LUCA (5)

 

Ieri am primit o scrisoare de la prietenul meu, bunicul lui Luca. M-am grăbit s-o deschid. Ce credeţi că conţinea plicul? Compunerea lui Luca, intitulată „Grig”. „Nepotul meu n-a vrut ca tu să aştepţi prea mult”, scria în biletul care a însoţit compunerea. Am citit-o pe nerăsuflate. Iat-o:

În fiecare noapte în care dormeam în casa de la ţară a bunicului, auzeam, înainte de-a adormi, un ţârâit  de greier. Îmi plăcea să-l aud. Era ca un cântec de leagăn. Adormeam mai uşor. Oricât l-am căutat, n-am reuşit să dau de el, până când, într-o dimineaţă, m-am trezit cu el în pat. Stătea pe pernă şi se uita la mine, iar din când în când, scotea câte un „cri”. L-am luat în mână. Nu s-a împotrivit.

- Tu eşti cel care mă adormi în fiecare seară? l-am întrebat.

- Cri, mi-a răspuns el.

Atunci n-am ştiut  cum să interpretez răspunsul lui. Mai târziu am descoperit că la fel ca şi Max, înţelege şi el tot ce-i vorbesc  şi că, la el, „cri” înseamnă „da”, iar „cri, cri” înseamnă „nu”.

Am devenit buni prieteni. De câte ori intru în camera mea, îmi iese în întâmpinare. Când citesc ceva, stă lângă mine. Am început să citesc cu voce tare. Sunt convins că reţine ceea ce citesc. Simţeam nevoia să-i pun un nume.

- Ţi-ar plăcea să te cheme Grig, l-am întrebat?

- Cri, mi-a răspuns el.

Ca să nu se plictisească, în timpul în care lipsesc eu, m-am gândit să-i aduc un greier de câmp, ca să-i ţină de urât. Am prins unul, l-am botezat Neculai, l-am dus în cameră şi i     l-am prezentat. N-a fost prea încântat de cunoştinţă,  iar până la următoarea mea  vizită, Neculai a dispărut. Punându-i lui Grig  tot felul de întrebări, ca să înţeleg ce s-a întâmplat, iar el răspunzându-mi cu „da” şi „nu”, am înţes că cei doi n-au reuşit să se înţeleagă, pentru că Neculai vorbea un dialect pe care el nu-l înţelegea şi apoi pentru că era cam necivilizat şi tăntălău. I-am spus că o să-i aduc altul, care sper să fie mai isteţ şi că el va trebui să-i înveţe dialectul şi să-l civilizeze.

Într-o zi, pe când mă chinuiam cu o problemă la matematică pe care mi-a dat-o bunicul, promiţându-mi că dacă o rezolv mă ia cu el la pescuit, Grig, plictisit, a adormit în penarul meu. Eu n-am observat până când, a doua zi, în timp ce eram în clasă, a începută să ţârâie de acolo. Întrebându-l de ce a făcu-o, mi-a răspuns –tot aşa, prin intermediul întrebărilor - că nu mai avea aer şi era pe cale să se sufoce. Toată lumea m-a acuzat că l-am dus în clasă intenţionat, ca să deranjez ora.

„Din nou, Luca ne dă alte explicaţii în legătură cu isprăvile lui”, mi-am zis. „Fabulează sau spune adevărul?” Dumnezeu ştie.

 

 

Citeşte mai mult >>

JURNALUL UNUI CITITOR

Este foarte puţin probabil că aţi mai auzit, până acum, de Gabriel Brebenar, autorul acestui jurnal. Eu n-am auzit, înainte de a-mi cădea în mână cartea lui. Deci, cine este Gabriel Brebenar?

Este un tânăr, care avea 32 de ani când i s-a publicat cartea, licenţiat în filozofie, de profesie…cititor. Veţi spune că nu există o astfel de profesie. E adevărat, ea nu figurează în nomenclatorul de meserii, recunoaşte chiar autorul. Cu ce se ocupă? Păi, citeşte de dimineaţa până seara, iar uneori şi noaptea. Şi nu face nimic altceva? mă veţi întreba. Ba  da, din când în când coseşte, merge cu vaca (Steluţa) la păscut, face baie în Criş şi mai trage şi câte o beţie. Şi din ce trăieşte? mă veţi întreba din nou. Nu ştiu! Nu spune. Când îşi începe cartea (2006), îl găsim la Basarabasa, un sat lângă Brad, judeţul Hunedoara, iar când şi-o termină (2008), la Alba Iulia.

Ce citeşte? În principal, filozofie, dar şi beletristică. Şi-a făcut, în câteva rânduri, un plan de lectură, dar nu se poate ţine de el, aşa că citeşte cărţile pe care le poate cumpăra (din ce bani?!) sau împrumuta, dar nu orice. Ar vrea să urmeze sfatul lui Călinescu: de citit nu cărţi, ci autori şi, mai mult, de citit literaturi, şi, dacă se poate, chiar pe cel al lui Noica: de citit culturi. A întocmit o listă de o sută de autori şi cărţi „de luat pe o insulă”. Iat-o, începând cu autorii: Presocraticii (fragmente esenţiale), Platon, Augustin (Confesiuni), Origen (Despre rugăciune, Filocalia), Clement (Stromate, Pedagogul), Ioan al Crucii, Angelus Silesius, Meister Eckhart, Lao Zi, Confucius, Sfântul Pavel, Pascal, Böhme, Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard, Camus, Motaigne, moralişti, Cantemir, Noica, Blaga, Quevedo, Gracián, Cioran, Tolstoi, Dostoievski, Şestov, Berdiaev,  Hesse, Sábato, H.Miler, Garcia Márqez, Kundera, Borges, Eliade, Culianu, Leopardi,  Shakespeare (nu în întregime), Eminescu, Hölderin, stoicii, Poe, Baudelaire, Whitman, Unamuno etc. Iată şi cărţile: Filocalia, Pelerinul rus, Dhammappada, Yoga-Sutra, Samkhya-Karika, Evanghelii, Vechiul Testament (câteva cărţi), Vede, Upanişade (antologii), Greaţa, Don Quijote, Procesul, Metamorfoza, Un om sfârşit, De veghe în lanul de secară, Pavilionul canceroşilor, Însinguratul,  Cartea de la San Michele, Bătrânul şi marea, Foamea şi Pan, Plugarul şi moartea, Faust, Werther, Djamilia, Martin Eden, Jurnalul de la Păltiniş, Uşa interzisă, Zbor în bătaia săgeţii, Jurnalul fericirii. Spre ruşinea mea, despre câţiva din autorii din lista de mai sus n-am auzit, iar de alţi câţiva, de care am auzit, n-am citit nimic. Nici despre câteva cărţi enumerate n-am auzit, nu mai vorbesc că n-am citit decât câteva. Spre deosebire de mine, G.B. a citit şi recitit multe dintre cărţile autorilor citaţi, multe dintre cărţile din lista lui şi citeşte de zor, în continuare. În Jurnal, spune câte ceva despre unele din ele şi  despre autorii lor, dar şi despre altele, necuprinse în listă.

De ce citeşte? Pentru că îi place şi pentru că doreşte să se instruiască: Mă autoinstruiesc cu încăpăţânare, nu pentru că m-aş socoti deosebit de important, ci pentru că aş vrea să obţin cât pot obţine din ce mi-a fost dat să fiu şi să fac. Altă dată, într-un moment de derută, nu mai este atât de sigur că citeşte pentru a se instrui: Să nu citesc e chiar imposibil, aş fi ca mort. Citesc şi scriu, scriu (bolovăneşte) şi citesc, dar nu sunt  niciodată cu adevărat mulţumit, oricât aş citi şi aş scrie. Dar nu pot face altceva. Ştiu că nu pot să citesc tot ce-aş vrea, asta nu se poate, nimeni nu poate. La nesfârşit printre hârţoage?Pot cărţile să umple o viaţă de om?Se pare că pot, dar la ce bun? M-au îmbolnăvit cărţile? Poate, dar e o boală ca oricare alta. Faci ceva, dar nu ştii exact ce faci, şi pentru ce, care e scopul ultim. Nici nu există un asemenea scop……..Ce caut eu în cărţi? La ce-mi foloseşte ceea ce găsesc? Caut cunoştinţe? Nu, nu, e altceva, e şi asta, dar nu numai sau prea puţin. Dar totuşi ce e? Caut să-mi umplu timpul care mă desparte de moarte…..lectura ca aşteptare a morţii. Da, într-un fel. Sunt sigur că citeşte şi pentru că vrea să scrie şi el, cu alte cuvinte, ca să „fure” meserie. Parcă şi spune undeva: cărţile se scriu din cărţi.

