POPAS DUHOVNICESC (1)

Părintele Augustin Câmpean este parohul Bisericii Ortodoxe din Bănişor, satul meu natal. S-a oferit să-mi trimită, din când în când, câte un material pe teme religioase pe care să-l postez pe blog, într-o rubrică intitulată „Popas Duhovnicesc”. Am fost de acord. Rubrica va apărea sâmbăta. Începem azi.

Artemiu Vanca

SCHIMBUL

Duminica a V-a după Rusalii (Matei 8:28-34)

De câte ori citesc câte un pasaj scripturistic, îmi alunecă privirea şi peste câteva versete din spate, încercând în felul acesta să prind contextul evenimentului asupra căruia zăbovesc. De data aceasta, rămân aproape stupefiat de faptul că, în timp ce Hristos împreună cu ucenicii se găseau în corabie încercând a ajunge pe ţărmul estic al lacului Ghenizaret, se petrec două lucruri care contrastează cu firescul realităţii. Pe de o parte, ucenicii, mare parte dintre ei pescari de-o viaţă şi familiarizaţi cu dificultăţile pe care le impune o furtună în larg (nu uitaţi că vorbim de un lac şi nu de un ocean), de data aceasta se panichează şi se văd ameninţaţi de un pericol iminent. Pe de altă parte, Hristos doarme liniştit şi abia la ţipetele pline de disperare ale ucenicilor, se ridică, ceartă vânturile şi marea, ca mai apoi totul să revină la o linişte deplină.

Evenimentul acesta e strâns legat de subiectul Evangheliei noastre, căci dacă a fost furtună şi agitaţie pe mare, există agitaţie şi temere şi în acest ţinut al gadarenilor. Ţinutul în care debarcaseră era unul rău famat. Doi oameni posedaţi de diavol îşi marcaseră un teritoriu al lor. Erau goi, se adăposteau in peşterile calcaroase din zonă, unele fiind morminte ale defuncţilor din Gadara, ţipau, se tăiau cu pietre şi răspândiseră panica in regiune. Se pare că nimeni nu a putut face nimic pentru ei. Unul dintre ei (despre care vorbeşte Luca şi Marcu) încă purta lanţuri rupte la mâini şi picioare, semne ale unor încercări de a fi readus în societate. Ţipetele lor şi privirile înfricoşătoare nu L-au speriat pe Hristos şi potrivit principiului: ”Cea mai bună armă de apărare e atacul”, au strigat către El: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”

Remarc aici dorinţa ostentativă a Mântuitorului Hristos care, în ciuda tuturor obstacolelor, ţine în mod expres să vină în ajutorul celor doi demonizaţi. Sunt impresionat atunci când văd că Dumnezeu e singurul conştient de faptul că El nu a creat rebuturi umane, nu a creat suflete de mâna a doua, iar dacă s-a ajuns în asemenea stări, asta se datorează neglijenţei sau incapacităţii noastre de a sesiza pericolul vrăjmaşului.

Am văzut, recent, că oamenii de ştiinţă se îngrijorează de faptul că populaţia globului creşte din punct de vedere numeric. Se trag semnale de alarmă, se ridică semne de întrebare privitor la hrană, zăcăminte, teritorii etc. Au existat şi până acum voci care arătau că numai printr-o diminuare drastică a populaţiei, locuitorii Terrei vor putea trăi fericiţi. De-a lungul istoriei cunoaştem câteva încercări de anihilare în masă a unor oameni vinovaţi doar pentru faptul că erau de o anumită etnie, iar minţile care au promovat aceste idei au fost catalogate pe drept cuvânt ca ”diabolice”.

Domnul Iisus Hristos, prin intermediul textului de faţă, contrazice in mod vehement un asemenea mod de abordare a lucrurilor. Dumnezeu nu este nepăsător în faţa suferinţei umane, aşa cum se vehiculează uneori, dar, e drept, o îngăduie ca mijloc pedagogic de îndreptare morală. Această imagine cu un Dumnezeu ”grijuliu” faţă de sufletul nostru ar trebui să ne responsabilizeze, să stârnească în noi recunoştinţa şi să ne întărească în credinţă. În faţa lui Dumnezeu, diavolul este neputincios, iar omul e plin de speranţă, deoarece dragostea lui Dumnezeu pentru noi e nemăsurată. ”Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3:16-17).

Am văzut că Hristos Domnul este pus la un moment dat în faţa unei cereri care, culmea, vine de la diavol: "Dacă mă scoţi din oameni, dă-mi voie să mă duc în turma de porci". Hristos, cu toate că putea refuza această cerere şi cu toate că ştie ce are să se întâmple, acceptă, schimbul se înfăptuieşte, iar porcii, stăpâniţi de diavol, se aruncă în mare şi pier. De ce a acceptat Iisus? Pentru că prin acest schimb al sălăşluirii demonice, Dumnezeu arată lumii că un suflet e mai de preţ decât toate bogăţiile pământului. Este formidabilă întrebarea retorică pe care o adresează Hristos: ”Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau, ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu8:36-37) Poate de multe ori n-am ştiut sau nu ştim să ne preţuim sufletul, pentru simplul fapt că nu-l vedem, dar putem învăţa un lucru extraordinar: noi toţi avem un suflet important, pentru că e creat de Dumnezeu. Un tablou pictat de Pablo Picasso este important şi este in centrul atenţiei nu numai pentru frumuseţea lui ci şi pentru faima celui care l-a pictat; o sculptură a lui Michelangelo la fel; o vioară este râvnită atunci când poartă semnătura lui Stradivarius; un suflet este important pentru că are ”semnătura” lui Dumnezeu. Sufletul unui om este important şi pentru faptul că e unic, e special, are ceva aparte cu toate că în lume mai sunt şapte miliarde de oameni; e veşnic pentru că e suflare divină; e scump pentru că Iisus Hristos a plătit cu moartea Sa, pe cruce, pentru răscumpărarea lui şi e dorit deopotrivă atât de Dumnezeu, care îl vrea fericit, cât şi de diavol, care îl vrea chinuit. Noi avem însă opţiunea, noi alegem…

Mă surprinde, în cazul de faţă, reacţia gadarenilor care văzându-si semenii teferi şi întregi la minte stând la picioarele Domnului, iar turmele lor de porci înecate în mare, au conştientizat doar paguba materială, şi au neglijat total sfârşitul unei perioade de frică sau teroare spirituală pe care o instauraseră demonizaţii în acea zonă. Mă tem că porcii Gadarei, ne fac şi pe noi să privim doar beneficiile personale, de ordin material, uitând să cântărim cu măsura lui Dumnezeu valoarea sufletelor noastre.

Pr. Augustin Câmpean