RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (10)

TOTEMUL

După totemul dedicat coţofenei, au urmat şi alte sculpturi, la început mici, apoi mari. Sculptura a fost una din pasiunile care m-au acaparat, ca să nu zic devorat, într-o anumită perioadă. Ştiţi cum e când ai o astfel de pasiune? N-ai face nimic altceva în afara ei. Te gândeşti tot timpul la obiectul acestei pasiuni, profiţi de ori ce ocazie prielnică pentru a te refugia în ea.

Eram deja pensionar şi căutam îndeletniciri care să-mi ocupe timpul. Mi-a plăcut întotdeauna sculptura. Am locuit timp de 20 de ani lângă sculpturile celebre ale lui Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu şi lângă monumentul dedicat Ecaterinei Teodoroiu al Miliţei Pătraşcu. Am avut prilejul să admir operele sculptorilor români de la Muzeul Naţional de Arta şi alte sculpturi, împrăştiate prin Bucureşti. Am vizitat câteva tabere de sculptură, printre care cea de la Hobiţa şi cea de la Măgura. Am avut chiar prilejul să admir pe Venus din Milo la Luvru sau Pieta şi Moise ale lui Michel Angelo, în bisericile din Roma. Doream de mult să sculptez şi eu şi iată că mi s-a ivit prilejul.

Acasă, aveam un album cu sculpturile în lemn ale lui Vida Gheza. Îmi place foarte mult sculptura lui. Lemnul fiind şi materialul cel mai la îndemână era normal să încep prin a sculpta în el. Am citit ceva despre ea, după care mi-am cumpărat un ferestrău coadă de vulpe, vreo patru dălţi, un ciocan de lemn, un raşpel şi şmirghel, mi-am făcut rost de un trunchi subţire de ulm rezultat din operaţiile de curăţire a arboretului din Parcul Naţional, aflat lângă mine, şi, aşa cum am mai spus, am sculptat totemul dedicat coţofenei. Din acelaşi lemn am mai sculptat un nud, inspirat dintr-o poză a fotomodelului de culoare Naomi Campbell, un Buddha, şi un Christ răstignit.  Începusem să-mi dau aere de sculptor! Am făcut apoi rost, la Runcu, de lemn de nuc şi am sculptat patru cariatide, menite să-mi susţină policioara cu cărţi de deasupra biroului meu. De-acuma eram sculptor! Îmi lipsea doar atestarea oficială. N-am pus mare preţ pe asta.

Toate sculpturile de mai sus le-am făcut în camera mea, în bucătărie sau pe balcon. Măsurile de protecţie pe care le-am luat ca să nu fac prea mare mizerie, nu s-au dovedit suficiente şi aşchiile şi talaşul de lemn s-au răspândit în toată casa, spre disperarea Anei. Nu mai vorbesc că ciocăniturile mele în lemn i-or fi deranjat pe vecinii mei! Era iarnă şi nu puteam sculpta altundeva.

A venit primăvara. Eram hotărât ca, odată ajuns la Runcu, să atac sculptura mare. Voiam să sculptez tot un totem, pe care să-l instalez în curtea de acolo. Am decis să fac o copie al unuia  descoperit într-un  album canadian. Reprezenta un urs care ţinea în braţe un om, iar pe creştetul ursului stătea un vultur uriaş cu aripile deschise.

- N-o să reuşeşti să-l faci, a fost de părere Ana.

- Încercarea moarte n-are!, i-am spus eu, făcând pe înţeleptul şi hotărât să încerc.

De la nea Marin pădurarul, care locuia într-un canton aflat în mijlocul pădurii (între timp şi-a făcut o casă mare şi s-a mutat în ea), am cumpărat un trunchi gros de tei, lung de vreo trei metri. Aflasem că teiul, fiind o esenţă moale, se ciopleşte foarte uşor. De la Mihai, fiul meu cel mare, am primit cadou o trusă de vreo douăzeci de dălţi. M-am apucat de lucru. Ciopleam şi, din când în când, discutam cu lemnul. Am rămas surprins când l-am auzit vorbind prima oară!

