România-Ungaria pe Stadionul 23 August, de 80.000 de locuri, inaugurat cu acelaşi prilej. Ne având invitaţii, atât la teatru cât şi pe stadion am intrat pe blat, folosindu-mă de nişte şmecherii învăţate la Cluj.

Iată cum arăta parcul atunci:

Între 1954 şi 1956, am jucat volei la echipa „Metalul Bucureşti” din campionatul orăşenesc. Făceam antrenamente pe terenurile de volei din Complexul Sportiv 23 August şi locuiam în apropierea stadionului, în fostul cămin de burlaci al Uzinelor 23 August, azi Spitalul Judeţean Ilfov.

Între 1958 şi 1989, parcul a fost completat  cu un patinoar acoperit, cu o sală de atletism şi cu restaurantul Riviera, pe malul lacului.  După 1989, s-au amenajat locuri de joacă pentru copii, un teren de fitness, mese pentru ping-pong, un chioşc pentru pensionari, Casa Fotbalului, iar stadionul 23August a fost demolat şi în locul lui a fost construită Naţional Arena, cu 55.000 locuri. Spaţiul din jurul arenei a fost îngrădit şi interzis plimbăreţilor.

 

Naţional Arena văzută de pe Maior Coravu

 

În spaţiul de dincolo de Alea Belvedere, între gard şi Naţional Arena, unde acum e un teren de fotbal neîngrijit şi mult spaţiu liber, aşa cum se vede în poza de mai jos, Consiliul Municipiului Bucureşti intenţionează să construiască o sală polivalentă cu 16.000 de locuri. Doamne dă să reuşească! Are mare nevoie de ea atât Bucureştiul cât şi România.

                                                        

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (1)

1.     Men sana in corpore sano

Atât cât trăim avem nevoie de corp sănătos ca să nu cădem în spinarea apropiaţilor noştri şi să nu îmbogăţim farmaciile şi de minte sănătoasă ca să nu facem prostii şi să nu ne tragă nimeni pe sfoară.

Mişcarea este o cerinţă esenţială în acest concept. De fapt, auzim zilnic la radio: „Pentru o viaţă sănătoasă, faceţi mişcare cel puţin treizeci de minute în fiecare zi!” Ei bine, eu mă conformez cu asupra de măsură acestui îndemn. Lăsând la o parte gimnastica de dimineaţa şi deplasările scurte în casă şi în împrejurimile casei, mă plimb, în parc, cel puţin o oră în fiecare zi.

Mă plimb nu-i chiar cuvântul potrivit sau, mai bine zis, nu mai este actual.  E adevărat, la început m-am plimbat, adică am mers încet. De două luni de zile, merg într-un pas vioi, aproape că mărşăluiesc. De ce? Pentru că pe lângă preocuparea de-a da muşchilor, inimii şi plămânilor de lucru, sun preocupat să ard cât mai multe calorii, cu scopul să slăbesc. Nu pentru că aş fi prea gras, ci pentru a reveni la greutatea ideală sau, cel puţin, la cea maximă acceptată. Principiul de slăbire după care mă conduc este de-a realiza zilnic un bilanţ energetic negativ. Asta înseamnă să consum mai multă energie decât acumulez cu alimentele pe care le consum. După o lună de zile, ne exagerând, am slăbit un kilogram. Sunt foarte mulţumit.

De curând, am luat cunoştinţă de o teorie privind mişcarea, care aseamănă inima omului cu un motor. Conform acestei teorii, inimile noastre, la fel ca ori ce motor, au garantat un anumit număr de ore de funcţionare şi cu cât ne mişcăm mai mult, cu atât consumăm mai repede acest număr de ore şi ne apropiem sfârşitul. Ca inginer, înclin să fiu de acord cu această teorie, dar în acelaşi timp sunt convins că numărul garantat de ore de funcţionare pentru inimile noastre este atât de mare, încât riscul să le consumăm este foarte mic. Prin urmare, mă mişc fără nici o grijă.

Plimbările zilnice prin parc sunt şi un prilej de-a observa natura, oamenii şi animalele. Despre ele vreau să vorbesc în episoadele următoare.

 

În Parcul Naţional

 

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (23)

Creștinismul între comunism și capitalism

Duminica a XVI-a după Rusalii (Matei 25:14-30)

            S-ar putea ca titlul meditației mele să surprindă și în același timp să producă o oarecare confuzie, tocmai datorită faptului că între ideologia comunistă și cea capitalistă e o mare diferență. Cel puțin noi românii am simțit pe propria piele acest lucru și cunoaștem fiecare în parte cât de anevoioasă este această tranziție de la un sistem la altul. Așadar, întrebarea care se naște aproape instantaneu este: Ce are de-a face creștinismul cu comunismul sau cu capitalismul? Sau: Poate fi creștinismul o punte între comunism și capitalism?

