FLOAREA DE CACTUS

„Floarea de cactus” este al treilea spectacol de teatru pe care îl văd, consecutiv, la Teatrul Metropolis. Cine a văzut filmul american omonim, din anii ’60, cu Ingrid Bergman şi Walter Matthau, nu se poate să nu dorească să revadă această comedie. Este cazul meu. Am rămas însă decepţionat şi iată de ce:

Spectacolul este, am putea spune, unul de autor,  părintele lui fiind Alce Barb care semnează regia, adaptarea scenică, decor, ilustraţia muzicală şi light desing. Prin urmare, reproşurile care urmează i le adresez d-ei:

·         adaptarea Alicei Barb face dintr-o comedie de situaţii verosimilă, una neverosimilă, pentru că o presară cu prea multe gaguri;

·         un singur decor care vrea să acopere toate scenele piesei, este o pretenţie mult prea ambiţioasă, soldată, după părerea mea, cu un fiasco;

·         distribuţia este, pe jumătate, nefericită; mă refer la rolurile Stephaniei şi al lui Julien, încredinţate actorilor, de primă mână, Adela Mărculescu şi Damian Crâşmaru; dacă talentul şi farmecul personal îi recomandă pe cei doi pentru aceste roluri, vârstele şi fizicul lor în nici-un caz.

                                                   Adela Mărculescu şi Damian Crâşmaru

Să mă explic referitor la cei doi actori. Dacă în spectacolele de operă am acceptat să văd distribuţii nepotrivite, dat fiind aria restrânsă de selecţie, în cazul spectacolului de teatru acesta este mai puţin acceptabil şi aş spune  că, în cazul Teatrului Metropolis, cu o arie atât de mare de selecţie, el este complet inacceptabil. Dacă acest teatru a ţinut să o sărbătorească pe Adela Mărculescu, aflată la 50 de ani de carieră actoricească, ar fi putut s-o facă distribuind-o într-un personaj mai apropiat de vârsta şi caracteristicile ei fizice.

În rolurile Antoniei şi al lui Igor, Cristina Răduţă- Bobic şi Lucian Chimişi sunt foarte potriviţi, cu o notă specială pentru cel de al doilea, mai natural în rol. În distribuţie mai sunt actorii Mihai Niculescu şi Rudy Rosenfeld.
 

                                                               Cristina Răduţă-Bobic

 

Citeşte mai mult >>

LUMEA VĂZUTĂ DE UN MATEMATICIAN

acad. Gh. Păun 

„Lumea văzută de un matematician”, şi-a intitulat cartea acad. Gheorghe Păun, carte conţinând tabletele scrise săptămânal, în perioada 2006-2009, în ziarul argeşean „Argeş Expres”, ce apare la Curtea de Argeş, localitatea de reşedinţă a academicianului,

Gheorge Păun, s-a născut la 6 decembrie 1950, în satul Cicăneşti, judeţul Argeş. A absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti  în anul 1977 şi este academician din anul 1997. Titlul de academician şi-l datorează numeroaselor sale studii şi cercetări din domeniul matematicii şi informaticii şi numeroaselor sale cărţi şi articole de specialitate publicate în reviste din multe ţări ale lumii. Este cunoscut , mai ales, pentru descoperirea Sistemului P ( de la Păun), un sistem de calcul inspirat din biologia celulei vii, care a cunoscut deja numeroase aplicaţii în biologie, lingvistică, economie şi informatică. Este cunoscut faptul că, în ultima vreme, matematicienii şi informaticienii caută să se inspire din biologie  cu dorinţa de se apropia de performanţele  crierului uman. În zilele noastre, se încearcă construirea de calculatoare care să funcţioneze pe lângă cipurile electronice, cu aşa zise cipuri umede, care nu sunt altceva decât molecule de ADN şi ARN!!!