- Ce vrei să faci cu mine?, m-a întrebat el când începusem să-l decojesc.

- Ceva ce n-a văzut până acuma acest sat şi ceva care o să-ţi placă şi ţie.

- Mie mi-ar fi plăcut mai mult să fi rămas acolo în pădure, să înfloresc în fiecare an şi să hrănesc cu nectarul florilor mele albinele.

- Dacă ai fi rămas acolo, ai fi fost un anonim. Nimenea nu te-ar fi remarcat între sumedenia de alţi tei, la fel cu tine. Eu o să te fac celebru.

- Mai bine viu şi anonim, decât mort şi celebru!

M-a uimit înţelepciunea lui! Pe lângă faptul că nu mă aşteptam să vorbească, se dovedea a fi şi filozof.

- Te doare când te cioplesc?, l-am întrebat eu.

- Nu mă doare. Nu simt nimic, că doar sunt mort.

- Atunci cum se face că vorbeşti?

- Sufletul meu vorbeşte.

- Tu ai suflet?! Eu ştiam că numai noi, oamenii, avem.

- Te înşeli. Toate animalele toţi copacii şi toate plantele au, iar sufletul lor, ca şi al vostru, dăinuieşte şi după moartea lor.

Mai întâlnisem teoria asta la Bogdan Petriceicu Haşdeu, iar el o ştia, probabil, de la Democrit. M-am îndoit de ea. Trunchiul acela de tei mi-a confirmat-o, însă! Din acel moment, am început să privesc cu alţi ochi tot ce era în prejma mea, fie animal, fie plantă sau obiect şi, nu o singură dată, am încercat să intru în dialog cu ele. Uneori am reuşit alte ori nu. Nici cu trunchiul de tei nu mi-a reuşit asta, totdeauna.

- De ce nu-mi răspunzi totdeauna la întrebări?, l-am întrebat eu când, după foarte multe încercări, am reuşit să-l fac să-mi vorbească din nou.

- Pentru că nu sunt totdeauna aici, mi-a răspuns el.

- Dar unde eşti?

- În pădure.

- Ce faci acolo?

         – Acolo e Raiul nostru.

Cu răspunsul ăsta, chiar că m-a dat gata!

- Cum? Aveţi şi voi Rai?!

- Sigur că avem.

- Aveţi şi iad?

- Iad nu avem. Noi copacii, atâta cât trăim,  nu facem decât fapte bune: vă purificăm aerul, vă dăm umbră, vă dăm parfum, iar cu frunzele noastre căzute vă îngrăşăm pământul.

„Este adevărat!”, mi-am zis. „Sunt mai buni decât noi!. Oamenii, nu numai că omoară copacii, dar se omoară uneori şi între ei şi câte alte rele mai fac!”

N-am reuşit să-l mai abordez înainte de a-mi termina opera. După

ce mi-am instalat totemul şi mă aflam în preajma lui, nu mai ce-l aud:

- Te felicit! Îmi place ce-ai făcut. Dar, de ce ai sculptat crucea aceea pe pieptul vulturului? Nu era în modelul pe care îl ţineai lângă tine, în timp ce lucrai.

- Ca să nu creadă oamenii din sat că eşti un monument păgân şi că te-am făcut şi pus aici ca să mă închin ţie.

- Nici aripile nu sunt ca la model.

- Este adevărat. N-am avut din ce să le fac desfăcute. Ţi le-am lăsat pe spate.

- Şi acum ce aştepţi de mine?

- Să-mi păzeşti casa şi întreaga proprietate de aici.

- O să încerc, mi-a promis el.

De atunci nu l-am mai auzit. Cert este, că de bunurile mele de la Runcu nu s-a atins nimeni în cei 15 ani de când suntem acolo, cu toate că majoritatea timpului sunt singure şi nepăzite. Desigur, au contribuit la asta totemul, coţofenele sub protecţia cărora m-am pus,  câinii din stradă şi vecinătatea cu casa locuită a lui Haralambie.