Cât ar trebui să citească? Idolii lui G. B. sunt Eliade, Noica şi Cioran. Prin urmare, toţi români. Asta mi-a plăcut. Eliade, Noica şi Cioran sunt mereu alături de mine. Ce-ar fi fost viaţa mea fără ei? I-am iubit, i-am înţeles, îi iubesc şi sper să mă iubească şi ei. Cred că mă iubesc, de vreme ce mi-au dat atât de mult din ei înşişi. Atât de mult….Nu ştiu dacă merit, dar le sunt recunoscător. Ar vrea să reuşească să citească cât au citit ei şi să ştie cât ei sau chiar mai mult şi, de ce nu, să şi scrie cât ei. Intră în panică când constată că Eliade a citit 5000 de volume în 30-40 de ani, dar a şi scris 2000 de pagini până la 20 de ani, iar în următorii 10-12 ani, încă 3500- 4000 de pagini! Uimit de performanţele lui, se întrebă: Eliade a avut cumva două vieţi? Aşa pare. Nu doar el. Adevărul e că şi-a făcut două vieţi, smulgând una somnului şi destrămărilor, delăsărilor, risipirilor obişnuite.  Cioran a citit de şapte ori întreaga operă a lui Dostoievski! Alt motiv de-a se panica. Câte cărţi se pot citi într-o viaţă de om? se întreabă el. Îşi răspunde: Să zicem 8623, din care 1237 citite de două ori, 429 citite de trei ori, 135 de patru ori,  64 de cinci ori, 18 de şase ori, 15 de şapte ori, 12 de opt ori, 5 de nouă ori. Nu-l mulţumeşte acest calcul: E puţin. E foarte puţin, spune el, desigur, având în vedere cât de mult s-a scris. Dar tot el spune: Mă resemnez: cu adevărat esenţiale pentru mine  sunt câteva sute de cărţi, cel mult o mie şi ceva.

Ce se întâmplă cu ceea ce citeşte? G.B. citează din Mihai Şora: „Omul bibliotecii poate fi un dulap cu rafturi sau un cuptor. Dacă e un dulap cu rafturi, e un erudit, îşi găseşte mereu informaţiile acolo. Dacă e un cuptor, toate lucrurile citite se topesc, ard. E tot un om care nu trăieşte în afara informaţiei. Prelucrează. Toată problema e a metabolizării. Ai metabolizat ce ai înghiţit, sau ai înghiţit fără a metaboliza?” Despre el spune: Cred că eu sunt mai degrabă un dulap cu rafturi, dar un dulap în care am aţâţat şi focul. Va urma un incendiu? Nu ştiu.  Ştiu numai că, pentru a arde, e nevoie de combustibil….

Aici, fac o paranteză ca să constat că, în tinereţe, toţi suntem un dulap cu rafturi şi că pe măsură ce trece timpul ne transformăm în cuptoare. Din aceste motive, este indicat să citim cât mai mult când suntem tineri,  pentru a asimila cât mai mult. La bătrâneţe, citim doar pentru plăcerea de moment, fără alte urmări.

În Jurnalul lui, G.B., comentând atâţia autori şi cărţile lor, n-a putut evita să nu vorbească şi despre Dumnezeu, credinţă, moarte, viaţa de apoi,  rai, iad, biserică şi preoţi. Crede şi nu prea crede în Dumnezeu: Cred: e o certitudine că El este. Dar nu ţine mult: nu mai cred, revin la îndoielile mele, la întrebările mele fără răspuns… Din partea mea, Dumnezeu e liber să existe, nu mă priveşte. Dar mi-e clar că în mersul lumii nu intervine. Un Dumnezeu ciudat şi cum nu se poate mai mâhnit. Îl citează apoi pe Rozanov, care spune cam acelaşi lucru: „Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină, şi nici prin gând nu-mi trece c-am s-o pot accepta vreodată”. Nici Ivan, eroul lui Dostoievski din „Fraţii Karamazov”, nu-l neagă pe Dumnezeu, dar nu acceptă şi nu poate accepta Creaţia, lumea lui Dumnezeu. O acceptăm, n-o acceptăm, lumea rămâne aceiaşi. Probabil că nu se putea face una mai bună, una în care să umble câinii cu covrigi în coadă, pe râuri şi fluvii să curgă apă şi miere, iar oamenii să nu aibă griji, să se ţină toţi de mână, într-o horă a fericirii şi să întoneze, fără încetare, imnuri de mulţumire şi slavă. Ar fi plicticos.

Referindu-se la copiii din lumea întreagă, care mor anual de foame, spune: Aş vrea să-l trezesc pe Dumnezeu şi să-i dau vestea asta, împreună cu întreaga statistică a lumii (crime, violuri, nebuni, malformaţi etc.). Să văd cum reacţionează, ce mutră face. Situaţia, desigur,    i-a scăpat demult de sub control, probabil încă de la început. Eu nu cred că i-a scăpat, a  lăsat-o El, de capul ei.

Vorbind despre viaţa de apoi, G.B. o citează pe Ioana Zlotescu: „Înseamnă oare moartea – se întreabă Unamuno – calea spre eternizarea fiinţei tale în ea însăşi, sau înseamnă doar neantul, cumplit prin nimicul pe care-l ascunde?” Din Petru Creţia citează: „Iar  la sfârşit, pentru buni şi răi, înţelepţi şi nebuni deopotrivă, moartea, aceeaşi moarte ca a oricărei vieţuitoare, om sau animal. Cine să ne spună că duhul nostru omenesc se ridică, după moarte, la cer? Ne aşteaptă nimicul: nu vom mai şti nimic, şi o să fim de nimeni ştiuţi, înţelepciunea va fi moartă şi ea, nu vom mai lua parte niciodată la nimic din ce se petrece sub cer.” Trist, nu-i aşa? În situaţia asta este normal să ne întrebăm, de ce trăim? Răspunsul ar putea fi: degeaba.

Nicolai Berdiaev e pus să vorbească despre iad: „Ideea chinurilor veşnice din infern este una dintre creaţiile cele mai atroce ale unei imaginaţii umane terorizate şi morbide. Se simte aici supravieţuirea unor străvechi instincte sadice şi masochiste care, în rest, au jucat un rol important în viaţa religioasă.”Se foloseşte şi de un citat din Borges: „Teologia e cea mai importantă ramură a literaturii fantastice”.

Biblia este plină de adevăruri, dar şi de poveşti, pe care ne este tot mai greu să le credem pe măsură ce trece timpul şi lumea se „deşteaptă”. Unele, cum ar fi Eclesiastul, nici nu se ştie cum au ajuns acolo! O fi fost ea, Biblia, inspirată de Dumnezeu, dar a fost scrisă şi transcrisă, total sau parţial,  de sute sau mii de ori, de  către oameni.