Gh. Păun nu este numai academician, el şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1990, având la activ trei volume de proză şi patru de versuri. Tabletele din „Lumea văzută de un matematician” sunt impresii şi meditaţii ale academicianului/scriitorului  Gh. Păun inspirate din evenimente din viaţa sa petrecute în ţară sau în afara ei, peste tot pe unde l-a purtat meseria şi faima sa - şi l-a purtat aproape peste tot în lume. Scrierea sa este cursivă şi captivantă pe alocuri, făcând dovada unui condei exersat şi  a unui talentat literar indiscutabil. Multe cele mi-au plăcut în cartea sa şi multe pasaje din ea aş putea cita aici. Câteva, însă, m-au uns în mod deosebit la inimă. Ca de exemplu:

 

• Nu voi osteni niciodată să-mi scot  pălăria în faţa pensionarilor care se manifestă ca oameni/creatori de cultură. Le-ar putea fi atât de uşor să se dedice nepoţilor, politicii de provincie, privitului spre cer în aşteptarea poştaşului, făcutului-de-nimic, cel după care din copilărie tânjim cu toţii, dar ei au ales să scrie, să editeze sau să comenteze cărţi, să scrie şi să editeze reviste, să cioplească în lemn, să picteze, să anime cenacluri. Îi admir pe cei care fac asta ca sarcină de serviciu – deşi, câte nu se pot face în opt ore de birou, mai ales dacă există şi o echipă la dispoziţie! – dar pentru cei care fac cultură de dragul culturii, de drag pur şi simplu, nu ar trebui să fie laudă prea mare.
• O s-o spun şi a suta oară. Ştiu că nu toţi jucăm în prima liga, dar nu am auzit că liga a doua, cea judeţeană, categoria „onoare” ar trebui desfiinţate. Am auzit însă de „cultură mare” şi de „cultură mică” (parcă tot Noica), fără ca prima s-o facă inutilă pe a doua. Fiecare are rolul ei. Haideţi să jucăm în ce categorie ne pricepem, cu speranţa că măcar un jucător de naţională va apărea dintre noi. De sigur, fără a pretinde să fim selectaţi pentru Olimpiadă, cu atât mai puţin să ne selecţionăm singuri.

Un om se cunoaşte nu numai după ceea ce gândeşte şi afişează singur ci şi după cele ce-l impresionează din ce au spus alţii. Mă refer tot la Gh. Păun, care citează, în carte, din câţiva oameni celebri. Iată ce citează din Einstein:

• Cei care se  folosesc cu nepăsare de miracolele ştiinţei şi tehnologiei, fără să priceapă mai mult decât pricepe din botanică o vacă ieşită la păscut, ar trebui să se ruşineze.
• Nu-mi place când se poate şi-aşa, şi-aşa. Ar trebui să fie ori aşa, ori deloc.
• Înţelepciunea nu e un produs al educaţiei, ci al încercării de-o viaţă de a o dobândi.
• Nivelurile inteligenţei sunt: isteţ, inteligent, strălucit, genial, simplu.
• Moartea înseamnă a nu mai putea asculta Mozart.

Anecdotele  pe care le reţinem din multitudinea celor pe care le auzim, ne caracterizează şi ele. Iată una care i-a plăcut lui Gh. Păun:

Pe vremea Revoluţiei Franceze, era coadă la ghilotină, aşteptau parizienii cu elegantă răbdare să fie serviţi (aici chiar se poate spune „deserviţi”). La un moment dat, îşi aşează clientul capul cum trebuie, trage ghilotinistul de levier, frânghie sau ce-o mai fi avut instalaţia lui de decapitat, şi, surpriză, lama ghilotinei se opreşte la jumătatea cursei. Condamnatul este ridicat, felicitat şi lăsat să plece, că aşa era regula jocului. Personalul ghilotinei pune mâna pe scule, strânge, slăbeşte, unge, drege şi ceremonia se reia cu participarea următorului condamnat. Acelaşi rezultat: lama se opreşte în aer, contrarevoluţionarul se pierde în mulţime, frecându-şi credul gâtul intact. Personalul ghilotinei pune din nou mâna pe scule….dar clientul aflat la rând îl opreşte: Stop, lăsaţi-mă pe mine, ştiu care e problema! Meştereşte el vreo două minute, dă sculele înapoi, îşi aşează zâmbind superior capul pe locul potrivit, ghilotonistul trage, ghilotina –harşt!- funcţionează ca în vremurile ei bune. Explicaţia: cel tocmai decapitat era inginer!..

Şi eu sunt inginer, dar anecdota mi-a plăcut, la fel cum îmi plac bancurile cu ardeleni, deşi sunt unul dintre ei.

