POPAS DUHOVNICESC (7)

”Speranța, trebuie să moară ultima!”

Duminica a X-a după Rusalii (Matei 17:14-23)

În paginile Sf. Scripturi, găsim momente cu adevărat excepționale, în fața cărora rămânem uimiți ori de câte ori ne este dat să le citim. Un astfel de moment a fost și schimbarea la față a Mântuitorului Hristos înaintea ucenicilor, moment prin care iși afirmă calitatea dumnezeiască, dar mai mult, este declarat de Însăși vocea Tatălui, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Pe munte, ucenicii alături de Iisus, trăiesc la modul cel mai real, o clipă, un ”flash” a ceea ce va fi Împărăția lui Dumnezeu, clipe pe care Domnul le anunțase atunci când a zis:”Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.” (Matei 16:28) E greu de spus, care a fost rațiunea pentru care Hristos a dus cu Sine pe muntele Tabor, doar 3 dintre ucenicii Săi. Au fost nenumărate opinii, s-au făcut speculații în acest sens, unii și-au exprimat propria lor părere, fiecare după caz, însă, întâmplarea din evanghelia de față poate clarifica oarecum lucrurile.

La poala muntelui Tabor, ceilalți nouă ucenici sunt decepționați în credință din pricina eșecului ritualului de exorcizare a unui tânăr, care a fost adus de tatăl său la Hristos, dar negăsindu-L pe Acesta, a apelat la ucenicii Lui. Ei trăiau acum rușinea insuccesului în fața marii mase de oameni ce se găsea acolo și aștepta întoarcerea lui Hristos, dar mai ales trebuiau să suporte acuzele publice ce veneau din partea fariseilor și a cărturarilor care îi catalogau ca impostori. În toiul unei asemenea stări tensionate apare Hristos, care înțelegând tot ce se petrece, va pune la modul cel mai obiectiv, diagnosticul întregii mase de oameni, care reprezenta oarecum întreaga societate de atunci: ”O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17:17).

Hristos declară încă o dată, la modul cât se poate de simplu și fără echivoc, că mare parte din insuccesele noastre, se datorează lipsei sau slabei noastre credințe, oricât am încerca noi să nuanțăm sau să înțelegem altfel acest lucru. Credința este ”motorul” care activează posibilitățile înfăptuirii unei dorințe sau a transformării dorinței în faptă, deoarece credința îl aduce în prim planul vieții noastre pe Dumnezeu Căruia totul îi este cu putință. De aceea, Mântuitorul atunci când are în vedere puterea credinței, le spune în mai multe rânduri ucenicilor: ”Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Marcu 11:24) Iar Sf. Apostol Pavel experimentând puterea credinței afirma: ”Pot totul în Hristos care mă întărește” (Filipeni4:13) Și totuși … se naște întrebarea: De ce n-au putut ucenicii să izgonească demonul? S-au angajat oare în lucruri peste puterile lor? Răspunsul la aceste întrebări ar trebui să ne pună pe gânduri. Apostolii au fost pregătiți pentru acestă misiune de propovăduire a Evangheliei, misiune ce aveau să o continue mai ales după înălțarea Domnului la cer: ”Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei10:7-8), putem observa și bucuria pe care o au ucenicii după prima experiență în acest domeniu: ”Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău.” (Luca10:17). Deci ucenicii erau familiarizați cu astfel de acțiuni de exorcizare. Ce se întâmplase?

Insuccesul apare în momentul în care ești prea familiarizat cu anumite lucruri. Sunt evenimente atât de frecvente în viața noastră încât nu necesită mare atenție, pot fi chiar ignorate cu gândul că nu pun probleme deosebite și oricum le-am rezolvat cu ușurință de atâtea ori. Aceasta e una din stările care te duc sigur la greșeală sau la eșec. Au fost chirurgi celebri care au rezolvat cazuri grele dar au greșit o banală operație de apendice, sportivi care au eșuat lamentabil atunci când erau foarte aproape de laurii victoriei iar în plan spiritual au fost oameni care și-au închinat toată viața lui Dumnezeu iar la un moment dat, s-au lăsat biruiți de cel Rău. Există pericolul să ne obișnuim cu cele sfinte, ca și Uza cu chivotul Domnului (IIRegi6:6-7) și să nu mai avem rezultatele scontate, să rămânem cu rugăciunile neîmplinite, pentru că am crezut că totul merge din inerție. Credința este o chestiune prea delicată pentru a-i da o atenție secundară sau poate chiar a o ignora uneori, pentru că riscăm ca trecând prin evenimente ale vieții care fac apel la credință, căutându-o să nu o mai aflăm. Asfel se explică replica paradoxală a tatălui din evanghelie, care la întrebarea lui Hristos: Crezi? el să exclame: ”Cred Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24)

Deci ucenicii plini de ei, neinteresați de lucrurile înalte pe care Hristos avea să le descopere, familiarizați și nepăsători în fața luptei cu diavolul eșuează. Eșecul lor poate fi și eșecul nostru atunci când prin viața noastră arătăm atitudini similare cu a lor. Nu degeaba recomandă Iisus postul și rugăciunea, pentru că ambele reînnoadă legătura noastră cu Dumnezeu și reactivează prezența Lui în sufletele noastre.

Mai poate exista o abordare greșită a greutăților ce vin peste noi de-a lungul vieții. Aceasta constă în a ne rezolva de unii singuri problemele, fără să facem apel la credință, fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu ci pur și simplu bazându-ne pe forțele proprii. Așa se face că o femeie își căuta rezolvarea problemelor ei de sănătate ivite brusc în viața ei, pe la cei mai renumiți doctori, rezultatele investigațiilor medicale erau bune dar nu se putea găsi cauza suferinței. Atunci un medic i se adresează spunându-i: Doamnă, ați auzit de rugăciuni și de preoți și de biserici sau mănăstiri? Îndreptați-vă într-acolo, noi nu avem cu ce să vă ajutăm! Să te lupți așadar de unul singur și să refuzi sau să negi posibilitatea ajutorului dumnezeiesc este cea mai neinspirată gestionare a unei situații de criză.