 G.B. adaugă: Diavolul, în care nu cred, dar cred în demonul interior, care e mereu prezent: conştiinţa permanentă a răului, răul acesta care-i atât de aproape, în mine şi peste tot, absolutul răului. Absolut e numai răul, Absolutul e Răul…..Atât doar vreau, dar vreau: să ştiu ce e cu Răul acesta uneori absolut şi zadarnic, apoi voi crede în orice poveşti cu sfinte treimi – sau părinţi, n-am nimic împotrivă -, în sfinţi, îngeri, lumi şi vieţi de apoi. Răul îl preocupă în mod special pe G.B.: Am în vedere o cercetare sistematică timp de doi ani, cu întâlniri, discuţii, controverse. Trebuie să iasă din asta o carte teribilă, cu texte ilustrative şi comentarii. Apoi, cu anii, cartea se cere amplificată, până la 900-1000 de pagini – o Enciclopedie a Răului. …La sfârşit trebuie să oferim şi o soluţie: refugiul în acea mult visată Castalia.

Îl sfătuiesc pe G.B să înceapă să scrie. Degeaba se lamentează în carte că încă nu e pregătit s-o facă, că scrie bolovănos etc. Ba e pregătit. Scrie deja foarte bine. Dacă nu se grăbeşte, nu-l va ajunge niciodată din urmă pe Eliade.

Despre preoţi şi Biserică, G.B. îi dă cuvântul unui prieten: „O să-i ascult atunci când o să-i văd în zdrenţe, desculţi sau cu opinci, pe asini, propovăduind învăţăturile lui Hristos. Nu în limuzine, cu veşminte sclipitoare şi toiag de diamante.” Nici chiar aşa!

Referitor la clasa politică: Politicul nu-mi dă nimic altceva decât greaţă, scârbă, mânie, ne-linişte şi dez-nădejde….Prostia, hoţia, mitocănia, şmecheria, imbecilitatea, incompetenţa, corupţia şi coruptibilitatea, cinismul politic şi economic, decăderea, mârşăvia, meschinăria, duplicitatea ş.a. – toate astea sunt, la noi, incurabile. De acord, dar se pot ameliora. Nu de asta vrea G.B. să se lupte cu Răul?

Deşi citeşte mai multă filozofie decât literatură beletristică, G.B. are păreri măgulitoare despre aceasta din urmă, păreri pe care i le împărtăşesc, fără rezerve: Filozofia mă ajută mai puţin decât literatura, istoria religiilor sau muzica să înţeleg lumea şi oamenii……Romanul, romanul adevărat te ajută să te descarci, e terapie, e dezlănţuire, e descătuşare. Preiei neliniştea, angoasa şi deznădejdea personajelor (şi autorului) dar, într-un chip misterios şi miraculos, şi ele pe a ta. Te vindeci împreună cu ele.…..literatura e mai răscolitoare decât cea mai sumbră şi mai atroce filozofie; de aceea piesele – sau antipiesele!-  lui E.I. (Eugen Ionesco n.n.) mă bulversează mai mult decât fragmentele de felul acestuia, care nu sunt puţine; de aceea romanele lui Sábato sunt mult mai devastatoare decât eseurile sale, de aceea în Dostoievski e mai mult tragic decât în Cioran. Are dreptate, dar câţi din noi, cei pe care ne chinuieşte  boala scrisului, reuşim să scriem ca şi Eugen Ionesco, Sábato sau Cioran?

Despre el, Gabriel Brebenar declară că este un sceptic, sumbru, pesimist şi nihilist. Aceleaşi lucruri se spun şi despre Cioran. Gabriel Liiceanu, în prefaţa acestei cărţi, apărută la Humanitas, în 2011, spune despre G.B. că este un „Cioran care schimbă Parisul pe Coasta Boacii.”. Eu îi doresc să ajungă la fel de vestit ca şi Cioran, să aibă o operă la fel de valoroasă ca şi a lui, să câştige suficient din scris şi premii, ca să poată duce o viaţă fără griji, şi să nu renunţe niciodată la Basarabasa – Coasta Boacii a lui – dacă vrea să rămână sănătos la cap şi la trup, cu picioarele pe pământ.

Citeşte mai mult >>

RĂMAS BUN CASEI PĂRINTEŞTI

         Romanul "Rămas bun casei părinteşti" este scris de Ileana Vulpescu, o mare scriitoare. Am mai citit, de aceeaşi autoare, „Arta conversaţiei”, care, devenită imediat după apariţie best seller, a făcut-o repede, foarte cunoscută. Am dorit să citesc şi „Rămas bun casei părinteşti”, după ce, într-un interviu, scriitoarea a declarat că îl consideră cel mai bun roman al ei. Este, într-adevăr, o carte bună, scrisă cu multă măiestrie. Cred însă  că numele Ilenei Vulpescu va fi asociat, în continuare, cu "Arta conversaţiei", aşa cum numele lui Liviu Rebreanu va fi asociat cu „Ion”, al lui Marin Preda  cu „Moromeţii”, al lui Radu Tudoran cu „Toate pânzele sus”, al lui Alex. Ştefănescu cu „Istoria literaturii române contemporane” etc.

Rămas bun de la casă părintească nu-şi ia autoarea, cum am fost tentat să cred înainte de a citi cartea, ci profesorul Şerban, personaj episodic, printre ultimele vlăstare ale familiei de boieri  Krerţuescu, a cărei saga o aflăm din carte. Este o poveste interesantă, din secolul XIX, care are loc în Bucureşti.

Am admirat la scriitoare meticulozitatea şi arta cu care face un portret, descrie o ambianţă, un decor sau chiar un obiect şi bogăţia limbajului, presărat pe ici, pe colo cu franţuzisme. Eroii principali ai cărţii - Melina Mavros-Kreţulescu, Ienache Creţulescu, Agripina Vălescu-Kreţulescu – sunt astfel portretizaţi încât nu mai păstrează nici un secret faţă de cititor, iar eroilor secundari, din planul doi al cărţii, – Nicos Gheorghidis, Dinu Serafiotti, coana Catiţa – le sunt surprinse trăsăturile esenţiale, fizice şi  de caracter.

Melina şi Agripina sunt frumoase, deştepte şi bune, dar nu pe deplin fericite.  Ienache  este potrivit de deştept, frumos şi risipitor, personalitate ştearsă, soţul, pe rând, al Melinei şi al Agripinei. Nicos este un cavaler în toată regula, Dinu este un excroc sentimental, Coana Catiţa este urâtă şi rea. Toţi duc o viaţă superficială, cu accent pe latura ei sentimentală sau pe alte plăceri lumeşti. Cu toate acestea, povestea lor este mai degrabă tristă.

Epoca şi locul în care se petrece acţiunea cărţii sunt abia schiţate, ca să nu spun pomenite.

Am citit cartea cu încântare.

 

Citeşte mai mult >>

CONVORBIRI CU ALEX. ŞTEFĂNESCU

Este vorba de cartea cu acelaşi titlu, apărută la Editura Allfa, în acest an, a cărei autoare este Ioana Revnic.  Nu e vorba de un interviu sau de un număr succesiv de interviuri în care autoarea, inteligentă şi documentată, pune întrebări, ale căror răspunsuri spontane le consemnează în caietul ei de reporter improvizat sau le înregistrează la un reportofon. Am dedus că întrebările au fost trimise pe rând, în scris, iar răspunsurile la ele au fost date tot în scris. Prin urmare şi întrebările şi răspunsurile au fost atent elaborate, ceea ce le dă mai multă consistenţă.

Cartea este interesantă, pentru că Alex. Ştefănescu este un om interesant. Interesant este puţin spus: este un critic literar valoros (cel mai valoros al momentului, cred eu), un scriitor talentat,  un individ carismatic, un tip sensibil, un om bun. Ştiam toate astea despre el, înainte  de-a citi cartea: i-am citit, cu desfătare, „Istoria literaturii române contemporane”, am citit cărţile lui de literatură, l-am văzut în emisiuni de televiziune, l-am ascultat la radio. Cartea ne dă prilejul să-l cunoaştem şi mai bine, pentru că Alex Ştefănescu e un tip sincer - aproape un exhibiţionist – şi un narcisist, de şi susţine contrariul.