Academicianul ne dă şi câteva mostre de vorbe îţelepte pe care nu mai e sigur dacă le-a gândit Dumnealui sau le-a auzit de la alţii. Dacă îşi aminteşte cine le-a spus, nu ezită să-i menţioneze numele. Citez câteva:

• Cu proverbe româneşti, citate din Caragiale,sau din Biblie poţi ilustra oice.
• Viermele de scaun muşcă de fund şi se urcă la cap (Moisil).
• Să nu ne mândrim cu bătrâneţea – n-avem nici un merit în dobândirea ei.
• Nimeni nu se plânge de lipsă de minte, toţi ne plângem de lipsă de memorie.
• Scriu ceea ce semnez, semnez ceea ce scriu, iar când vorbesc, îmi place să fiu de faţă.
• Retragerea la timp e o adevărată victorie. (Napoleon?)
• Când fac pe deştepţii, proştii arată şi mai proşti.
• Nici viitorul nu mai e ca altădată.
• Ia-mi, Doamne, mai întâi viaţa, apoi minţile.



 

Citeşte mai mult >>

LOVE STORIES

Este vorba de spectacolul cu piesa „Love stories” (Poveşti de dragoste) a lui Radu F. Alexandru, care a primit premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului 2010 şi se joacă la Teatrul Metropolis.

Înainte de-a spune câteva cuvinte despre piesă şi spectacol, ţin să vă spun că am avut surpriza, ca mergând pentru prima oară la Metropolis, să descopăr un teatru deosebit de şic! Când intri în clădire, roşul aprins în care este vopsită pardoseala şi alte amănunte decorative îţi dau impresia că te afli într-un cazinou; în foaier, sunt nişte fotolii atât de confortabile, încât îţi vine să mai întârzii în ele şi după ce a început să se intre în sala de spectacol; ajuns în sală, constaţi că nici fotoliile de acolo nu sunt mai prejos;  deasupra foaierului, a fost improvizat un bar în care-ţi face plăcere să serveşti ceva; toaletele sunt atât de elegante, încât ţi-e jenă să le foloseşti. Nu ştiu dacă pe George Ivaşcu, directorul teatrului, trebuie să-l felicit pentru toate astea sau pe altcineva?

 

Teatrul Metropolis nu are un corp de actori propriu. Regizorii îşi aleg actorii pe care îi consideră ei cei mai potriviţi, de la alte teatre. Ai ocazia să vezi, aici, floarea actoricească bucureşteană 

         Poveştile de dragoste sunt două, aproape simetrice. Le deosebeşte doar vârsta eroilor: unii sunt bătrâni (părinţii), alţii sunt tineri (copiii). Ele s-ar putea numi şi „iubiri imposibile”, pentru că asta sunt de fapt. Până la sfârşitul spectacolului, nici cei doi bărbaţi –tată şi fiu - şi nici noi - spectatorii - nu înţelegem de ce soţiile lor sunt atât de nefericite deşi ei nu sunt deloc de lepădat, le iubesc şi  nu se dau în lături să le afirme asta, de câte ori au prilejul! La fel de mirat şi nedumerit ca şi noi, este şi autorul din spectacol al piesei, care apare,  de câteva ori, pe un ecran instalat pe scenă şi comentează relaţiile dintre personaje. Vă las nelămuriţi şi pe cei care veţi citi această cronică, invitându-vă să vă lămuriţi la faţa locului, ca să nu vă dispară interesul să vedţi spectacolul, căci chiar merită s-o faceţi.

Vreau să vă mai spun că în afara intrigii piesei, care reuşeşte să vă ţină atenţia şi nedumerirea treze, spectacolul este presărat şi cu câteva picanterii: câteva înjurături cu p.m. şi două bancuri bune, dintre care unul porno. Cât de potrivite sunt ele, vă las pe Dumneavoastră să judecaţi. Juriul UNITER le-a considerat demne de marele premiu.

În distribuţie apar doi actori consacraţi, Maia Morgenstern şi Mircea Rusu şi doi actori tineri, Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel. Mie mi-au plăcut mai mult actorii tineri, în special Diana Cavallioti.  De la Maia Morgenstern  şi Mircea Rusu m-aş fi aşteptat la mai mult. Este posibil ca  regizorul, Claudiu Goga, să-i fi pus pe o pistă greşită. Nu ştiu, cert este că nu m-au convins în suficientă măsură. În plus, Maia Morgenstern vorbeşte uneori atât de încet, în cât eu, aflat în rândul trei, n-am auzit tot timpul ce-a spus şi asta m-a enervat.

 

Maia Morgenstern şi Mircea Rusu

 

Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel.