Panica, neîncrederea sau frica de un pericol iminent, sunt stări care ne pot duce la abordarea unor soluții disperate. Dacă vom avea de trecut prin astfel de momente, să știți că speranța sau nădejdea este ceea ce ar trebui să ne mobilizeze, să ne facă să ne gândim la faptul că nu suntem singuri, că există întotdeauna un plan B pe care Dumnezeu sigur ne va ajuta să-l descoperim. Atunci când nu există credință, nu există nici speranță, pentru că speranța se naște din credință, își trage seva din credință și se stinge o dată cu credința. Speranța nu trebuie să moară, decât într-o singură conjuntură: când trăim aievea bucuria împlinirii celor sperate de noi, pe care Dumnezeu le-a împlinit în viața noastră, readucându-ne aminte de fiecare dată că: ”Toate sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9:23)

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (6)

Trăind alături de ”Maica Vieții”

În fiecare an, pe 15 august de praznicul Adormirii Maicii Domnului, întreaga creștinătate se sensibilizează și se mobilizează în a o cinsti și a o lăuda după cuviință pe Maica Domnului, cea care este ”mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Este sărbătoarea duioșiei exprimate prin cântări de preamărire adresate Fecioarei Maria, dar și sărbătoarea invocării milei, de la cea care se mută acum de pe pământ la cer. Sunt cel puțin două stări sufletești oarecum antinomice, pe care le implică această sărbătoare: tristețea și bucuria. Asupra lor aș vrea să insist în cele ce urmează, tocmai pentru importanța pe care aceste trăiri le au pentru viața noastră spirituală.

Trăim prima dată tristețea, pe care o resimțim ori de câte ori ne aflăm fața morții sau în fața unui sicriu în care se află închis cineva dintre cei dragi nouă. Multora dintre noi, nu ne place să ne gândim la moarte, cu toate că moartea a rămas pentru om realitatea cea mai evidentă a existenței sale. Încă de la naștere, primul pas pe care îl facem, îl facem spre moarte și nu ne putem împăca cu această realitate, deoarece în noi este sădită dorința de a trăi veșnic și nu de a muri. Credința noastră creștină ne învață, că moartea n-a intrat niciodată în planul existenței lui Dumnezeu. Deși îi este rânduit omului să moară, ”căci nu este om care să nu vadă moartea”(Ps. 88:47) totuși nu Dumnezeu a făcut moartea. Chipul lui Dumnezeu din om nu poate să fie muritor, pentru că Dumnezeu, este Dumnezeul celor vii și nu al celor morți (Matei22:32). Moartea totuși este o realitate în această viață, dar își are obârșia în libertatea dată de Dumnezeu oamenilor, o libertate prost înțeleasă, ce a condus la ruperea legăturii dintre om și Dumnezeu, Cel ce este izvorul Vieții. Dar Dumnezeu nu voiește moartea noastră, ci mai degrabă ”voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(ITim.2:4) și tot în scopul izbăvirii noastre de moarte a trimis pe Fiul Său în lume ”ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică”(Ioan3:16). Dumnezeu a întors moartea (ca rod al păcatului) împotriva vieții biologice și astfel prin moarte nu este omorât omul ci este omorâtă stricăciunea care-l învăluie. Așadar, prin moartea aceasta fizică, Dumnezeu ne cercetează cu milă, căci prin ea limitează răul, oprește căderea și ne mută în Împărăția Sa cea veșnică.

Când Maica Domnului trece prin această experiență dură, a morții, spunem noi, ne umplem de tristețe, dar meditând asupra cuvintelor din troparul sărbătorii: “Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născatoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”, vedem și înțelegem că moartea este doar mutare dintr-un plan de existență în alt plan de existență. Tristețea noastră însă, se transformă în bucurie atunci când înțelegem că Maica Domnului prin ”adormirea”ei, s-a mutat de pe pământ la cer. Suntem pătrunși de bucurie și speranță, când o știm de-a dreapta Fiului ei, rugătoare pentru noi și grabnic ajutătoare în orice fel de nevoie sau strâmtorare. Prin mutarea ei la ceruri, neamul creștinesc se vede mai câștigat, căci prin mijlocirea Maicii Domnului rugăciunile noastre ajung mai lesne la Dumnezeu, iar rugăciunile ei pentru lume, potolesc mânia Dreptului Judecător îndreptată împotriva păcatelor omenești. Din trăirea acestei realități s-au născut următoarele versuri care întăresc folosul cinstirii Maicii Domnului:

”Mergi la cer și te așează                             ”De n-ar avea în ceruri lumea

Lângă Fiul tău ceresc                                     Rudenie de pe pământ

Și de-acolo priveghează                                 Atunci ar fi pustie viața

Peste cei ce te iubesc”                                   Asemenea unui mormânt.”

Iată cum două stări sufletești antinomice prin natura lor, se întâlnesc în cadrul aceleași sărbători și nasc speranța, atât a unui viitor mai luminos cât și a biruinței asupra propriei noastre morți. Succesiunea firească a celor două stări nu poate fi decât aceasta: tristețe – bucurie și nicidecum invers. Trecând de la tristețea despărțirii de Maica Domnului care se ”mută la cer”, trebuie să ajungem la bucuria întânirii cu ea în rugăciune, iar această bucurie dobândită să fie permanent pentru noi, o constantă a trăirii noastre spirituale.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (5)

Incertitudinile vieții

Duminica a IX-a după Rusalii(Matei 14:22-34)

Am trăit poate fiecare dintre noi să vedem că, în diferitele împrejurări ale vieții, nu întotdeauna activitățile noastre își au rezultatul scontat. Noi ne dorim să trăim bucuria momentelor frumoase și fericirea clipelor de neuitat, să gustăm victoria și satisfacția câștigului în lupta cu obstacolele și greutățile vieții, dar de multe ori acestea toate devin o utopie. Ne facem planuri sau inițiem proiecte pe termen lung sau scurt, căutăm mijloace de a le pune în aplicare, urmând ca mai apoi să le putem duce la bun sfârșit. Dar cu toate acestea, se întâmplă uneori ca rezultatul să nu fie cel pe care îl așteptăm noi. Nu există certitudinea de tip ”cauză – efect” care să asigure bucuria împlinirii unui ideal. Se întâmplă să ne dorim foarte mult să dobândim un bun și… îl dobândim, să ajungem intr-o poziție privilegiată în societate și… ajungem, râvnim la locuri cât mai înalte în ierarhia socio-profesională și … le ocupăm, însă împlinirea acestor idealuri, nu garantează și împlinirea sau satisfacția noastră sufletească. De ce?