Când citesc o carte, obişnuiesc să subliniez cu creionul unele consideraţii ale autorului (în cazul de faţă ale intervievatului),  inteligente, şocante sau care mi se aplică. Reproduc câteva:

·        Idealul, în literatură, este să fii unic, să nu semeni cu nimeni (sau să semeni cât mai puţin). Aş adăuga ceva,  ce cu siguranţă şi Alex. Ştefănescu a avut în vedere: unic, unic, dar bun.

·        ..un text literar există prin literatura lui, nu prin valori proprii altor domenii. Mi-a trebuit destul timp, înainte de-a citi cartea Ioanei Revnic, ca să înţeleg asta. Am avut tendinţa să fac, din bietele mele romane, monografii şi enciclopedii, în acelaşi timp.

·        Mulţi critici nu au talent literar. M-am convins că aşa stau lucrurile: în timp ce Istoria lui Alex. Ştefănescu se citeşte ca un roman, cea a altui critic, apărută după a lui, seamănă cu un manual şcolar de economie politică.

·        Scriitorii valoroşi sunt ca îngerii: n-au sex. Aici, Alex. Ştefănescu a vrut să spună că nu trebuie făcută diferenţa între scriitorii bărbaţi şi scriitorii femei. Alex. Ştefănescu e şi el un scriitor valoros, de sex masculin, iar sexul femeilor şi femeile frumoase, l-au preocupat încă din copilărie. O spune şi el, în glumă, dar nu  reuşeşte să ne păcălească. Eu nu i-o iau în nume de rău.

·        Cristian Tudor Popescu are pregătire de inginer. Este înzestrat cu talent literar, dar nu înţelege literatura. Sunt ingineri care au ajuns s-o înţeleagă, iniţiindu-se într-un alt mod de a gândi, neingineresc…Mi-ar face plăcere dacă ar nominaliza barem unul (în afară de Dostoievski). Alex. Ştefănescu critică şi alţi ingineri: pe Norman Manea (lipsit de talent), pe Bedros Horasangian (autor de romane plicticoase), pe Gabriel Chifu (un amator în materie de literatură). Mai vorbeşte de un inginer, care i-a omorât pisica, cu complexe faţă de literaţi. Sper că Alex. Ştefănescu nu are ceva cu inginerii, numai pentru că Gabriel Chifu, adus de Nicolae Manolescu la România literară, l-a obligat pe el să plece de acolo? Cineva ar putea crede asta.

·        Nichita Stănescu face vizibilă frumuseţea secretă a cuvintelor, nu a existenţei. Prin urmare, nu căutaţi un sens în toate poeziile lui. Savuraţi-le, şi atât!

·        Octavian Paler era un activist al PCR care voia să pară disident şi un ziarist care voia să pară scriitor. Eu cred că Octavian Paler a fost scriitor de adevăratelea. De ce i s-o fi pus lui Alex. Ştefănescu pata pe el, că doar nu a fost inginer? Nu cred în argumentele pe care le aduce în Convorbiri....

·        Adevăratul succes constă în clipa aceea fermecată când surprinzi pe cineva, de preferinţă un necunoscut, citind cu interes textul tău. Aceasta este esenţa succesului, aceasta este adevărata răsplată pentru un scriitor. M-a uns la inimă această afirmaţie. Până acum, aşteptam ca răsplata să vină de altundeva.

Citeşte mai mult >>

LUCA (4)

Aşa cum am mai spus, Luca a fost de acord să ne citească o compunere a sa. Eram în camera de zi a familiei prietenului meu, tolăniţi în câte un fotoliu,  bărbaţii cu câte o sticlă de bere în faţă, soţia prietenului meu cu un pahar de socată, iar Luca cu…un caiet.

-   Titlul compunerii este „Max”, ne-a informat Luca şi a început să citească:

 

Max este un muscoi mare, negru, pe care l-am găsit zbătându-se între ferestrele de la bucătăria bunicului de la ţară. L-am prins, l-am dus afară şi i-am dat drumul. A doua zi, pe când şedeam lângă lac ca să pot veni în ajutor albinelor care cad în apă, aud un bâzâit, apoi văd muscoiul dându-mi târcoale şi aşezându-se pe umărul meu. Întind mâna după el şi văd că nu zboară. Se lasă prins. Îl iau în mână. Nu bâzâie şi nu se zbate în pumnul meu. Deschid pumnul. Stătea şi se uita la mine. Nu ştiam ce să cred! M-am gândit că ar putea fi un prinţ sau o prinţesă transformaţi în muscoi de vreo vrăjitoare rea - aşa cum se întâmplă în poveşti - şi aşteaptă ca cineva să se îndrăgostească de el ca să se transforme din nou în om. „Te iubesc” i-am spus, curios să văd ce se întâmplă după asta. S-a uitat la mine, a bâzâit nu ştiu ce şi şi-a luat zborul.

Începând de atunci, mă vizitează în fiecare zi, iar eu stau de vorbă cu el. De fapt, îi vorbesc numai eu. Îi povestesc tot ce mi se întâmplă, ce –am făcut , la ce mă gândesc.  M-am convins că înţelege ce-i spun. Am văzut că el nu bâzâie totdeauna la fel. Am reuşit să-i descifrez două feluri de bâzâituri: unul cu care mă aprobă şi altul cu care mă dezaprobă. I-am spus, de exemplu: „Vrei să-ţi dau nişte zahăr?” şi el a bâzâit „Da”, sau: „Am să las proastele astea de albine să se înece.”, iar el a bâzâit „Nu”.

M-am convins şi mai mult că este un muscoi năzdrăvan, când a venit după mine  la Bucureşti. Îi povestisem despre învăţătoarea care a cerut să fiu dat afară din şcoală sau să fiu mutat din clasa ei. Într-o zi, în timpul orelor, numai ce mă pomenesc cu el că intră, pe fereastra deschisă,  în clasă.  Zboară la învăţătoare, se învârte în jurul ei, i se aşează şi pe cap  şi o bâzâie în mod continuu. Învăţătoarea, speriată, încercă fără succes să-l alunge, dar nu reuşeşte. Îi vin în ajutor toţi copiii, cu excepţia mea, dar nu reuşesc nici ei. A continuat   s-o bâzâie până ce mi s-a făcut milă de ea şi  i-am şoptit muscoiului: „Ajunge, Max! Poţi să pleci.” şi a plecat.

Toţi  m-au  învinuit pe mine, fiind convinşi că eu l-am adus în clasă pe Max.

- Şi nu-i ăsta adevărul? l-am întrebat eu

- Nu. Adevărul e cel din compunerea mea, ne-a răspuns el şi a început să râdă.

Nici eu şi nici bunicii lui nu l-am crezut.

-    Dar cu Grig cum a fost? Şi el a apărut singur în buzunarul tău? l-a întrebat bunicul.

-   Asta-i altă poveste. Am s-o scriu şi pe asta.

-   Bravo, Luca! Scrii bine pentru vârsta ta. O aştept cu nerăbdare pe cea cu Grig.

Am plecat de la colegul meu, mirat şi extrem de nedumerit. „Ce-i adevărat şi ce-i neadevărat din poveştile lui Luca?”, m-am întrebat şi continui să mă întreb.

În episodul următor, compunerea "Grig".

Citeşte mai mult >>

ZORI ÎNTUNECATE

Este vorba despre ultimul meu roman, dedicat aniversării a 800 de ani de atestare documentară a Bănişorului (Banul de Jos), satul meu natal. Cartea mi-a fost inspirată de însuşi documentul în care este menţionat pentru prima oară numele satului:

Golsa din Ban, sat în comitatul Crasna, a învinuit pe consăteanul său Sedun pentru arderea casei şi o pagubă de şase mărci, judecător fiind Agya, comitele de Crasna, pristov fiind Luca, din satul Căuaceu. Aşa dar, Sedun purtând fierul la Oradea şi-a dovedit nevinovăţia.”

(Din „Registrul Capitlului Catolic din Oradea”, anul 1213, pricina 22, pag. 47)

Golsa şi Sedun au devenit eroi ai cărţi. Ei pot fi urmăriţi în sat, pe drumul parcurs, pe jos, între Banul de Jos şi Oradea, în timpul procesului desfăşurat în catedrala romano–catolică de acolo şi  în perioada de după proces.