Citeşte mai mult >>

MECANICII '61

                
Eu şi colegii mei de facultate am sărbătorit, anul trecut, 50 de ani de la absolvire. După cum poate unii ştiţi, facem toţi parte din Asociaţia „Promoţia ’61 Mecanică”, edităm lunar revista „Mecanicii ‘61” şi ne întâlnim, regulat, în ultima marţi din lună, la restaurantul bucureştean „InterMacedonia”.

Revista noastră are următoarele rubrici permanente: Întâlniri colegiale, Noi despre noi, Opinii, Inginerie, Carte, Spectacol şi Muzee şi expoziţii. La rubrica inginerie, a început, luna trecută, o dezbatere pe tema „întoarcerea la MANUFACTURING”, ceea ce înseamnă revitalizarea industriei noastre constructoare de maşini. Problema îi preocupă şi pe americani, referitor la industria lor.  Se ştie că ei şi-au exportat, în mare parte, maufacturingul. Acum sunt convinşi că reconsiderarea producţiei industriale, astfel ca SUA să devină lider mondial în domeniu, este una din căile de revigorare a economiei lor. La noi, problema a ajuns prin intermediul colegului nostru Stoian Petrescu, membru al ASME (American Society of Mechanicall Enginering).

 Redau, mai jos, opinia pe această temă a colegului nostru RADU GRUIA:

Promoția 1961 a Facultății de MECANICĂ

și

Industria Națională

         Pot afirma, cu un grad de aquitate acceptabil, că generatia noastră a avut parte de propria sa ”cruce” – ca şi generaţiile premergătore nouă – pe care a trebuit s-o poarte şi să-şi asume consecinţele. Dacă părinţii şi moşii noştri s-au jertfit în două războaie mondiale şi au  îndurat teroarea venită cu  tancurile ruseşti, noi – nevinovaţi şi desigur inconştienţi – am fost angajaţi să participăm din plin la „industrializarea socialistă” a ţării. Pot de asemenea să afirm că, cei mai mulţi dintre noi şi-au luat foarte în serios „misiunea”, străduindu-se sincer să-şi aducă o contribuţie cât mai substanţială la obţinerea rezultatului pe care-l cunoaştem cu toţii: România a devenit, în mai puţin de 30 de ani, o ţară industrial-agrară, posesoare a unei industrii dezvoltate, mai mult sau mai puţin performantă din p.d.v. competiţional pe plan mondial. Ei bine, convingerea mea este că avem tot dreptul să afirmăm răspicat că „ şi noi am făcut-o ” împreună cu cele câteva milioane de români implicaţi de politica de sorginte marxist-leninistă a fostului regim.

        În 1990, „marele” bastion al păcii, campionul luptei anti-imperialiste, s-a prăbuşit în ruinele propriilor falsuri doctrinare grosolane şi minciuni lansate de către   propaganda deşănţată a regimului sovietic timp de peste 70 de ani. Situaţia geo-politică a basculat pe poziţia „ putere monopolară”: Statele Unite au devenit UNICA PUTERE MONDIALĂ, dar şi campion  al democraţiei şi garant al drepturilor omului !!!??? Lumea a început să gireze în sensul unic al intereselor „Marelui Licurici”. Ce s-a întâmplat cu noi, Românii ? Ne-am „trezit” la periferia obscură a intereselor unor ţări europene, care, probabil, în criză de idei, au apelat la istorie, revalidând realităţi de acum 100 de ani.  Şi, bineînţeles, reluând competiţia în favoarea obţinerii de profit propriu. (Suntem încă martorii stupefiaţi al grosolanului şi halucinantului dictat al unuia dintre competitori)

         În contextul geo-politic continental schiţat mai sus, industria noastră de care oricum am fost strîns legaţi afectiv ( pentru că şi noi am făcut-o), a devenit un nenorocit de obstacol în calea intereselor competitorilor europeni. Obstacol care trebuia categoric înlăturat! Şi a fost ! Rolul nostru? Sunt absolut sigur că n-aţi uitat Legenda Meşterului Manole ! Asta ne este Crucea ! Ce-am construit ziua s-a dărâmat noaptea. (Istoriei) Mai puţini sau mai mulţi dintre noi, ar fi poate capabili s-o ia de la început. Dar….ne-ar trebui o Ana ! Pe care s-o zidim în fundaţia unor  uzine semnificative!  Cred că ştiu cine este respectiva Ană: numele ei este politica !