Mântuitorul Iisus Hristos a știut că ceea ce este esențial pentru om, stările pe care acesta le caută în viață, cum ar fi: bucuria, fericirea, dragostea etc., sunt stări de ordin sufletesc și ele se nasc dintr-o corectă orânduire a priorităților și dintr-o adevărată percepție a vieții. Întotdeauna când Hristos se adresa mulțimii, mesajul Său mergea direct la suflet, descoperind de fiecare dată un nou orizont al vieții, un alt fel de a percepe realitatea cotidiană. El se descoperă pe Sine ca singura cale către cer: ”Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10:9), se oferă ca ajutor în toate problemele vieții: ”Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, … Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.” (Ioan14:13-14) și insistă pe rezolvarea conflictelor de ordin interior, sufletesc, arătând în mai multe rânduri că ceea ce este cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu(Matei 19:26). Așadar, Hristos în calitate de Dumnezeu, in dragostea Sa nemărginită față de om, se pune la dispoziția acestuia, pentru că este singurul conștient că fără ajutorul Său, noi nu putem face nimic. De fapt acest lucru, Iisus îl spune răspicat și fără echivoc: ”....fără de Mine, nu puteți face nimic!” (Ioan15:5)

Nu știu dacă aceste lucruri pe care Hristos le-a scos în relief de atâtea ori, au convins audiența, cert este faptul că ucenicii nu s-au convins de această realitate. Pentru Hristos era o desfătare să stea în mijlocul mulțimii învătând, tămăduind sau sfătuind, pe când apostolii prin intermediul lui Petru, poate familiarizați cu mesajul divin, caută un mijloc prin care să-L determine pe Învățător să-și termine predica, invocând foamea mulțimii. Domnul Hristos știa mai bine decât Petru nevoia mulțimii, de aceea în două împrejurări vine cu exemple concrete prin care își argumentează învățătura. O dată provocându-i pe ucenici să le dea de mâncare: dacă ziceți că le este foame, dați-le voi să mănânce! Acum, în fața neputinței ucenicilor, Hristos face minunea înmulțirii pâinilor, arătând că cel ce potolește foamea sufletului este în stare să potolească și foamea trupului. În fața coșurilor pline cu firimituri, ucenicii erau uimiți, dar nu convinși de necesitatea trăirii împreună cu Dumnezeu. Acum este momentul, când pentru prima dată, Hristos își silește ucenicii să plece la drum fără El. Pe o mare liniștită, o corabie cu 12 oameni fără de Hristos, care a rămas să-și termine predica în fața mulțimii, pornește spre Capernaum. Aici este miezul textului de față pe care îl dezbatem. Ca din senin, se stârnește o furtună pe mare, ucenicii vâslesc din răsputeri o noapte întreagă, dar toată truda lor nu s-a concretizat decât in parcurgerea a 5 Km dintr-o rută, care trebuia parcursă în maxim o oră. Acum au simțit lipsa lui Dumnezeu, acum acel: ”....fără de Mine, nu puteți face nimic!” era înțeles pe deplin, acum și-au amintit că într-o altă furtună când Domnul era cu ei, chiar dacă dormea în corabie, când L-au trezit, El s-a sculat și a potolit atunci marea. Acum?!!! Regrete din partea tuturor.
Știți însă ce este interesant? Că e dureros să te desparți de Dumnezeu, dar e mai dureros să nu conștientizezi această despărțire. Când conștientizezi momentul îndepărtării și îl regreți cu sinceritate și îți dorești cu toată inima o nouă legătură și o nouă implicare a lui Dumnezeu în viața ta, El Dumnezeu, ca un tată cu o iubire nețărmurită, uită totul și-ți vine într-ajutor. Asta a făcut Hristos. I-a lăsat pe ucenici să conștientizeze îndepărtarea de El, iar în fața regretelor, marea învolburată nu a fost un obstacol pentru a veni în ajutorul lor.

Noi suntem dependenți de Dumnezeu, aceasta este realitatea pe care aici, Hristos o scoate in evidență. Faptul că Petru pășește pe apă pentru câteva câteva momente se datorează tot lui Hristos. Atunci când și-a luat privirea de la El și a privit valurile, Petru a început să se scufunde, pentru că noi oamenii, nu avem alte rațiuni care pot defini existența noastră, rostul nostru și finalitatea noastră, în afara lui Dumnezeu. Nu știu ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Petru nu ar fi cerut ajutorul lui Iisus. Nu știu. Știu însă că, au fost îngeri care au crezut că pot ajunge sus, pe cont propriu și au căzut pentru totdeauna. Să nu uităm, că nu putem face nimic și că nu putem aduce nimic la existență fără ajutorul și acordul Celui ce este însăși Existența. Toată truda noastră, va fi de fiecare dată zadarnică, atunci când ne vom încăpătâna să facem ceva pe cont propriu. Toate idealurile, toate visele sau proiectele noastre în care nu-L implicăm pe Dumnezeu sau sunt împotriva Lui, mai devreme sau mai târziu se vor vădi a fi ineficiente sau păguboase.

Acum mă întreb și vă întreb și pe dvs.:Merită oare să disprețuiești sau să fii nepăsător față de ajutorul și dragostea lui Dumnezeu numai din pricina unui orgoliu ieftin? Merită oare să pornești la drum de unul singur, când știi că Dumnezeu se pune neîncetat la îndemâna Ta? Merită să spui ”nu” Celui ce îți oferă oportunitățile unui trai fericit? Merită oare?!...