Povestea lor se împleteşte cu cea a doi  fraţi gemeni din satul lor, Traian şi Victor, luaţi ostatici de oamenii Capitlului Episcopiei Romano Catolice din Oradea, pentru neplata de către săteni a dărilor pe care le datorau acestora. Cei doi sunt, de fapt, eroii principali ai cărţi. Destinele lor se despart la scurt timp după plecarea lor din sat, primul devine haiduc, al doilea preot.

Mai există şi următoare mărturie referitoare la satul meu:

Despre biserica veche (din Bănişor n.n.), dărâmată în 1897, poporul povesteşte că a fost una din cele mai vechi biserici din Sălaj şi că pe timpul când s-a edificat erau numai şapte familii în comună. Naia bisericii era de trei orgi  lăţime şi lungime, iar altarul era aşa de mic încât preotul numai cu greu îl putea înconjura. În această bisericuţă  s-a adăpostit mai întreg poporul din comună pe timpul năvălirii tătare, sub Bela IV.

(din „Schiţa monografică a judeţului Sălaj” de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, Şimleu Silvaniei, 1908)

Această mărturie m-a determinat să merg cu acţiunea până la 1241 şi câţiva ani după şi să descriu Marea Năvălirea Tătară în Transilvania şi Ungaria şi urmările ei pentru satul nostru.

Urmărind destinele eroilor cărţii, am avut prilejul să descriu satul de atunci - aflat la începuturile lui - să vorbesc despre oamenii săi, ocupaţiile şi problemele lor şi să menţionez stări de lucruri şi evenimente de pe Continentul European, din vremea aceea.

Cartea am lansat-o în Bănişor , cu prilejul manifestărilor legate de aniversarea satului, şi în Bucureşti, în cercul foştilor mei colegi de facultate.

Aspecte de la lansarea din Bănişor:



Aici a avut loc lansarea (After School, recent inaugurat)

 

 



 

Aspecte de la lansarea din Bucureşti:

 

 

  

 









Citeşte mai mult >>

„BĂNIŞOR” - ANUARUL NR.10 AL ASOCIAŢIEI „FIII SATULUI BĂNIŞOR”

 

Este un număr de două ori jubiliar: odată pentru că este nr.10, a doua oară pentru că coincide cu aniversarea a 800 de ani de atestare documentară a satului. Ne-am străduit ca el să corespundă atât ca şi conţinut cât şi editorial acestor două evenimente.

A fost lansat, în Bănişor, pe 15 august, anul acesta, cu prilejul Zilei Satului şi a sărbătorii aniversării lui.

A apărut cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, a fost tipărit la Color Print Zalău, a primit numărul de cod ISSN 2344-1429 şi are  263 de pagini.

În preambulul anuarului se găsesc cuvintele de salut ale primarului comunei, dl. Ioan Gheorghe Pop, preşedintelui Consiliului Judeţean Sălaj, dl. Tiberiu Marc şi directorului Centrului de Cultură şi Artă Sălaj, Daniel Săuca. Urmează un „Cuvânt înainte” al redacţiei anuarului şi articolul „Bănişor 800 - file de istorie”  scris de Artemiu Vanca.

Urmează capitolele: Istorie, Înaintaşii noştri, Biserica, Şcoala, Administraţia locală, Folclor, Literatură şi arte plastice, Asociaţia „Fiii Satului Bănişor”. În aceste capitole sunt incluse cele mai reprezentative articole din numerele anterioare ale anuarului, scrise pe temele respective.

Istorie

 Se pot citi articole despre istoria geologică a satului, despre toporul de piatră datând din neolitic, descoperit pe teritoriul satului în anul 2005, despre cetăţile Crasna, Valcău şi Şimleu, de care a aparţinut Bănişorul, despre familiile Bathory, Banffy şi Rakoczi, care au deţinut proprietăţi în Bănişor, despre Căluda din sat, supranumită „Golgota Bănişoreană, despre harta satului de-a lungul timpului, despre asociaţiile sălăjene, despre participarea bănişorenilor la cele două războaie mondiale,  despre ocupaţia maghiară din perioada 1940-1944, despre perioada comunistă şi despre Revoluţia din 1989.

Înaintaşii noştri

În acest capitolul  sunt redate câteva biografii ale oamenilor de seamă ai satului.

Biserică

 S-a scris despre vechile biserici de lemn din sat, despre actuala biserică din piatră datând de la 1896,  despre cărţile vechi bisericeşti şi despre preoţii care au slujit la biserica din sat.

Şcoala

Sunt prezentate pagini din istoria şcolii din sat, o listă completă cu directorii şi cadrele didactice care s-au perindat la această şcoală şi două schiţe biografice, ale „doi dascăli de seamă ai Bănişorului”.

Administraţie locală

Se pot vedea câteva schiţe biografice  ale unor primari şi notari, o listă cu primarii şi secretarii Primăriei Bănişor, începând din 1949, câteva realizări ale primarului actual al comunei.

Folclor

Sunt redate strigături la joc şi la nuntă, doine populare, o versiune a „Fetei de Maior”, culese din sat, obiceiuri de peste an din Bănişor, despre  portul popular din sat şi despre Ansamblul Folcloric „Bănişorul”.

Literatură şi arte plastice

Pot fi citite poezii originale ale unor autori bănişoreni, eseuri şi informaţii despre lansările de carte şi cărţile scriitorilor bănişoreni, o schiţă biografică a sculptorului Doru Stoica şi despre proiectele sale de monumente dedicate satului.

Asociaţia „Fiii Satului Bănişor”

În acest capitol este prezentată o istorie a Asociaţiei, statutul Asociaţiei, aspecte de la întâlnirile fiilor satului din cei zece ani de existenţă a Asociaţiei, numerele anuarului cu pozele coperţilor şi cuprinsurile lor şi, în final, notele biografice ale colaboratorilor şi sponsorilor anuarului, însoţite de fotografiile lor.

Anuarul poate fi achiziţionat de la Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Zalău, la preţul de 15 lei.

           Aspecte de la dezvelirea plăcii comemorative şi de la depunerea de coroane la Monumentul Eroilor din sat:

 

 

 

 

 

Citeşte mai mult >>

BĂNIŞOR 800

Anul acesta, se împlinesc 800 de ani de  la prima atestare documentară a Bănişorului, satul meu natal. Sărbătorirea va avc ea loc pe 15 august, zi declarată, cu zece ani în urmă, "Ziua Satului".

Satul a existat, cu siguranţă, cu mulţi ani înainte. Pe teritoriul lui există urme de locuire din epoca bronzului (3500-1150 î.H) . În  primele documente în care este menţionat Bănişorul, el se confundă cu satul  Ban. Mulţi ani, istoria nu ştie să facă distincţie între cele două sate. Abia în 1481, el este denumit distinct: Banul de Jos. Această denumire, precum şi cea care a urmat, Bănişor, ne îndreptăţeşte să credem că mai întâi a fost Banul, iar Bănişorul a „roit”, adică s-a desprins, din el. Când s-a întâmplat asta, nimeni nu ştie precis!

Documentul în care a fost pentru prima dată menţionat satul nostru, este „Registrul de la Oradea”. În acest registru, Capitlul* Episcopiei Catolice din Oradea a menţionat procesele pe care el le-a judecat între anii 1208-1235. Printre aceste procese este menţionat, în anul 1213, şi cel între Golsa şi Sedun, locuitori ai satului Ban. Iată cum sună menţiunea:

Golsa din Ban, sat în comitatul Crasna, a învinuit pe consăteanul său Sedun pentru arderea casei şi o pagubă de şase mărci, judecător fiind Agya, comitele de Crasna, pristov fiind Luca, din satul Căuaceu. Aşa dar, Sedun purtând fierul înroşit la Oradea şi-a dovedit nevinovăţia.”