( Material din cuprinsul revistei ”MECANICII 61”, #7/71, august 2012, http://www.mecanicii61.ro )

 

Citeşte mai mult >>

"BĂNIŞOR" NR.9

Îi datorez fiului meu Vlad că, "Bănişor" nr.9,  anuarul din acest an al  Asociaşiei "Fiii Satului Bănişor" a fost pus pe acest blog (în partea dreapta a paginii, sub celelalte cărţi şi reviste) şi că poate fi deschis făcând click pe pagină sau pe linkul:
https://docs.google.com/open?id=0BwNgJlkWZC_jOHpaa1BWSWpkZWM
Mulţumesc, Vlad.

           

Citeşte mai mult >>

MĂŞTILE LUI MIRCEA IVĂNESCU



 

Mircea Ivănescu

 



Este vorba de cartea „Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”, apărută la Editura Humanitas, în primăvara acestui an. O carte, o spun de la început, foarte interesantă, despre o personalitate ieşită din comun, Mircea Ivănescu şi, pe alocuri, un dialog sclipitor între doi oameni inteligenţi şi culţi. Menţionez că, în timpul dialogului, intervievatul era pe patul său de suferinţă, aproape orb şi că, doar după câteva luni, a murit.

 Mircea Ivănescu (1931- 2011) a fost, în principal, poet şi traducător. Un poet original, despre care se spune acum că este întemeietorul sau precursorul postmodernismului în România şi un traducător, în special din limbile engleză şi germană, care a tradus mari opere ale unor mari nume ale literaturii universale. A excelat în ambele îndeletniciri: înainte de a muri era numit cel mai mare poet român în viaţă şi este, indiscutabil, un traducător de o fineţe deosebită; are la activ 13 volume de poezie şi 36 de cărţi traduse. Cu toate acestea, a fost puţin cunoscut de către marele public!

Presupun că pe Gabriel Liiceanu îl cunoaşte toată lumea ca filosof şi scriitor, dar mai ales ca editor şi militant al societăţii civile.

Prin ce era ieşit din comun Mircea Ivănescu? Printr-o modestie excesivă, prin faptul că se autopersifla fără cruţare şi printr-un stil de viaţă „scandalos”. Scandalos, fără să facă niciodată scandal, scandalos din punct de vedere a celor prea conformişti, scandalos pentru că şi-a petrecut o bună parte din viaţă în cârciumi şi restaurante, că citea mergând pe stradă, iar acasă era înconjurat de o duzină de pisici.

În timp ce aproape toţi scriitorii sunt orgolioşi, se supra autoapreciază şi se doresc apreciaţi şi de alţii şi ridicaţi în slăvi, Mircea Ivănescu, cel puţin aşa cum apare el din dialogul cu Gabriel Liiceanu, se subapreciază, n-a aleargat după glorie, nu s-a zbătut să iasă în faţă şi a preferat cvasi anonimatul vieţii de provincie (şi-a petrecut ultima parte a vieţii la Sibiu). Mircea Ivănescu declară despre sine că nu este nici măcar poet, ci un simplu versificator, că traducerile lui nu sunt decât nişte bricolaje şi, nici mai mult mici mai puţin, că a fost toată viaţa un idiot, o gogoneaţă!

Desigur, Gabriel Liiceanu nu l-a crezut. El a fost convins că Mircea Ivănescu poartă nişte măşti  - de aici şi titlul cărţii –  şi că, deşi se diminuează, în sinea lui este conştient că are valoare. Eu cred că Mircea Ivănescu se aştepta ca el să-l combată. Gabriel Liiceanu a făcut-o într-o oarecare măsură, dar nu suficient. Ar fi putut-o face mai convingător, dacă ar fi reuşit mai mult decât o „decentă familiarizare” cu opera lui. Dacă i-ar fi cunoscut mai bine opera, în special poezia- despre care poetul a susţinut, în mod repetat, că este "adevărată" - ar fi putut şi evita o serie de întrebări - ca de exeplu: N-aţi avut niciodată nici o pâlpâire metafizică? - şi i-ar fi făcut mai puţină morală. Bine ar fi fost să nu-i fi făcut deloc.

Mircea Ivănescu rămâne modelul scriitorului valoros, care trebuie să moară ca să devină suficient de cunoscut şi apreciat, iar Gabriel Liiceanu rămâne cu meritul de a-l aduce pe poet în atenţia noastră.