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

OLTENI LA EI ACASĂ (2)

Continui să prezint busturile oamenilor de seamă olteni din Parcul Teatrului Naţional din Craiova:

Nicolae Titulescu (1882-19419 – s-a născut la Craiova, a fost om politic şi diplomat de mare anvergură, de mai multe ori ministru al afacerilor externe al României şi preşedinte al Ligii Naţiunilor.

Constantin Brâncuşi (1876-1957) – s-a născut în satul Hobiţa din judeţul Gorj, a fost un mare sculptor, precursor al sculpturii moderne, autorul monumentelor de pe Calea Eroilor din Târgu Jiu, membru post-mortem al Academiei Române.

Nicolae Romanescu (1854-1931) – s-a născut la Craiova, a fost om politic şi primar, în mai multe rânduri, al oraşului Craiova. În timpul mandatelor lui de primar, s-a modernizat oraşul şi s-a amenajat parcul central al oraşului, care-i poartă numele.

Aristitza Romanescu (1854- 1931) – s-a născut la Craiova, a fost o renumită actriţă, angajată a teatrelor din Iaşi şi Bucureşti şi profesoară de declamație la „Conservatorul de Artă Dramatică” din Bucureşti. A jucat în filmul „Independenţa României”, realizat în 1911-1912.

Nestor Vornicescu (1927-2000) – s-a născut în Basarabia, a fost mitropolit al Olteniei (1978- 2000) şi membru de onoare al Academiei Române (1992). Este autorul a numeroase lucrări de patrologie şi de istorie a Bisericii Româneşti.

Vasile Paleolog (1891-1979) – s-a născut la Craiova, a fost critic de artă şi eseist, remarcabil brâncuşolog. Este autorul cărţii „Tinereţea lui Brâncuşi”.

Citeşte mai mult >>

OLTENI LA EI ACASĂ (1)

Titlul acestei postări mi-a fost inspirat de manifestarea „Sălăjeni la ei acasă”, eveniment care a avut loc în iunie anul acesta şi despre care, la timpul respectiv, am scris pe blog. Dacă sălăjenii şi-au invitat „oamenii de seamă”, încă în viaţă, la o sărbătoare de suflet, oltenii şi-au imortalizat oamenii lor de seamă, plecaţi în lumea cealaltă, montându-le fiecăruia câte un bust pe o alee a parcului din prejma Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova. Am văzut, recent, această alee şi am pozat busturile.

Am trăit aproape 30 de ani în Oltenia şi am faţă de olteni o profundă simpatie, iar faţă de oamenii lor de seamă, în acelaşi timp oameni de seamă ai neamului românesc, o adâncă veneraţie. Acesta este motivul pentru care voi posta pe blog, în mai multe episoade, imagini ale busturilor însoţite de câteva date biografice şi bibliografice.

Mai întâi, o imagine a teatrului:

Urmează o imagine părţii din dreapta a aleii, cu busturile postate pe ea:

Şi acum busturile de pe această parte a aleii:

Marin Sorescu (1936-1996) – s-a născut in satul Bulzeşti, judeţul Dolj. A fost poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător. Volume de versuri: „ Singuri printre poeţi”, „Tuşiţi”, „Suflete bune la toate”, „La lilieci” etc.. Dramaturgie: „Iona”, „Paraclisierul”, „Matca”, „A treia ţeapă”, „Vărul meu Shakespeare”. Proză: „Trei dinţi din faţă”.

Tudor Arghezi (1880- 1967) - s-a născut în Bucureşti , dar are rădăcini oltene . A fost poet şi prozator. Volume de versuri:: „Cuvinte potrivite”, „Flori de mucegai”, „Cartea cu jucării”, „Versuri” etc. Proză: „Cimitirul Buna-Vestire” (roman), „Bilete de papagal”, „Pagini din trecut” etc.

Traian Demetrescu (1866-1896) – s-a născut la Craiova. A fost poet, epigon al lui M.Eminescu. Are un bust şi in Cişmigiu. Poezii: „Simfonie de toamnă”, „Corbii”. „Acelaşi farmec”, „Trec orele..” etc.

Gogu Constantinescu ( 1881-1965) – s-a născut la Craiova. A fost inginer şi om de ştiinţă. A descoperit sonicitatea şi este autorul a numeroase invenţii.

Theodor Aman (1831-1891) – s-a născut la Câmpulung Muscel, dar şi-a petrecut copilăria la Craiova. A fost pictor vestit, mai ales pentru marile tablouri cu temă istorică pictate: „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, „Vlad Ţepeş şi turcii”, „Izgonirea turcilor de la Călugăreni”, „Tudor Vladimirescu” , "Hora Unirii la Craiova" etc.

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (4)

Existențialismul lui Iisus Hristos

Duminica a VIII-a după Rusalii (Matei 14:14-22)

Mântuitorul Iisus Hristos, tocmai primise vestea despre sfârșitul tragic al celui care-i ”pregătise calea”, adică a lui Ioan Botezătorul, veste care îl tulbură și care îl determină la clipe de reculegere și de însingurare. Tot acest plan al Domnului este dat peste cap, în momentul în care mulțimile de oameni identifică corabia în care se găsea Mântuitorul împreună cu ucenicii și urmărindu-o cu privirea pornesc pe uscat in speranța unei întâlniri iminente. De data aceasta ca și în alte conjuncturi, Hristos este ”biruit” de mila Sa pe care o arată față de oameni, o milă care Îl face să-și schimbe chiar planurile Sale dumnezeiești, să-și schimbe prioritățile, și asta, numai de dragul de a-i da curs. De multe ori în paginile Sf. Scripturi, vedem apelul Domnului la acest sentiment: ”Milă Îmi este de mulțime…” sau ”Milă voiesc iar nu jertfă”, o milă pe care Hristos o trăiește ca stare responsabilă, ce generează făptuirea binelui față de cel aflat la ananghie, lucru ce îl așteaptă împlinit și de către noi.

