Bezna
din lumina reflectoarelor
(Luca
18,35-43)
Bartimeu, orbul din Ierihon care
stătea la marginea drumului și cerșea, mi-a inspirat o temă de meditație pe
care cu cât o aprofundez, cu atât mai mult mă face să fiu mai responsabil față
de propriul meu destin. Nu știu dacă cuiva dintre Dvs., vi s-a întâmplat
vreodată să ”dați cu piciorul” unei șanse pe care viața vi-o pune o singură
dată în față. Dacă da, înseamnă că știți sau cunoașteți frustrarea, părerea de
rău, resentimentele sau vinovăția față de propria persoană, sentimente care te
pot urmări toată viața. Ca să nu ajungi într-o asemenea postură trebuie să știi,
să cunoști lucrurile esențiale de care trebuie să te ”agați” mai ales atunci
când prinzi momentul. De ce vă spun toate acestea? Mântuitorul Iisus Hristos era în ultimul Său
drum către Ierusalim, unde va fi prins, anchetat și răstignit. În drumul Său,
trece prin Ierihon (unul din cele mai vechi orașe ale Israelului și ale lumii)
însoțit ca de obicei de mulțime multă. Bartimeu, nedumerit de freamătul neobișnuit
al mulțimii care tulbura liniștea Ierihonului, întrebă: Ce este? Ce se
întâmplă? Un trecător sau unul din mulțime îi spune așa într-o doară: Trece Iisus din Nazaret! Acesta este
momentul sau șansa pe care Bartimeu nu o ratează, ci din contră, se ,,agață” de
ea cu disperare. Ceea ce nu știau cei mai luminați învățători și tâlcuitori ai
Legii, adică cărturarii și fariseii, a știut acest nevăzător, acest oropsit al
sorții, acest om marginalizat de societate, pentru care ziua de mâine însemna o
mână întinsă pentru a cerși mila trecătorilor din Ierihon. Bartimeu a știut că
Iisus din Nazaret este Mesia, cel ce trebuia să vină, de aceea și strigă cu
disperare: ,,Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”(Lc. 18,38) Așadar,
un nevăzător îl cunoaște pe Hristos, iar niște învățați (care în definitiv erau
și învățători pentru alții) nu-L cunosc.
Trăim într-un timp în care informația
circulă foarte repede și este din abundență, atât canalele de știri, informațiile
online sau ziarele, toate aduc un aflux de informație năucitor. Știm multe azi,
știm ce s-a petrecut în Parlament, în țară și în străinătate, știm câte vedete
au divorțat, cine a câștigat ultimul meci de fotbal, știm toate picanteriile
vieții mondene, reflectoarele ne-au pus în lumină toate aceste lucruri, dar…
prinși fiind în tot acest ,,spectacol”, mă întreb, mai știm oare că avem și
suflet? Tare mă tem că am fost furați de lumina reflectoarelor care pun
neîncetat în scenă fel de fel de situații(de multe ori bizare) și fără să ne
dăm seama, aruncăm în beznă soarta sufletelor noastre. Ne-am obișnuit să-i
privim pe alții și să nu ne mai privim pe noi, ne-am obișnuit să strigăm de la
marginea terenului, uitând că și noi de fapt jucăm același meci, ne-a furat
atât de mult mirajul lui ,,astăzi” încât uităm ce vom face ,,mâine”.
Aș dori să afirm cu tărie un adevăr,
și anume, nu trebuie scăpată niciodată din vedere esența lucrurilor, miezul.
Da, e foarte bine că faci carieră într-un domeniu, că știi o grămadă de
lucruri, să-ţi construiești o poziție socială, dar nu trebuie să neglijezi
partea spirituală a vieții. În fond și la urma urmei, aceasta va rămâne în
veci, când toate vor pieri sau le vom pierde printr-o conjunctură oarecare sau
inevitabil la moarte, va rămâne această zestre spirituală cu care poți merge
mai departe în veșnicie. Strămoșii noștri până nu demult, nu știau carte, dar știau
sigur că au Tată sus în cer, știau că nicio faptă nu rămâne nerăsplătită și de
aceea aveau acea frică de Dumnezeu și mai știau că moartea nu este sfârșitul a
toate, ci mai degrabă începutul veșniciei. Ei n-au știut multe, dar au cunoscut
esența vieții. Acest fapt îl determină pe Petre Țuțea să facă următoarea
comparație: ,,O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii
Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar
laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.”
Se spune despre un turist străin că
venise în țara noastră în excursie. În munți, se pierduse de restul grupului
admirând peisajul mirific. Întâlnește doi ciobani pe care bucuros îi întreabă
despre grup, dacă l-au văzut in ce direcție a luat. Îi întreabă în engleză, în
franceză, în germană…ei, nu înțelegeau nimic. Pleacă abătut, la care unul din
cei doi zice: ,,Ai văzut ce de limbi cunoaște acesta?” La care celălalt
răspunde: ,,Da, și la ce i-a folosit!”
N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. E
bună știința, e nobilă cultura, dar să nu uităm de suflet, s-ar putea ca odată
să constatăm cu gust amar: ,,la ce mi-a folosit!” Bartimeu putea să aibă cea
mai vastă cultură, să adune ucenici pe marginea șanțului din Ierihon, dacă n-ar
fi avut ,,cultura Duhului”(vorba lui Rafael Noica), dacă n-ar fi avut acea
lumină interioară care se naște din credință tot orb ar fi rămas, pierzând
unica șansă pe care a avut-o în viață de a se întâlni cu Dumnezeu față către față.
Mi se par deosebit de sugestive și foarte
potrivite pentru a încheia această meditație, următoarele versuri pe care Paula
Seling le cântă de-a dreptul angelic:
,,De-aș ști toată-nțelepciunea câtă e sub soare,
În zadar dacă-mi lipsește cea mântuitoare.
Ce
folos,ce folos,minte fără de Hristos…”
Pr.
Augustin Câmpean
4 comentarii:
Ma bucur că ati revenit, parinte. V-am simtit lipsa. De ce ati lipsit atat de mult timp?
Sincer sa fiu, ma bucura reactia Dvs.
Nici eu nu-mi pot motiva absenta de pe blog...poate ca am crezut ca nimeni nu va simti o astfel de lipsa.
pr. A.C.
felicitari parinte, regasim crampeie din ceea ce suntem noi in randurile asternute . Sa luam aminte
Dumnezeu sa va tina sanatos parinte. Apreciez cuvantarile postate.
Trimiteți un comentariu