 



Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (15)

WEEKEND-URI 18-19 ŞI 25-26.08 2012

Mai mult din obligaţie sau din simţul datoriei am continuat să mergem la Runcu şi  în weekend-urile fierbinţi din vara aceasta, cea mai fierbinte din istoria meteorologiei româneşti, cum am auzit-o spunând pe doamna Romica Jurca, la TVR1, care prin  prestaţia şi prestanţa ei sunt sigur că şi-a asigurat un loc onorabil în această istorie. Ce  mare deosebire este între ea şi fetele sau băieţii de la rubricile meteo ale celorlalte televiziuni!

Am mers la ţară pentru că mai trebuia să ne udăm grădina ca să nu se usuce de tot, pentru a ne proteja via şi a nu o lăsa pradă graurilor, pentru a propti merii şi perii ameninţaţi să se rupă sub povara rodului şi pentru a mai recolta câte ceva, fructe în special. Nu ne-am încumetat să stăm toată ziua acolo. După prânz, nu mai era chip să rezistăm la soare şi ne-am întors la Bucureşti. De rămas şi dormit acolo nu putea fi vorba: după prânz atmosfera din casă era asemenea celei dintr-un cuptor încins. Acasă, aerul condiţionat ne permite să supravieţuim.

Anul acesta este, în toată ţara, anul strugurilor (am auzit-o şi pe asta tot la televizor). Via mea   n-a mai avut asemenea rod din primii ani de la înfiinţarea ei (1996). Ca s-o protejez de grauri, am acoperit-o cu o plasă. Plasa m-a costat 330 de lei. Cu banii ăştia aş fi putut cumpăra, de la piaţă, 55 litri de vin. Nu sunt convins că voi face atâta. De fapt, nu aspectul economic mă interesează ci plăcerea şi fala de a bea vin din via proprie.

Am avut puţine cireşe, caise şi piersici, avem foarte puţine nuci şi gutui, în schimb avem multe prune, mere şi pere. În timp ce prunii şi-au autoreglat producţia avortând jumătate din fructe, merii şi perii n-au făcut-o şi acum gem sub povara lor. Probabil că religia lor le interzice avortul!

 

 

                                                           

Ana se străduieşte să-şi ţină în viaţa florile care au rezistat vipiei.

 

 

 

Ne-a vizitat, din nou, o bufniţă mare. A refuzat s-o fotografiez: când am îndreptat spre ea obiectivul aparatului, şi-a luat zborul. Şi eu care eram convins că nu prea vede!

Ieri a fost o zi a ghinioanelor: în timp ce  Ana îşi uda florile, ni s-a ars motorul la pompă, iar în timp ce eu încercam să fac suc de mere, ni s-a ars motorul la storcător. Am ars şi eu o înjurătură.

Citeşte mai mult >>

SFÂNTĂ MĂRIE, LA BĂNIŞOR

Sfântă Mărie este hramul bisericii din Bănişor –satul meu natal - şi ziua satului. Ca în fiecare an şi în anul acesta populaţia satului s-a triplat cu copiii, rudele şi prietenii consătenilor mei, veniţi de peste tot. M-am adăugat şi eu acestui reflux uman.

Dimineaţa, ne-am strâns toţi la biserică. Slujba a avut loc în aer liber, iar preotul a slujit din altarul din curtea bisericii.

Preotul Augustin Câmpean şi-a demonstrat şi cu acest prilej, talentul oratoric.

De regulă, de-o parte au stat femeile, iar de altă parte bărbaţii. Ei nu se amestecă nici în biserică, unde intră pe uşi diferite.

Deşi slujba religioasă a durat mai mult de trei ore, nimeni nu s-a clintit din curte. Răbdarea lor a fost răsplătită, la sfârşit, cu câte un pahar de pălincă şi o felie de cozonac.

De la biserică s-a putut procura Anuarul Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, ajuns la numărul 9.

După amiază, la Biblioteca Comunală, a avut loc lansarea cărţii mele „ Iubirile băieţilor din Valea Banului”, în prezenţa directorului Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj, domnul Daniel Săuca.









Lansarea de carte

Cartea

A urmat un program artistic în aer liber, susţinut de Ansamblul Artistic „Meseşul” al Consiliului Judeţean Sălaj.

Primarul Ioan Gheorghe Pop deschide serbarea populară

Asistenţa

În paralel cu asistarea la program s-au putut consuma mici şi bea bere sub umbrelele care se văd în poză. În sat au sosit şi maşini cu lubeniţe şi n-au lipsit tarabele cu tot felul de „nimicuri”.