În „proba fierului înroşit”, atât pârâtul cât şi pârâtorul erau obligaţi să ia în mână un fier înroşit în foc, să facă cu el nouă paşi după care să-l lepede. Mâna în care au purtat fierul li se bandaja, iar bandajul se sigila ca să nu se poată umbla la el. După opt zile bandajul se desfăcea şi se examinau mâinile împricinaţilor. Dacă rana era nevindecată, împricinatul era declarat vinovat, iar dacă era vindecată, nevinovat.

Golsa şi Sedun erau ruteni (ucrainieni). În aceiaşi perioadă (1208-1235), în Registrul de la Oradea, unde au fost menţionaţi şi cei doi, mai apar si alţi împricinaţi cu domiciliul în Ban/Bănişor, care se declară “oameni liberi şi ruteni de neam”. Ei erau de religie catolică şi de aceea pricinile dintre ei se judecau la Episcopia Catolică din Oradea. Credem că ei au fost aduşi în sat ca să ajute la tăierea pădurilor şi convieţuiau cu olahii (românii), de religie ortodoxă.  Câţiva ani mai târziu, la 1341,  Ban/Bănişorul apare în documente ca fiind “possessio olachalis” (posesiune de români).

La începutul mileniului doi (anul 1000), aproape tot teritoriul Transilvaniei era împădurit. Satele luau naştere pe terenurile provenite din defrişarea (tăierea) pădurilor. Defrişarea era săvârşită de grupuri de populaţii organizate în obşti. Obştea obţinea automat drept de folosinţă asupra terenului defrişat, iar satul care lua fiinţă purta numele şefului obştii. Este posibil, că pe  şeful obştii care a defrişat pădurea pe teritoriul căreia se află azi satele Ban/Bănişor să-l fi chemat Ban (nume de origină slavă). Aceasta este o altă teorie privind originea denumirii satului alături de cea a istoricului ungur Petri Mor care presupune că denumirea satului provine de la Banffy, familie  care abia la 1481 este menţionată de documente ca stăpânind cea mai mare parte din sat.

Banffy este o familie nobiliară (baroni) maghiară, a cărei membri au jucat însemnate roluri în istoria Ungariei. Sunt amintiţi deja în secolul XII, sub numele de Buzard. De altfel familia derivă din conţii Hahold de Arlamunda. În secolul XIV membrii ei au primit numele de Banffy. Familia se împarte în trei ramuri : Alsó-Lerdna, Losoncz şi de Tallacs. Stăpânii Bănişorului proveneau din ramura Losoncz. Aceste date infirmă şi ele teoria că numele satului provine de la această familie.

În Transilvania împădurită, localităţile se înfiinţau lângă cursurile de apă. Defrişările au început pe terenurile situate în imediata apropiere a văii şi au avansat, de-a lungul anilor, pe cele două dealuri situate de o parte şi alta a ei. Prima vatră a satului a fost aşezată în imediata apropiere a văii. Cele două biserici de lemn cunoscute în istoria satului ( cea menţionată la 1241 şi cea construită în secolul XVI şi demolată la 1896) şi prima şcoală din sat erau situate nu foarte departe de vale.

Casele din această perioadă erau semi-bordeie, uşor adâncite în pământ, la suprafaţă din lemn, sprijinite pe lespezi de piatră şi acoperite cu paie sau trestie. Despre biserica de la 1241 ştim că era din lemn şi că naia avea 3 orgi lăţime şi tot atâtea lungime, iar altarul era aşa de mic încât preotul numai cu greu îl putea înconjura. Locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi cu vânatul. Printre animalele sălbatice este semnalată prezenţa în ţinutul Crasnei a bourilor (zimbrilor)

La început, cele două sate au aparţinut de Capitlul Catolic din Oradea, apoi de cetatea Crasna, iar începând cu anul 1319, de cetatea Vălcău.

Cetăţile erau aşezări întărite cu şanţuri şi valuri de pământ situate în centrul unui teritoriu care aparţinea regelui. La venirea ungurilor în Transilvania, regele ungur a luat în proprietatea regatului întregul teritoriu. Ulterior, el a răsplătit cu părţi din acest teritoriu pe unii nobili maghiari pentru merite militare sau altfel de merite. Unii nobili au cumpărat de la rege pământ, iar alţii l-au acaparat cu forţa. În unul din aceste feluri a devenit şi familia Banffy proprietara celor două sate. Ulterior, numărul proprietarilor s-a înmulţit. Locuitorii celor două sate erau aserviţi proprietarilor lor în diferite grade de dependenţă: oameni ai cetăţii, iobagi, jeleri (zileri), udvornici (slugi) etc.

În 1508, este menţionată, pentru prima oară, apartenenţa  unor locuitori ai Bănişorului la cetatea Şimleu, proprietate a Bathoreştilor. Niciodată Bănişorul n-a aparţinut unui singur  proprietar. Proprietarii au fost totdeauna unguri, iar bănişorenii, cu foarte puţine excepţii, români. În afară de familiile nobiliare Banffy şi Bathory care au avut proprietăţi în Bănişor, merită menţionată şi familia Rakoczi. Cele trei familii la un loc au dat nu mai puţin de şapte principi ai Transilvaniei şi doi guvernatori.

În 1554, s-a edificat o biserică de lemn în Bănişor (probabil cea de-a doua existentă în sat), care avea să dăinuie, cu reparaţiile sau reconstrucţiile de vigoare, până la sfârşitul secolului XIX,  fiind declarată, atunci, cea mai veche biserică din Sălaj. Limba în care se slujea era cea slavonă, iar  cărţile bisericeşti erau tipărite în alfabetul chirilic. Începând cu secolul al XVIII-lea biserica din sat achiziţionează primele cărţi bisericeşti scrise în limba română şi tipărite  în Ţara Românească, tot în alfabetul chirilic. Exemplarele păstrate până în zilele noastre (23 la număr) se află la depozitul de carte bisericească veche din Şimleul Silvaniei.

În  1758, diacul Filip din Bănişor,  a copiat cu litere chirilice, în limba română, o cazanie pentru morţi. Cartea este păstrată la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

Comunităţile româneşti din Transilvania continuau să fie organizate în voivodate, conduse de un voievod. Voivodatele la români se cunosc de pe vremea lui Gelu şi Menumorut, dinaintea sosirii ungurilor în Transilvania. În sec. XVI, un voivodat avea dimensiunile unei comune actuale. Satele componente ale voivodatului erau conduse de un crainic. În 1594 Bănişorul făcea parte din voivodatul Peceiului avândul  voievod pe un anume Luca iar  crainic pe Theodor Curta.

În 1697 Sinodul de la Alba Iulia  acceptă unirea cu Roma a unei părţi importante a  creştinilor ortodocşi din Transilvania. Ia naştere biserica Greco-Catolică. Conscripţia Klein din 1733 pomeneşte Bănişorul ca fiind greco-catolic şi menţionează existenţa în sat a unei biserici şi, pentru prima oară, este menţionată şi existenţa unei şcoli. Şcoala era confesională (aparţinea de biserică), iar învăţător era diacul din sat. Românii greco-catolici primesc aceleaşi drepturi  cu celelalte trei naţionalităţi recunoscute în Transilvania: ungurii, secuii şi saşii. Începe o perioadă de renaştere culturală  pentru românii ardeleni. Apare Şcoala Ardeleană, ai cărui promotori (Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai) militează pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal, pentru recunoaşterea originii noastre daco-latine şi a continuităţii noastre pe aceste meleaguri. Şcoala Ardeleană a avut o influenţă decisivă în înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină.

Conscripţia Anton Cziraki, din 1820, menţionează existenţa a 8 „nobili opincari” în Bănişor. Ei proveneau din rândul oştenilor evidenţiaţi pe câmpul de luptă. Erau scutiţi de obligaţiile iobăgeşti, erau proprietarii loturilor pe care le lucrau, aveau iobagi şi jeleri.

În 1848 are loc abolirea iobăgiei în Transilvania. Toţi locuitorii Bănişorului devin oameni liberi şi proprietari deplin pe pământul pentru care, până acum, aveau doar dreptul de folosinţă.