Întâlnirea aceasta între Hristos și mulțimea de oameni care au venit până în inima pustiului este una incitantă. Domnul Iisus le vorbește ore în șir despre Împărăția lui Dumnezeu, despre viața veșnică, le vindecă bolnavii, răspunde provocărilor, dă soluții la probleme nerezolvate. Era nu numai un orator de excepție, ci era Cel ce vedea dincolo de barierele neputinței noastre omenești și aducea totul în actualitate. Tot timpul acesta petrecut împreună parcă se comprimă, deoarece se consumă într-o desfătare sufletească atât a mulțimii cât și a lui Hristos. Era o stare generală dominată de acel sentiment de absorbire totală, în care ești implicat în eveniment și uiți cu totul de tine. Toată această stare de bucurie, de mulțumire, de uimire, de pace, de dorință de cunoaștere, este stricată la un moment dat de ucenici, care pun Domnului o problemă de ordin practic: Lasă-i să se ducă să-și cumpere de mâncare! Ucenicii nu înțeleseseră încă un principiu fundamental pe care Domnul Hristos tocmai îl punea acum în aplicare. Omul nu poate trăi numai cu hrană biologică, principiu scos în evidență și într-o altă conjunctură când, personal i-a replicat diavolului:"Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"(Matei 4:4). Omul nu poate trăi numai ca să se hrănească, nu poate coborî la condiția de existență animalică, nu acesta este scopul existenței lui. El are sentimente, are vise, idealuri, omul are un mâine, are viitor și ceea ce este mai important este faptul că omul are o veșnicie în față, o veșnicie pentru care Hristos îl conștientizează. A problematiza viața numai în mod pragmatic, palpabil, neținând cont și de necesitățile psihologice, sentimentale, intelectuale pe care le avem, este una din gravele erori pe care omul le poate comite. Din momentul în care omul nu este stabil din punct de vedere emoțional, sufletesc, intelectual, nu va fi capabil să găsească rațiuni care să-i demonstreze că viața merită trăită. De multe ori, fiecare dintre noi ajungem mai devreme sau mai târziu la concluzia că stabilitatea sufletească și emoțională, primează în fața stabilității fizice. Într-o astfel de situație s-a născut proverbul, deja celebru:”Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea!”

Hristos în calitate de Dumnezeu, știa că oamenii sunt nemâncați, dar știa că foamea sufletească e mult mai periculoasă decât foamea fizică. În ciuda acestei realități, totuși minunea se petrece. Hristos binecuvintează cele 5 pâini și cei 2 pești care se împart la o mare masă de oameni (undeva intre 5.000 – 10.000 de oameni) mâncând toți pe săturate iar la sfârșit resturile se constituie în 12 coșuri pline. Ceea ce a vrut să scoată acum Dumnezeu în relief, a fost faptul că liniștea sufletească sau pacea lăuntrică sau mai simplu, tihna, pe care El o adusese în sufletele acelor oameni prin cuvântul Său, e starea firească în care omul trebuie să-și mănânce pâinea cea de toate zilele. Însă lecția dumnezeiască cu privire la existența umană nu se oprește aici. Iisus Hristos pune degetul pe rana umanității atunci când arată că, grija cea mai mare a omului nu trebuie să se concentreze asupra hranei biologice, ci asupra hranei spirituale. Minunea cea mare nu este aceasta că s-au înmulţit pâinile și s-a săturat foamea unor oameni, aceasta o face Dumnezeu și cu animalele în fiecare zi și o putea face și fără întruparea Fiului Său trimițând mană din cer ca oarecând, dar, această minune este un preambul, o introducere la o altă minune care s-a pregătit special pentru om – împărtășirea din Dumnezeu.

În două cazuri, Hristos tocmai pentru a scoate in evidență importanța acestui lucru, se identifică cu principalele elemente care susțin viața noastră, o dată cu pâinea când zice:”Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6:51) și altădată cu apa când zice: ”cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.”(Ioan 4:14). Hrana aceasta fizică ne susține doar existența biologică și oricum biologicul nostru mai devreme sau mai târziu va muri, dar Hristos prin întruparea Sa, S-a pregătit pe Sine ca hrană pentru noi, o hrană din care dacă gustăm, dobândim atât tihna sufletească dar mai ales certitudinea continuității propriei noastre existențe.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

POETUL DE PE SCARA MEA

Am avut, recent, surpriza să constat că vecinul meu de apartament, în acelaşi timp preşedintele asociaţiei noastre de proprietari, inginerul Nicolae Doftoreanu, este poet! Zilele trecute mi-a făcut cadou o carte de poezii, al cărei autor este, intitulată „Tangoul mereu tânăr”. Răsfoind-o, am aflat că nu este poet de ieri de alaltăieri ci scrie versuri de vreo 30 de ani şi că a publicat, până acum, cinci cărţi de poezie, cea pe care mi-a donat-o fiind ultima dintre ele. Toate cărţile lui au în componenţa titlului cuvântul tangou: „Tangouri altfel”, „Sub semnul tangoului”, „Tangouri mereu tangouri”, „Tangouri”, „Tangoul mereu tânăr”! Mai mult, toate poeziile din volumul primit sunt tangouri: „Tangoul poeziei”, „Tangoul bătrâneţii”, „Tangoul de dominare a fricii”, „Tangou manifest”, „Tangou medical” etc.! Nu degeaba Nicu Doftoreanu – aşa îşi semnează vecinul meu poeziile – este numit „poetul tangoului”! De ce se numesc toate tangouri? Probabil, pentru că ritmul lor este unul de tangou. Surprizele însă, nu s-au oprit aici. Majoritatea poeziilor au câte un motto haios, reprezentând un citat dintr-un autor sau personaj celebru sau împrumutat din.......”Filozofia glumeaţă de cafenea”!