La orele 22, programul artistic s-a încheiat cu un frumos foc de artificii.

 

O  poză cu primarul în faţa monumentului eroilor căzuţi în Primul Război Mondial.

Citeşte mai mult >>

ERNEST HEMINGWAY (2)

„Sărbătoarea de neuitat” este o culegere de proze scurte, autobiografice. De altfel, majoritatea scrierilor lui Ernest Hemingway au acest caracter. Cartea la care mă refer este  scrisă după mulţi ani de la  data când s-au petrecut evenimentele pe care le relatează scriitorul, motiv pentru care, cu siguranţă, în povestiri există şi o doză mai mică sau mai mare de ficţiune. Referindu-se la acest aspect, în prefaţa la carte, autorul spune: De altfel, cititorul are latitudinea să considere această carte drept o ficţiune. Dar e totdeauna posibil ca o plăsmuire a imaginaţiei să arunce o lumină nouă asupra anumitor fapte autentice.

Deşi în acea perioadă (1921-1926) scriitorul era căsătorit cu prima lui soţie, el duce o viaţă în multe privinţe asemănătoare cu cea boemă: nu este dezordonat, dar este cvasi lipsit de mijloace materiale, frecventează câteva cafenele pariziene modeste, unde uneori scrie, dar, de cele mai multe ori, mănâncă, bea şi conversează cu diverşi indivizi sau cu alţi scriitori de aceeaşi condiţie materială cu el. Multe din numele acestor scriitori nu mi-au spus nimic, iar despre alţii ştiam foarte puţin. Dacă la data aceea se bucurau toţi de o oarecare notorietate, timpul a decantat valorile şi, azi, pe unii dintre ei îi mai găsim doar în dicţionare. Scriitorii, în general, sunt persoane nu lipsite de ciudăţenii, orgolioşi fără excepţie foarte critici la adresa confraţilor lor.  Hemingway încearcă să fie obiectiv. Pe Gertude Stein o laudă, dar nu-i poate ierta lesbianismul; pe Ezra Pound îl laudă fără rezerve pentru omenia şi generozitatea lui; despre Scott Fitzgerald -  al cărui roman, „Marele Gatsby”, îi place fără rezerve – face o declaraţie şocantă: Scott se exprima cu multă uşurinţă şi era un bun povestitor. Când vorbea, deoarece nu trebuia să ţină seama de nici o ortografie, nici de punctuaţie, nu făcea impresia unui om atât de incult cum apărea în scrierile lui, atunci când nu i le corectase nimeni. Cu toate astea, azi, Scott Fitzgerald este considerat a fi unul din cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci!

Unii critici i-au reproşat lui Hemingway  stilul simplist, direct, gazetăresc. În carte, are loc pe această temă o discuţie între el şi un scriitor ratat pe care nu-l denumeşte. După ce acesta se lamentează în legătură cu nereuşitele sale încercări de-a scrie, Hemingway îi recomandă: Dacă nu eşti în stare să scrii, de ce nu înveţi să faci critică literară! Individul a luat imediat recomandarea în serios şi între el şi scriitor a avut loc următorul dialog:

Individul: Trebuie să-ţi spun că, după părerea mea, ai un stil puţin prea sec.

Hemingway:  Ce păcat.

I: Hem’, e prea despuiat, prea sărac.

H: Acesta-i ghinionul meu!

I: Hem’, stilul tău e prea sec, prea despuiat, prea sărac, prea plat.

H: Voi căuta să-l mai rotunjesc puţin.

I: Însă ai grijă să nu-l umfli prea mult, că nu mi-ar plăcea.

H: Mă voi feri cât oi putea să cad în această greşeală.

Hemingway a continuat să fie credincios crezului său literar,  adică  să scrie despre "lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu". În 1954, i s-a decernat Premiuul Nobel pentru Literatură: Iată cum sună motivaţia juriului: „ pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”.