În 1859, în războiul franco-austro-italian, Ioan Bota a Luchii este decorat cu o medalie de argint. Începând din 1699, de când Transilvania este inclusă în Imperiul Habsburgic, foarte mulţi bănişoreni au luptat şi mulţi s-au distins (dovadă „nobilii opincari”) sau au murit în numeroasele războaie purtate de austrieci.

În 1867, ia fiinţă Imperiul Austro-Ungar şi Transilvania este inclusă în Ungaria. Este pentru prima oară de la venirea ungurilor pe aceste meleaguri când Transilvania îşi pierde suveranitatea şi devine a ungurilor. Începe o campanie de maghiarizare forţată a românilor.

În 1895, se sfinţeşte actuala biserică din sat.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, până la izbucnirea Primului Război Mondial, mulţi români transilvăneni, printre care şi bănişoreni, pleacă în America, la lucru. Unii rămân acolo, alţii se întorc şi cu banii câştigaţi cumpără pământ şi îşi fac case.

În Primul Război Mondial, mor 38 de bănişoreni. În 1918, la sfârşitul războiului,  ostaşii întorşi de pe front declanşează aşa zisa „Revoluţie din 1918”. În Bănişor, „revoluţionarii” devastează casele şi prăvăliile evreilor din sat, primăria şi alungă autorităţile locale. În luna noiembrie, se constituie, în Bănişor,  Comitetul Naţional Român şi Garda Naţională locală.

 La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care hotărăşte unirea Transilvaniei cu România, participă 4 bănişoreni.

 Bănişorenii nu beneficiază de reforma agrară din 1919-1921, pe teritoriul Bănişorului neexistând mari proprietăţi ungureşti care, în anii aceea, sunt date în arendă forţată la ţărani, cu posibilitatea răscumpărării lor de către aceştia. Nici un locuitor al satului nu deţinea o suprafaţă  de teren agricol mai mare de10 ha. Hotarul Bănişorului era la fel de fărâmiţat ca şi azi.

Între cele două războaie, mulţi bănişoreni lucrează în  Vechiul Regat (la extracţiile petroliere  sau la căile ferate), pentru a agonisi bani, cu scopul să-şi dezvolte gospodăriile.

În 1935, se construieşte vechea şcoală cu două săli de clasă, azi cămin cultural.

În anul 1936, se ridică în sat monumentul în cinstea eroilor căzuţi pe front.

În 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, Ardealul de Nord, din care face parte şi Bănişorul, este cedat ungurilor. O parte din intelectualii satului se refugiază. În sat vine o familie de învăţători unguri care nu ştiau o boabă româneşte. Se reia campania de maghiarizare a românilor întreruptă în 1918.

În cel de al doilea război mondial (1940-1944), mor pe front 27 de bănişoreni. În curtea bisericii din sat s-a ridicat un monument în cinstea lor. La sfârşitul războiului, Ardealul de Nord se realipeşte la România, iar în ţară se instaurează regimul comunist.

În 1948, are loc trecerea forţată la ortodoxism şi desfiinţarea bisericii greco-catolice.

În 1962, se înfiinţează sub presiunea, ameninţările şi represaliile  comuniştilor,  Gospodăria Agricolă Colectivă din sat. Tinerii pleacă în număr mare la şcoli la oraş, iar după absolvirea acestora nu se mai întorc în sat. Are loc un proces îngrijorător de scădere a populaţiei satului, concomitent cu unul de îmbătrânire a  ei, proces care continuă şi azi.

În perioada 1964-1965, satul este electrificat şi este asfaltat drumul judeţean ce traversează satul, dar continuă  să rămână fără canalizare.

În anul 1965, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu 8 săli de  clasă. Din anul 1965, şcoala funcţionează cu clasele I-VIII, iar din anul 1969, cu clasele I-X.

În anul 1968 se dă în folosinţă clădirea actualului dispensar.

Revoluţia din 1989 înlătură regimul comunist şi ca urmare, în anii imediat următori, se desfiinţează G.A.C şi se restituie pământul ţăranilor,care, azi, îl lucrează aproximativ cu aceleaşi mijloace ca şi în epoca dinaintea colectivizării. Fostele grajduri ale G.A.C. cad în paragină.

În 2003, ia naştere Asociaţia „Fiii Satului Bănişor” care editează, cu regularitate, anuarul Asociaţiei. Ziua de 15 August este decretată de către Consiliul Local, ziua satului.

Începând cu ani ’60, au loc mai multe etape de reparare şi înfrumuseţare a bisericii. În anul 2004 se construieşte, în curtea bisericii, un altar în aer liber.

Mai ales după intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană (2007), foarte mulţi bănişoreni pleacă la lucru în străinătate. Depopularea satului se accentuează. Banii câştigaţi acolo îi învestesc în case sau în mici afaceri. În sat apar multe case noi şi frumoase.

Cu bani de la Uniunea Europeană se amenajează cursul râului Valea Banului pe teritoriul satului şi se pietruiesc toate uliţele din sat.

În 2011, se inaugurează podul peste Valea Banului, primul peste acest râu din istoria satului.

În 2012, are loc reparare şi modernizarea localului şcolii, şi construcţia unui „after school”

*Corporaţie (asociaţie) a clericilor aparţinând Episcopiei Catolice din Oradea

Citeşte mai mult >>

LUCA (3)

Eram încă la casa de vacanţă a colegului meu. Ne plimbam prin grădină, discutând despre Luca. Am ajuns la iaz.

- Iazul acesta l-am făcut pentru că  îmi plac întinderile de apă, fi ele mari sau mici, cu vegetaţia lor specifică şi cu viaţa din jurul lor, înţelegând prin asta, animalele şi insectele pe care ele le atrag.

M-am uitat atent la iazul prietenului meu. Era de mărimea unui teren de tenis. Pe margini creşteau stufăriş, stânjenei, pipirig, o salcie pletoasă. În apă erau nuferi, plante de sagittaria, o mulţime de peşti şi câteva vrăbii care se bălăceau în apă. Deasupra apei zburau câteva libelule, iar malurile îi erau tivite de albine, al căror zumzet alcătuia fondul sonor din zonă, peste care se suprapuneau ciripitul vrăbiilor şi bâzâitul altor insecte. M-au intrigat paiele răsfirate pe o distanţă de un metru de mal, de jur împrejurul lacului!

- Ce-i cu paiele astea? am întrebat eu.

- E una din isprăvile lui Luca. A observat că o mulţime de albine venite aici să bea apă, dar şi să o ducă în stup pentru a fi utilizată în laboratorul de acolo, cădeau în apă şi să înecau. Chestia asta l-a alarmat pe Luca. La început, îşi pierdea o mulţime de timp  stând lângă lac sau intrând chiar în el, pentru a salva albinele care se zbăteau în apă. Cum nu putea să stea tot timpul acolo şi cum nu le putea salva pe toate, mi-a cerut, nici mai mult nici mai puţin, să desfiinţez iazul. Bineînţeles că nu am fost de acord. A plâns, m-a ameninţat că nu mai vine la mine. Degeaba, nu m-a înduplecat. I-am explicat că mult mai multe albine se îneacă în Argeş în lacurile şi bălţile de lângă el. „Pe alea nu le văd”, a fost răspunsul lui. „Spune-mi ce să fac ca să nu se mai înece?”, a insistat el. „Aruncă-le colaci de salvare!”, am răspuns eu ironic, exasperat de insistenţele lui. Fără să vreau, i-am dat o idee. La început a aruncat în apă, acolo unde se zbăteau albinele, nişte crenguţe uscate. A văzut că albinele se agaţă de ele şi atunci i-a venit ideea cu paiele. Deşi strică aspectul lacului, am cedat, ce era să fac?

- Care a fost rezultatul?

- Că se îneacă mult mai puţine, iar albinele îi sunt parcă recunoscătoare. Nu l-au înţepat niciodată, deşi le culegea din apă, şi le mai culege încă, cu mâna goală, pe cele care nu se pot salva singure.

