ZEN (1)

 

Îmi plac jurnalele. Este interesant să intri în universul intim al cuiva, să iei seama la tot ce face sau spune şi să-i auzi gândurile, mai ales dacă acesta este un „poet, prozator, eseist, critic literar, publicist” şi conferenţiar universitar pe de-asupra, devenit celebru, care câştigă cel mai bine în ţară din vânzarea cărţilor sale şi care este cel mai tradus în afara ţării. E vorba de Mircea Cărtărescu. Şi ar mai fi ceva: este de o sinceritate dezarmantă!; ni se arată în jurnalul, aşa cum este, cu defectele şi scăderile lui, ceea ce dă celor care-l citesc prilej de ironii la adresa lui, de la care n-o să mă dau în lături nici eu.

Citesc jurnalul lui, „Zen”, din perioada 2004-2010, apărut nu de mult. Pentru că citesc încet (ca un analfabet, îmi spune soţia), n-am citit până acum decât 30 de pagini (este adevărat, l-am început abia de o zi şi nu citesc întruna, mai fac şi altceva). Au fost suficiente însă, cele 30 de pagini, ca textul lui M.C. (aşa se alintă şi el în carte) să-mi provoace întrebări, nedumeriri, revolte. Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să dialoghez cu scriitorul - dacă din întâmplare va da peste blogul meu şi dacă va vrea şi el -, pe această cale, în văzul lumii, sau, cu alte cuvinte, să scriu un jurnal la jurnal.

Vreau să precizez, încă de la început, că-l stimez pe M.C. şi îl admir ca scriitor. Într-o declaraţie care mi s-a luat la târgul de carte Gaudeamus, de către o televiziune, în calitatea mea de vizitator oarecare, întrebat fiind care din scriitorii în viaţă este preferatul meu, am spus, fără să ezit, M.C. Întrebat şi de ce, am răspuns că îl consider un geniu. Ştiu că am exagerat. M-a convins chiar scriitorul, în acest jurnal, în care M.C mărturiseşte că , de fapt, nu el îşi scrie cărţile, ci că există cineva în capul lui - un străin, un intrus – care i le dictează. Nu mă aşteptam la atâta impostură!

În acest episod, o să mă refer la câteva expresii şi cuvinte vulgare folosite de M.C., cu reală plăcere, se pare, şi nu pentru prima dată, în cărţile sale. Îmi vine greu să le reproduc. Nu e vorba de pudibonderie. Înjur şi eu, destul de urât, câteodată, mai ales când sunt la volan (sunt aspru certat pentru asta, de tovarăşa mea de voiaj şi de viaţă). N-am avut însă curajul să pun pe hârtie mizerii care fac să roşească doamnele şi domnişoarele. O fac, acum, pentru prima dată. Iată-le: „pizdosnic”, „ce pula mea”, „pizdă”, „pizdulice”!!!

M. C. este, oricine ce-ar spune, o autoritate culturală la noi în ţară. Nu se gândeşte că folosindu-le, legitimează şi pe alţi s-o facă? Îi place să le audă spuse de golani, în gura mare, pe stradă, în metro, în tramvai etc.? Mie nu-mi place nici să le aud şi nici să le văd scrise şi sunt sigur că nici Dumneavoastră.