Străbătând satele noastre, tot mai des trecem pe lângă tot mai multe case nelocuite sau chiar părăsite. Te privesc cu un aer trist, cerându-ţi parcă ajutor. Ar vrea să-ţi spună că, până nu de mult, a fremătat şi în ele viaţa, că sub acoperişurile lor s-a făcut dragoste, s-au născut copii, s-a râs şi s-a plâns, s-a trăit şi s-a murit. Iată, strigătul lor disperat:
De când nimeni nu ne mai deschide uşile, de când ferestrele noastre stau mereu închise, de când curţile noastre nu mai răsună de larma făcută de copii sau de lătratul unui câine, noi nu mai avem nici un rost. Eram frumoase, zâmbeam în fiecare dimineaţă la soare, iar acum, zbârcituri tot mai multe ne acoperă faţadele, păianjenii îşi ţes nestânjeniţi pânzele în camerele noastre, şoarecii ne rod temeliile, ploile ne străpung acoperişurile, moartea se apropie de noi pas cu pas. Ajutaţi-ne!
Exact aceasta este şi soarta casei Runceanului, de la Runcu, din poza de mai sus. Se vede că a fost frumoasă , cândva; se vede că stăpânul lui a dorit ca lumea să se uite la ea cu admiraţie şi cu invidie, căci, se spune, acestea sunt, în primul rând, motivele pentru care românii îşi fac case mari şi frumoase şi îşi cumpără maşini luxoase.
Când am venit noi la Runcu, acum 14 ani, Runceanu trăia. Era bătrân şi singur. Era mereu încruntat şi foarte greu abordabil. Îl vizitau foarte des nepoţii lui, din satul vecin, care-i ziceau Bunicul. În curând şi noi şi toţi cei veniţi în sat, am început s-ăi zicem la fel. Într-un weekend - căci veneam în sat doar la sfârşit de săptămână- am aflat că Bunicul nu mai este: murise şi fusese şi îngropat. Ne-a părut rău. Dispariţia lui a ştirbit peisajul şi personalitatea satului. Runcu. Fără Runceanu, satul era mai sărac, ca să nu spun, lipsit de sens.
Câţiva ani casa a stat nelocuită şi, inevitabil, a început să se degradeze. Apoi, a închiriat-o un moldovean, fugărit de sărăcie de pe meleagurile natale. Din familia lui mai făceau parte soţia şi o fetiţă de doi ani. Era zugrav şi lucra prin satele din jur. Foarte repede, casa a început să-şi recapete aerul vesel de odinioară: pereţii i-au fost zugrăviţi, întreaga tâmplărie a fost revopsită, geamurile ferestrelor au fost şterse, iar ziarele care le acopereau au fost înlocuite cu perdele; iarba şi buruienele din curte au fost cosite, iar de un corcoduş a fost atârnat un leagăn. În curând, din curte, răzbăteau până la noi râsul zglobiu al fetiţei sau, câteodată, plânsul ei. Ce mai, casa revenise la viaţă!
După un an, casa a fost din nou părăsită şi, de atunci, n-a mai fost locuită. Uitaţi-vă, ce tristă pare!
Un comentariu:
O astfel de tristeţe seamănă cu aceea a oamenilor care îşi aşteaptă copiii să vină la ei...
Trimiteți un comentariu