- Dar ţânţarii? Ei nu-l înţeapă? Nu-i omoară atunci când îl atacă?

- Nu-i omoară. Se protejează ungându-se cu o alifie specială sau purtând brăţări anti ţânţari. El este un adept convins al Jainismului, de care a aflat de la televizor. Ştii ce-i ăsta?

- Nu ştiu.

- Este o religie indiană, cea mai veche din câte se spune, care şi-a transmis influenţele şi asupra budismului. Practicanţii acestei religii sunt vegetarieni şi se străduiesc să nu vatăme nici o fiinţă vie. Ei umblă desculţi și mătură pământul din fața lor pentru a nu strivi vreo insectă cu piciorul. Protejează corpurile de iluminat fierbinţi, care se ştie că atrag şi omoară insectele. 

 Tu nu ai becuri de iluminat în curte?

- Am avut. Mi le-a spart Luca şi m-am văzut obligat să le înlocuiesc cu corpuri de iluminat reci, cu LED-uri.

- Dar cu animalele care  vânează insectele cum se împacă.

- A stricat cuiburile de rândunele de sub straşina casei, m-a obligat să astup toate găurile  unde vrăbiile îşi puteau face cuiburi, a născocit nişte capcane pentru guşteri, pe care îi prinde vii şi îi duce departe de casa noastră.

- Bine, bine, dar nu-şi dă seama că rândunele, vrăbiile şi guşterii din afara curţii voastre se hrănesc nestingherite  cu insecte?

- Îşi dă seama, bineînţeles. El se luptă să creeze aici un rai al insectelor, o zonă fără duşmani de-ai lor, după modelul „Zonă liberă de comunism”, din Piaţa Universităţii, din Bucureşti. M-a obligat să renunţ la insecticide, aşa că fructele şi legumele mele sunt produse „bio” garantate.

- Nu i-ai explicat că în natură trebuie să existe un echilibru între vieţuitoare şi că ăsta-i motivul că se devorează unele pe altele?

- I-am explicat, dar este de părere că în natură există o mare inegalitate, că el vede cum vieţuitoarele mai puternice le răpun pe cele mai slabe şi, cum din categoria acestora din urmă fac parte toate insectele, el este hotărât să le apere.

- Remarc că adevăratul stăpân aici este Luca, el stabileşte şi impune regulile.

 Aşa este. Exercită asupra noastră un soi de terorism. L-am acceptat, pentru că este singurul nostru nepot şi ştii cum sunt  bunicii: neputincioşi în relaţia cu nepoţii lor. Şi apoi, cred că pasiunea lui pentru insecte se poate transforma, mai târziu, într-o profesie cu rezultate care să ne depăşească aşteptările. Ar putea deveni şi scriitor. O să-l rog, deseară, să ne citească o compunere de-a lui, ca să vezi ce bine scrie.

În seara acelei zile, ne-am reconciliat cu Luca, iar el ne-a citit o compunere a sa, pe care, cu acceptul lui, o s-o v-o redau în episodul următor.

Citeşte mai mult >>

LUCA (2)

 Am ţinut mult să-l cunosc mai bine pe Luca, să stau de vorbă cu el. I-am făcut o vizită colegului meu, la casa lui de vacanţă de pe malul Argeşului. Mai fusesem la el. Este un bărbat la vârsta a treia, ca şi mine, simpatic, mucalit, pus tot timpul pe glume. Are o casă ca lumea: mare, înconjurată de o grădină  cu de toate, inclusiv cu livadă, vie şi eleşteu. Mă informase că va fi şi Luca acolo.

Când am ajuns, nici urmă de Luca!

-   Unde ţi-e nepotul? l-am întrebat.

-   Pe teren, mi-a răspuns bunicul lui.

M-a condus în grădină. În livadă, în iarbă, culcat pe burtă, băiatul urmărea foarte atent ceva.

- Ce faci aici? l-a întrebat bunicul lui.

S-a întors spre el, cu un deget la buze, semn că trebuia să păstrăm liniştea. Am aflat, puţin mai târziu, ce făcea el acolo: era în dreptul unei găurici şi aştepta să iasă de acolo un greier; când a ieşit, l-a prins şi l-a introdus într-un borcănel cu capac.

- Ce-ai să faci cu el? l-am întrebat, după ce mai întâi ne-am salutat şi m-am convins că îşi amintea de mine.

- O să-l duc la Bucureşti. Mai am acolo un greier de casă.

- Nu ţi-e milă de ei să-i ţii în captivitate?

- Le dau drumul prin cameră. Îmi place cum cântă.

- Şi cu ce se hrănesc?

- Grig, aşa îl cheamă pe cel de acasă, se hrăneşte cu firimituri de pâine. Acesta, nu i-am pus încă un nume, este de câmp, şi se hrăneşte cu cartofi, mazăre şi zarzavaturi.

- În celalalt borcănel ce ai?

- Un muscoi.

- Muscoi?, a sărit ca ars bunicul lui. A mai avut unul din acela mare şi negru, care bâzâie de crezi că-i avion. L-a luat cu el la şcoală şi i-a dat drumul în clasă, în timpul lecţiei. Le-a trebuit o oră, învăţătoarei şi celorlalţi copii, să-l scoată afară, timp în care el se distra copios. A mers la şcoală şi cu Grig. Greierul  a început să cânte în buzunarul lui şi iar a deranjat lecţia, pentru că, neştiind de unde vine ţârâitul,  toţi copiii au început să-l caute pe sub băncile lor, mi-a povestit bunicul.

După asta, îi cere nepotului borcanul cu muscoiul, se uită atent la el, după care exclamă:

- E la fel cu celalalt! şi s-a grăbit să demonteze capacul borcanului şi să-i dea drumul muscoiului. Ce voiai  să faci cu el?

- Voiam să-l dau unui  un băiat dintr-o altă clasă.

- I s-a pus şi lui pata pe învăţătoare şi vrea s-o pedepsească?

- Nu. Voia, pur şi simplu, să aibă şi el un muscoi.

- Mai ai şi alte insecte acasă? l-am întrebat eu.

- Mai am.

- Le ia de aici, le duce acasă, le studiază, „vorbeşte cu ele”, zice el, după care le aduce înapoi şi le dă drumul. Pe unele din ele le duce şi la şcoală. Ai auzit ce face cu ele.

- De ce faci toate asta, Luca? l-am întrebat eu.

- Ca să-i pedepsesc pe cei care nu iubesc insectele şi le omoară dacă îi bâzâie, dacă se urcă pe ei, dacă îi pişcă, dacă le atacă fructele.

- Toată lumea face aşa, i-am răspuns.

- Nu-i adevărat. Budiştii nu se ating de ele. Am să mă fac şi eu budist.

Am rămas impresionat  şi nedumerit de intenţia lui.

- Eu credeam că o să te faci naturalist, ca să studiezi insectele?

- O să mă fac şi una şi alta.

- Dar, ca să te faci naturalist, trebuie, mai întâi, să termini şcoala generală, liceul, apoi Facultatea de Biologie. Ori, dacă vei continua să deranjezi orele de clasă, s-ar putea să nu apuci s-o termini nici pe prima dintre ele, i-am spus eu.

A tăcut, s-a uitat la mine îmbufnat, după care ne-a întors spatele şi n-am reuşit să mai stau de vorbă cu el.

- Dacă începi să-i faci morală, ai terminat-o cu el, mi-a atras atenţia colegul meu. I-a intrat în cap şi că ar trebui creată o asociaţie internaţională pentru protecţia insectelor, al cărui preşedinte să fie el.

- De ce nu? l-am întrebat eu.

- Pentru că sunt şi unele extrem de dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, aşa cum ştii şi tu.

După asta mi-a povestit şi alte năzbâtii făcute de Luca, la şcoală, acasă, în metrou etc. Dacă vă interesează, am să scriu şi despre ele.

Citeşte mai mult >>