Şi acum, pentru că ne-am mirat destul – o să vedeţi şi la poet excesul de semne ale mirării - e timpul să reproduc o poezie din volum:

TANGOUL BĂTRÂNEŢII

Moto 1:
Deosebim două tipuri de pedepse: Cu moartea şi cu.....viaţa.
Moto 2:
Dacă tinereţe ar şti.....Dacă tinereţea ar putea....
Filozofie glumeaţă de cafenea


Când eşti bătrân
.........devii obiect,
Chiar de-ai trei inimi mari în piept!
Şi ...ca obiect....n-ai nici un drept!
Chiar speri că nu vei deranja!?
...E cam târziu spre-a mai spera.
Tot ce-ai avut de spus ai spus....
În alte vremuri ce s-au dus!
Şi chiar de vezi ce-a fost greşit,
Nu poţi să-ndrepţi:
Eşti depăşit!
De vrei cumva a face schimbul
Constaţi că nu-ţi ajunge timpul!
Şi pasul tău spre tinereţe
          e luat în seamă......Ca bineţe!
Te simţi privit impertinent şi fără nici un sentiment?!
De fapt.......le eşti indiferent
La tineri pari cam demodat dacă încerci să dai un sfat!
Nu fi aşa de........tulburat!
Nu fi pe viaţă supărat!
Nu are rost să fii copil!
Ce-a fost, a fost: Acu-i alt stil!
Dar nu te face că nu ştii:
Ce-a fost din nou...... va reveni
Chiar dacă tu nu vei mai fi!
Toţi care vin din urmă,
TOŢI!!
Vor trece prin aceleaşi porţi!
Nu iei în seamă acest aspect?!
.....E treaba ta, dar să-ţi spun drept
Nu scapă nimeni de .....subiect
Oricâte......inimi are-n piept.

Toate cărţile domnului Doftoreanu au apărut în „Editura Destine”. Există şi un cenaclu literar „Destine”, condus de poetul şi editorul Victor Gh. Stan.

Citeşte mai mult >>

ZEN (7) - ultimul episod

Anii 2008-2010. Aşteptând ca mintea sa să i se umple cu o nouă carte (Theodoros, probabil), Mircea Cărtărescu se odihneşte, citeşte mult (nu totdeauna termină cărţile pe care le începe), se plimbă prin toată Europa, participă la lecturi din cărţile sale, dă interviuri, scrie articole la ziare, participă la reuniuni mondene şi......se smiorcăie, aşa cum îi e obiceiul. Ca şi în alţi ani, suferă că nu scrie cu adevărat, adică nu scrie „literatură mare”. Scrisul este sensul şi rostul vieţii lui, bucurie şi chin, speranţă şi deziluzie. Iată câteva din reflecţiile lui pe această temă, din această perioadă:

• Scrisu-ţi aduce numai necazuri, sau măcar mie mi-a adus din belşug: ură, invidie, griji, o presiune uneori de nesuportat. Frica de a nu-ţi pierde frazele, textele, minţile. În asta stă putere criticilor: ei au viclenia să nu scrie. Cine scrie intră în arenă. Cine nu, ridică doar degetul mare sau îl lasă-n jos, în tribună, la adăpost de lei şi retiari.

• Nu poţi scrie atât de bine încât să nu te-aştepţi să fii taxat drept un imbecil......Te poţi da peste cap, poţi răscoli cerul şi pământul – vei afla din zeci, din sute de guri că n-o faci bine, că eşti ilizibil. Eşti ca o mamă spartană: naşti în chinuri, ca apoi copilul să-ţi fie luat de Bătrâni, cercetat pe toate părţile şi, la cel mai mic defect, aruncat de pe o stâncă.

• La ce bun să scrii? Ca să vină o proastă şi să spună că ţi-ai schimbat maniera ca să iei premiul Nobel? Ca să vină un cretin şi să spună că „De ce iubim femeile”e o jenantă carte de consum?

• Viaţa mea s-a legat de scris, asta am făcut de 35 de ani încoace. Aici, în scris (care înseamnă şi memorie, şi imaginaţie, şi vis, dar pentru mine înseamnă sensul vieţii însăşi) este planeta mea cu singurul aer respirabil.

• Am dat un interviu în care, lejer şi în trecere, i-am atins pe doi trei măgari de critici.

• Nu scriu, deci nu sunt. Asta e adevărul: umblu ici-colo ca un mort viu.

• Scriam mai demult despre exigenţa absurdă, nebunească pe care o avem când judecăm cărţile sau filmele româneşti, pe care le comparăm doar cu capodoperele absolute şi-ncepem să-l urâm fizic, umoral, pe autorul lor dacă ele sunt doar bune, de parcă ne-ar fi înşelat, ne-ar fi prejudiciat, ne-ar fi făcut de râsul lumii. În schimb, lăudăm toate tâmpeniile dacă vin din afară.

Câţi dintre scriitorii români au curajul să-i atace pe critici în maniera în care o face M.C.? Nici unul, sau foarte puţini. Care-i răspunsul criticii? Printre altele, să-l treacă sub tăcere. Urmăresc emisiunea TV „Literatura de azi” a lui Daniel Cristea Enache, un critic pe care, alături de Alex Ştefănescu, îl simpatizez. Nu l-a invitat în emisiune pe M.C., nu-i rosteşte numele, deşi este, indiscutabil, cel mai mare scriitor român de azi (Să fi având vreo răfuială cu el?). Nici invitaţii lui D.C.E. n-o fac ( Să fie vorba de invidia de care-i acuză M.C.?).

La toate cărţile pe care le citeşte, M.C. are un cuvânt de spus - de obicei critic - atât despre carte cât şi despre autor. Sunt şi câţiva scriitori pe care îi apreciază aproape fără rezerve. Pe primul loc se situează Kafka. Să-i dăm cuvântul lui M.C.:

• Recitesc, cu pasiunea pe care doar foarte puţine cărţi mi—o stârnesc, „Jurnalul” lui Kafka, din care totul e citabil ( acelaşi lucru se întâmplă şi cu „Zen” n.n.), ca şi când autorul însuşi ar fi fost nu un om viu, ci un citat în marele colaj al lumii. De-aici poţi învăţa ce înseamnă să scrii profund, să simţi mirosul cuvintelor, să cobori cu ascensorul unei fraze în fundul tăcut al minei.