            Pilda talanților (că despre ea vorbim) ne dă posibilitatea să înțelegem care este viziunea reală pe care o are Mântuitorul  Iisus Hristos asupra organizării propriei noastre vieți. În cartea Faptele Apostolilor, unde este prezentată viața creștină de la începutul Bisericii, adică acea perioadă ce a urmat pogorârii Duhului Sfânt, se poate lesne observa că acele comunități de creștini se organizau și trăiau în comuniune într-un mod inedit până atunci. Creștinii ajunseseră să pună totul în comun și să folosească fiecare după trebuință, așa cum se întâmplă de regulă într-o familie, unde bunurile sunt ale tuturor, indiferent de aportul mai mare sau mai mic pe care și l-a adus vreun membru al familiei la constituirea lor sau cum se întâmplă în comunitățile monahale din mănăstiri. Deci creștinii trăiau atunci ca o familie: ,,Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte … Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor și se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă.” (F.Ap.4:32-35) Știm foarte bine că și ideologia comunistă se conducea după următorul principiu:,,de la fiecare după posibilități, la fiecare după necesități”, principiu care a fost luat din creștinism, dar care în timp s-a diluat, iar mai apoi a fost schimbat sau uitat, pentru că au apărut favoritismele. Să nu uităm că tot în acea perioadă, soții Anania și Safira au fost pedepsiți cu moartea pentru că nu și-au dat toată averea colectivității în care se integraseră. Cuvântările prin care Sfântul Ioan Gură de Aur își exprima poziția sa aveau și ele conotații egalitariste similare, acesta considerând că toate bunurile lumești trebuie egal împărțite între creștini.

Având în vedere toate aceste lucruri, pilda talanților rostită de Mântuitorului Hristos, ni se pare oarecum nefirească, pentru că vorbește de la bun început de inegalitate sau suntem tentați să credem că acele comunități primare ale Bisericii nu erau organizate în spiritul gândirii lui Hristos. Dar vom vedea că nu este așa.

 Din textul indicat mai sus, vedem că ,,stăpânul casei”, care nu este altcineva decât Dumnezeu, împarte în mod diferențiat talanții slujitorilor săi. După o exegeză foarte simplă și la îndemâna oricui, știm că talanții sunt darurile (în alte locuri se vorbește despre talente sau înclinații) cu care Dumnezeu ne înzestrează pe fiecare dintre noi. Unora le dă mai mult, altora mai puțin, fapt care ne determină de multe ori să-L judecăm pe Dumnezeu pentru inechitate. Înclin totuși să cred că, nu Dumnezeu este cauza acestei diferențe, ci noi. Dumnezeu dă din belșug, el nu are limite care ar putea să-i îngrădească bunătatea (eventual propriul nostru refuz), totul depinde de capacitatea noastră de receptare. De exemplu, un profesor care își ține lecția în fața elevilor săi este conștient de faptul că la sfârșitul orei, nu toți vor ști la fel, pentru că unii dintre elevi vor înțelege tot ce s-a predat, iar alții mai puțin și poate unii și mai puțin. Cine este de vină? Cel ce a predat cum a putut mai bine sau cei ce au asimilat? La fel este și în viață, diferența o facem noi, că nu putem noi duce cât dă Dumnezeu.

De aceea am spus că, pe undeva creștinismul este și ,,capitalist”, deoarece noi nu pornim în viață de pe aceleași poziții, adică darurile pe care le primim de la Dumnezeu sunt diferite cantitativ (calitatea depinde de noi), iar Dumnezeu conștient de acest lucru, așteaptă de la fiecare roade după puterea sa și potrivit darurilor primite. Luăm un exemplu banal, timpul. E un dar și acesta. Nu poți realiza în 20 de  ani sau până la 20 de ani, ceea ce a realizat altul până la 80 de ani, e o mare diferență! De asemenea, să nu uităm că: ,,fiecare cu darul lui”, spune o veche vorbă românească, adică nu încerca să faci ce nu ți se potrivește, vei pierde timpul fără să-ți mai valorifici talantul tău. Lucrând ceea ce îți este propriu ție și fructificând astfel darul tău, vei avea aceeași răsplată cu cel ce a primit mult mai mult decât tine. Dumnezeu are aceeași replică și pentru cel ce înmulțise 5 talanți ca și pentru cel ce înmulțise doar 2 și ar fi continuat și pentru cel ce primise doar unul dacă ar fi făcut și acesta ceva.

 Apoi o altă caracteristică a capitalismului e să investești ceea ce ai. Nu poți să faci profit, nu poți să-ți înmulțești talanții, dacă nu investești. Dumnezeu așteaptă ca să ne investim în ceilalți semeni ai noștri cu tot ce avem, iar ei să se investească în noi, asta înseamnă să faci să rodească talantul, să-ți pui darul(-rile) în folosul celorlalți până la capăt. Mă gândesc în această conjunctură la Maria Lătărețu, cea care era supranumită ,,privighetoarea Gorjului”și care și-a valorificat talantul la maximum, cântând oamenilor până în ultima clipă a vieții sale, murind pe scenă.

Așadar, nu-i important câte daruri ai primit, ci important e ce faci cu darul tău? Dacă nu faci nimic ci îl îngropi în nepăsare, în alcool, în credința inutilității tale sau în incertitudinea și nesiguranța zilei de mâine, vei pierde totul, moartea nu va fi decât începutul unui faliment veșnic. Frumusetea creștinismului reiese tocmai din faptul că fiecare primește diferențiat, dar trebuie să muncească cu darurile primite, fiecare la măsura sa, investindu-le în folosul celorlalți, pentru că numai așa pot să producă roade. La fel cum într-un trup, fiecare mădular ,,lucrează” spre folosul întregului organism, neținându-se cont de importanța unuia sau a altuia, la fel și în Biserică, fiecare trebuie să se străduiască să iasă din egoism și să-și investească darurile în ceilalți, fără dorința de supremație, neuitând nicio clipă cuvântul Sf. Ap. Pavel care zice: ,,Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?”(I Cor. 4:7)

                                                              Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>