Citeşte mai mult >>

ERNEST HEMINGWAY (1)

Am primit de la prietenul meu A.P. cartea „Sărbătoarea de neuitat” a lui Ernest Hemingway, cu dedicaţie. Arată ca vai de ea! Coperta îi este uzată, murdară, decolorată şi îngălbenită. Paginile din interior sunt îngălbenite şi ele, dar numai pe porţiunile nescrise! Nu-mi explic cum s-a întâmplat asta. E ca şi cum soarele n-a fost în stare sau n-a vrut să se atingă de text! Tot respectul pentru Zeul Soare. Se vede  că biata carte a fost mult timp expusă pe treptele Universităţii Bucureşti sau pe treptele ce urcă la Teatrul Naţional, din dreptul ieşirii de la metrou. Acolo îşi expun câţiva „anticari” cărţile, fără milă de ele, în dispreţ total faţă de autorii lor şi faţă de cititori. Trebuie să-ţi fie teribil de milă de o astfel de carte, urâtă şi plină de microbi, ca s-o cumperi. Sunt convins că acesta a fost principalul motiv pentru care A.P. a ţinut s-o extragă de acolo, dar şi faptul că tocmai discutasem împreună despre autorul ei.

Când primeşti o carte într-un asemenea hal de degradare şi murdărire, primul impuls este s-o refuzi,  atât pentru că te consideri jignit, cât şi dintr-un reflex de autoapărare. N-am făcut-o, convins de bunele intenţii cu care mi-a fost dăruită şi bine am făcut.

După ce m-am străduit să o fac să devină aseptică, am citit-o. Am făcut-o cu mare plăcere, bucuros să regăsesc stilul fluent, direct şi plăcut al scriitorului, dar şi câteva amănunte despre perioada lui de ucenicie literară la Paris.  Aşa cum am mai declarat, sunt extrem de interesat de modul în care diverşi scriitori îşi concep şi îşi scriu cărţile lor, ca şi de părerile lor despre anumiţi confraţi în ale scrisului şi despre literatură în general. Sunt convins că astfel de lucruri îi interesează pe toţi începătorii în ale scrisului. Iată ce mi-a atras atenţia în această carte:

…Când terminam ceea ce plănuisem să scriu în ziua respectivă, îmi puneam caietul sub foile de hârtie în sertarul mesei, iar mandarinele rămase le vâram în buzunar. Dacă le-aş fi lăsat în cameră ar fi îngheţat peste noapte.

           Era o mare bucurie să cobor scara nesfârşită, convins că mi-a mers treaba din    plin. Lucram până terminam fie un capitol, fie un episod şi întotdeauna mă opream când ştiam ce are să urmeze. Numai astfel eram sigur că voi putea continua a doua zi. Uneori însă, când începeam o povestire nouă şi nu izbuteam s-o urnesc din loc, mă aşezam în faţa căminului şi storceam peste jeratic coaja micilor portocale şi urmăream flăcările albastre care se iscau sfârâind. Alteori mă ridicam de la masă şi privind  acoperişurile Parisului, îmi spuneam: „Nu te necăji. Ai reuşit întotdeauna să scrii şi ai să reuşeşti şi acum. E de ajuns să aşterni pe hârtie o singură frază care să conţină un adevăr. Scrie fraza cea mai adevărată pe care o ştii.” Şi în cele din urmă scriam o frază adevărată, după care puteam să merg mai departe. Era uşor, fiindcă întotdeauna îmi venea în minte un adevăr, pe care îl ştiam din experienţă, fie că îl citisem undeva sau îl auzisem de la cineva. Dacă începeam prea meşteşugit sau făceam o introducere, o prezentare a lucrurilor, aşa cum obişnuiesc unii, mă convingeam până la urmă că pot să tai aceste ornamente migăloase şi inutile, să renunţ la ele şi să încep cu prima afirmaţie adevărată şi firească pe care o aşternusem pe hârtie. Acolo, în camera de la mansardă, am luat hotărârea de a scrie câte o povestire despre fiecare lucru pe care îl ştiu.  Şi întotdeauna când am scris m-am străduit să ţin seama de hotărârea  luată, ceea ce a fost pentru mine o disciplină severă şi folositoare.

          Tot în camera accea m-am deprins ca din clipa când am încetat să lucrez să nu mă mai gândesc la ceea ce scriam până a doua zi când aveam să continui. Astfel, până ce povestirea se închega mai departe în subconştient, puteam să ascult ce vorbesc oamenii, să observ tot ce se petrece în jurul meu pentru a afla cât mai multe – măcar aşa speram; obişnuiam să citesc ca să nu fiu obsedat de viitoarea mea operă, aşa încât să devin incapabil de a o realiza. Când coboram după o zi rodnică – ceea ce depindea atât de disciplină cât şi de noroc – simţeam o bucurie nespusă şi socoteam că am dreptul să mă duc unde vreau.  

Citeşte mai mult >>