• Să fii ceea ce scrii, să nu fii nimic în afară de asta, să fii literatură, aşa cum era Kafka. Dar un Kafka român e o absurditate. Nimeni nu l-ar fi scos la suprafaţă, aici, din anonimatul său „fericit în nefericire”.

Aveţi ocazia, ca făcând click pe linck-urile de mai jos, să asistaţi la lansarea lui „Zen”, la Bookfest, în anul acesta, să-i vedeţi şi să-i ascultaţi ce spun despre aceasta carte Gabriel Liiceanu şi autorul însuşi.

http://www.youtube.com/watch?v=XnjaNw_Kksg&feature=player_detailpage

http://www.youtube.com/watch?v=BP9B1_LXhdU&feature=player_detailpage

http://www.youtube.com/watch?v=7vpfjcIkC04&feature=player_detailpage

Am încheiat relatările despre cartea lui Mircea Cărtărescu. Sper că am reuşit să redau ceva ( de cele mai multe ori cu cuvintele autorului) din personalitatea lui, din frământările sale şi să vă fac părtaşi la actul său de creaţie. M.C. este, indiscutabil, un mare scriitor. Se bucură de recunoaştere internaţională şi de onoruri pe ori unde merge. Este el foarte fericit? Nu totdeauna. Doar atunci când scrie.

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (3)

Credința care ”vede”

Duminica a VII-a după Rusalii (Matei 9;27-35)

Doi orbi, se încăpăţânaseră să se țină de Hristos, cu toate că la strigătul lor: ”Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!” El nu are nicio reacție. Mai târziu, într-o casă fiind, Hristos este nevoit să-i provoace: ”Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” iar ei, pe nerăsuflate, la unison îi răspund: ”Da, Doamne!” În acel moment, Mântuitorul îi vindecă, însă, specifică următorul lucru:” După credinţa voastră, fie vouă!”

Nu întâmplător, Biserica folosește exemplul celor doi orbi din evanghelia noastră pentru a vorbi despre credință. Credința, despre care se tot amintește în diferite dezbateri pe probleme spirituale, ca fiind esențială în procesul apropierii omului de Dumnezeu, întâlnește un obstacol major în desfășurarea ei, iar acest obstacol este: vederea fizică. Știu, că este esențială vederea pentru fiecare dintre noi, însă pentru a ajunge la credință, nu ai nevoie de ea. A avea credință, spune Fericitul Augustin, înseamnă a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să vezi ceea ce crezi. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de Înălțarea Sa la cer le-a cerut ucenicilor:” Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu16;15-16). Apostolii au propovăduit Evanghelia, neamurilor, dar n-au putut arăta minunile Domnului pe care ei le văzuseră. Ei doar au propovăduit o realitate la care au fost martori, o realitate care însă, asumată în mod responsabil de fiecare ins în parte, naște în suflet, sentimentul certitudinii acelui eveniment. Aceasta este credința, să dai curs sau să primești în inima ta un adevăr, care poate fi la un moment dat împotriva logicii, împotriva firescului, de necrezut și totuși să-l accepți numai pentru simplul fapt că vine din partea lui Dumnezeu. Cazul patriarhului Avraam, care este gata să-și jertfească fiul numai pentru faptul că Dumnezeu o cere, este grăitor in acest sens.

Am observat la orbii din evanghelie următorul lucru, ei n-au avut vedere, dar au avut credința că Hristos poate face cu ei un lucru suprafiresc și prin credință și-au dobândit vederea. Așa și noi, ajungem la credință prin simpla auzire sau citire a cuvântului lui Dumnezeu, fără să vedem sau să pipăim, dar credința ne deschide la rândul ei ochii sufletești, prin care suntem capabili să vedem sau să înțelegem realități pe care ochii fizici n-au fost capabili să le perceapă. Credința impune o relație cu Dumnezeu, o relație care se cere a fi nu teoretizată ci pur și simplu trăită, impune o altă existență, un alt viitor și o altă logică existențială. Credința ne face capabili să utilizăm ”al șaselea simț” al nostru prin care suntem capabili să percepem și să răspundem la stimulii iubirii dumnezeiești care învăluie întreaga creație. Credința, așa cum am văzut mai sus, este vitală pentru mântuirea sufletelor noastre.

De multe ori se pune problema credinței într-un mod fals, la fel precum a făcut Toma:”Dacă nu voi vedea … nu voi crede!” uitând că doar pentru acest lucru, Toma a rămas în istorie supranumit ”necredinciosul”. Noi cerem de prea multe ori, fie din cauza lipsei preocupării de cele spirituale, fie că nu ne dăm seama, o inversare a raportului dintre credință și vedere. Sintagma noastră este: ”dacă voi vedea, voi crede” însă sintagma corectă a credinței celei adevărate este:”Crede și vei vedea!” De aceea, la posibila întrebare: Cum pot să știu dacă Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, dacă tot ceea ce e scris acolo este valabil pentru veșnicie? Răspunsul este simplu:”Crede și vei vedea!” Cum pot să știu că după moarte, mă așteaptă o altă viață, o viață fără de sfârșit, că va fi un Rai sau un Iad? Răspunsul e același:”Crede și vei vedea!”

Credința vede altfel lucrurile acestei lumi, creează alte ierarhii valorice, pentru că vederea ei străbate dincolo de vălul materialității care ne învăluie. Va veni o vreme când credința fiecăruia dintre noi, se va arăta vrednică sau nu pentru a deschide poarta Împărăției Cerurilor, până ce nu va fi târziu, merită să medităm la câteva gânduri ale poetului Vasile Militaru:

                                                               ”Poți să pierzi averi și ranguri

                                                                 Bogății cu rodu-n spic

                                                                 Dacă n-ai pierdut credința

                                                                 Încă n-ai pierdut nimic.”

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

ZEN (6)

2007, an plin de bucurii şi decepţii pentru bietul (MARELE) Mircea Cărtărescu. Să-i dăm cuvântul, că o zice mai bine decât noi toţi la un loc:

• 17 apr. Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor, Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Ultimele pagini le-am scris plângând în hohote. Nu mai vedeam literele de lacrimi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă şi imensă, care o să rămână justificarea mea pe pământ. Azi se încheie o uriaşă etapă în viaţa mea. Nu ştiu ce-o să urmeze, sper doar că nu voi fi lepădat cu totul, că mi se vor mai da clipe fericite ca cea de acum.

• 8 iunie........Mi-am revăzut, în doar 3-4 zile, Orbitor 3. Sper că nu mi-a luat Dumnezeu puterea de discernământ, dar cred că e un text de vârf, cum nu s-a mai scris de mult.......N-o să fie uşor de înghiţit. E o carte pur şi simplu inadecvată dimensiunii lucrurilor de aici: „prima din lume ca volum, a doua ca suprafaţă (după Pentagon)...” (a citat din lăudacii Casei Poporului n.n.)

• 8 iulie.......Cartea mi-a apărut de două zile şi m-a întristat mai tare. Încă o carte. Un obiectiv pasiv, multifoliat. Un foietaj cu brânză şi stafide. Dacă n-ar fi, nimeni nu i-ar simţi lipsa. Am încercat să citesc din ea şi n-am putut. Mi-e interzisă ca unui analfabet, sau ca vorbitorului altei limbi. Sau ca unuia care nu are ochelarii la el. Nu înţeleg ce scrie acolo. Cu atât mai puţin o să-nţeleagă alţii. Ca obiect, arată bine, e una dintre cărţile mele cele mai frumoase.

• 17 iul.....Să mă bucur deci de ce-mi aduce clipa, de uluitoarea „mediatizare” a cărţii, de miile de inşi care au citit-o deja sau o citesc acum, de epuizarea primului tiraj în câteva zile, de controversele înfierbântate de pe bloguri, de cronicile care fac şi ele saltul scatologic-escatologic. Pagini de analiză excelente în câteva dintre ele, semn că nu-i totul pierdut.

• 6 august........Altfel, cred că Orbitor 3 a lămurit multe lucruri în privinţa imaginii mele în lumea autohtonă. Încep să-mi pierd adversarii pe drum, aproape că încep să li simt lipsa. (Ce naivitate! Pe M.C. nu l-au învăţat comuniştii ca „duşmanul nu doarme niciodată”? n.n.)
• 12 august. Într-o lună s-au vândut patru tiraje, adică douăzeci de mii de copii. (Ăsta da succes! n.n.)

• 30 august...Câte-o cronică sau doar câte o aluzie mă dau peste cap pentru zile întregi...........sufăr ca un tâmpit, mai ales când totul vine de la cineva la care ţin.

• 1 sept.......Cronicile s-au întins pe tot aspectul, de la entuziasm, prin scăldare, spre negare vehementă........Apariţia cărţii meles-a transformat, în 2-3 luni, dintr-o sărbătoare într-un prohod sinistru. Doi trei prieteni s-au bucurat sincer de ieşirea ei, de faptul că am dus la bun sfârşit cartea asta. E însă de necrezut câtă frustare şi-nverşunare a produs printre ceilalţi. Cronici negatoare şi dispreţuitoare continuă să curgă.

• 7 sept. ........ieri eram la librăria Kretzulescu şi am văzut Obs. Cultural cu „dosarul Orbitor”. I-am spus lui Joscha: „Îl iau, deşi o să regret.” L-am deschis, am aruncat o privire şi l-am închis repede la loc, ca pe o cutie cu păianjeni veninoşi. Dar nu înainte ca unul să mă fi muşcat de deget. Am avut ieri o stare febrilă, care spre seară m-a lăsat. Ura, brutalitate, cretinismul lor mi s-a scurs încet din rana tumefiată. ( Articolele sunt semnate de Şerban Axinte, Delia Ungureanu, Bianca Burţa, Adina Diniţoiu, Ovidiu Şimonca n.n.) Eu voi rămâne cu cărţile mele, ei cu dispreţul lor.

• 9 sept. ....Încă mă gândesc la cei ce mi-au batjocorit cartea, deşi ştiu că n-are sens. E în subconştient. N-am dormit noaptea asta, m-am tot gândit. E inuman să suferi atât. De parcă fiica mea a fost violată..........Dar cartea mea – ca viaţa – merge înainte......Bloggerii mă iubesc, cu excepţia celor care nu mă ibesc. (Eu te iubesc, M.C. şi mi-e milă de tine.)

• 10 sept.......Insectele ne sunt infinit inferioare, dar asta nu înseamnă că n-au venin şi înţepătura lor nu te doare.......E inutil, dar am să scriu mai departe fiindcă furnicăturile prin degete nu pot fi suportate multă vreme.

• 14 sept. .......Cu Orbitor rămâne cum am stabilit: se trage în ea din toate poziţiile la adăpostul curajului critic şi-al libertăţii de exprimare. E camumflajul ideal ce acoperă râci de toate felurile. Doar că O3 este asemenea „slavei lui Dumnezeu” coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă.

• 10 de. Orbitor a ieşit într-un volum de 1500 de pagini (se va vorbi iar de „aroganţă”, de prăjină şi de nas),.......

• 12 dec. .....Nichi (Nicolae Manolesu n.n.) a spus, cu o căldură faţă de mine pe care aproape o uitasem: „M.C. e cel mai important scriitor român după război”. Iar între patru ochi, după aceea: „Te-am recitit integral pentru istoria mea şi sunt cutremurat. Orice-ai scrie de acum înainte, nu-mi schimb părerea.

De acun înainte, lătrăturile celorlalţi n-ar trebui să-l mai afecteze pe M.C.

Făcând click pe linck-ul de mai jos, puteti viziona prezentarea lui "Zen" făcută de Dan C. Mihăilescu

http://www.youtube.com/watch?v=hbdl7nyeLSQ&feature=player_embedded

Citeşte mai mult >>