COŢOFENELE

Nu ştiu cine mi-a băgat în cap că această pasare, adică coţofana, este pasărea sub a cărei protecţie m-a pus Autoritatea Divină? Cred că am visat. M-am scandalizat! De ce tocmai coţofana? De ce tocmai această pasare care nu se bucură de un prea bun renume? M-am adresat unui specialist.

- Ce nu-ţi convine la ele? m-a întrebat el.

- În primul rând nu-mi convine că se hrănesc şi cu stârvuri, iar apoi pentru că sunt hoaţe, i-am răspuns eu.

- Şi ce dacă? Şi vulturul se hrăneşte cu stârvuri, fapt care nu i-a împiedecat pe români şi pe alte naţii să-l pună pe stema ţării lor, iar de hoţi e plină lumea. Orice fiinţă are şi defecte şi virtuţi.

- Ce virtuţi are coţofana?

- În mitologia germană ea era considerată ca sol al zeilor. În Asia era considerată ca aducătoare de noroc, iar amerindienii o considerau un duh, prieten al oamenilor Pe lângă asta este frumoasă. Este o îmbinare fericită de alb şi negru şi are o coadă elegantă.
Am studiat-o cu atenţie şi nu pot să spun decât că mi-a plăcut cum arată.

Arată bine, nu-i aşa? Mi se pare că există o oarecare maiestate în ţinuta sa! Ce ziceţi?

Am început să fiu atent la întâlnirile cu coţofenele. În primul rând, am remarcat că ele sunt destul de multe şi cam peste tot în zona de deal şi câmpie. Apoi, m-am autosugestionat că întâlnirile cu ele îmi poartă noroc! Autosugestia pozitivă, se ştie, are un efect benefic asupra moralului nostru. Am probat asta pe pielea mea: mă simţeam în siguranţă după fiecare întâlnire cu o coţofană. În semn de „recunoştinţă”( „din joacă” ar fi cuvântul mai potrivit), am cioplit totemul de mai jos. A fost prima mea sculptură în lemn. Şi faptul că mi-a reuşit mi-a dat de gândit!

După cum vedeţi, o coţofană încoronată, prin urmare o regină, se sprijină, protector, pe capul unui om. Omul sunt eu. Pe frunte mi-am gravat însemnul geologic al pământului, ca să-mi precizez statutul de pământean. Pe pieptul, burta, gâtul şi ceafa coţofenei, am gravat însemnele zodiacale ale membrilor familiei, ceia ce înseamnă că i-am pus pe toţi sub protecţia ei.

- Cea-i făcut tu, seamănă a adoraţie păgână, mi-a reproşat soţia.

- Nici într-un caz! Eu nu mă închin coţofenei ci Autorităţii Divine al cărei mesager o consider, aşa cum făceau şi nemţii, am scăldat-o eu.

După ce mi-am făcut casa la Runcu şi mai ales după ce pomii sădiţi de mine au început să producă, coţofenele au început să-mi dijmuiască fructele: au început cu caisele şi au continuat cu nucile. Găureau ambele fructe şi le mâncau sâmburii. O făceau cu o dexteritate extraordinară, chirurgicală aş putea zice! Multe fructe cădeau din pom datorită loviturilor pe care coţofenele le aplicau acestora, înainte de a ajunge la sâmbure. Pe unele din acestea le luau în gheare de jos, le duceau până în apropierea unui pom, le sprijineau de tulpina acestuia şi continuau operaţiunea începută sus! "Păsări deştepte!", mi-am zis. 

- Văd că coţofenele te taxează serios, pentru protecţia care ţi-o acordă, m-a zeflemisit în una din zile, soţia.

- Mi se pare corect, i-am răspuns eu, fără convingere. Totul pe lumea asta are un preţ.

Adevărul este că ele procedează aşa cu toată lumea şi că pe mine m-a exasperat obiceiul lor. Era cât pe aici să renunţ la protecţia lor, când, ce credeţi? M-am pomenit zilele trecute cu una din ele în teiul de sub fereastra casei mele, aflate în buricul Bucureştilor! Nu mai văzusem nici una, în plin Bucureşti, până atunci! „Asta a venit special la mine să mă avertizeze ca nu cumva să fac greşeala să o rup cu ele”, mi-am zis. Şi n-am rupt-o.

Citeşte mai mult >>

PAUL EVERAC DESPRE EVREI*

Acest popor era şi deosebit de înzestrat. Era şi oarecum special. Nu avea o patrie certă, ci se găsea infiltrat cam peste tot, cu o mare, extraordinară putere de circulaţie şi adaptare. Tot atât de extraordinar era şi talentul de-a ajunge la bani, de-a crea şi manipula fonduri, de a specula şi investi capitaluri, de a trăi, spori, domina prin puterea banului. Această adaptare era miraculoasă. Evreul simţea din capul locului unde sunt averi de făcut. El nu mergea decât prin excepţie la muncile împovărătoare şi materialiceşte sterile;el căuta comerţul, unde dai ceva şi iei ceva mai mult, după cum o potriveşti prin inteligenţă. Dacă poţi să-l duci de nas pe client ca să-ţi asiguri un profit mai mare, cu atât mai bine! Dar trebuie să fii ingenios, alteori prefăcut, totdeauna necruţător. E aceasta o mare artă pe care n-o poate practica oricine: să-ţi asiguri avantajul, partea leului, dar să nu-ţi pierzi creditul! Clientul trebuie să te caute din nou, oarecum bucuros că are un asemenea partener, aparent modest, totdeauna gata să te servească, capabil s-o facă.

Evreul aşezat în locul de adopţiune preia foarte repede, prin instinct, însemnele mentalităţii locului, ideile şi idealurile poporului respectiv. El îi învaţă rapid limba, fie şi cu accent; cel mai des îşi schimbă numele adaptându-l ţării (ceea ce nu prea face nici un alt tip de cetăţean străin)urmează şcolile locului, citeşte literatura locului, împărtăşeşte artele locului, problemele, dilemele; se colorează uşor într-unul din sensurile dorite de ţara respectivă, îi studiază silitor silinţele, îşi dă contribuţia, îi respectă obiceiurile. Deseori iubeşte sincer respectiva civilizaţie şi cultura de adopţiune. Are numai grija să progreseze material, prin culanţă şi exactitate, iar când se poate, să-şi dea cu părerea, să aibă o opinie, dar nu dinafară, ca intrus, ci dinăuntrul chestiunii, ca participant. Cu timpul aceste opinii devin tot mai persuasive şi mai avizate, ele capătă autoritate. Iar operele pe care le săvârşeşte evreul imită perfect culoarea stilistică a locului, devin prin asimilare autentice. Sub acest prodigois înveliş, el rămâne totuşi fundamental evreu.

Ca evreu el e idisolubil ataşat unei istorii şi religii proprii. El îşi respectă tradiţiile,dar mai ales îşi respectă tendinţele. Tendinţa lui programatică este să nu crediteze sufleteşte total pe „goimul” cu care are relaţii, fie şi cvasi-frăţeşti, fiindcă acela nu-i cunoaşte tainele sfinte, n-are coerenţă mistică, e dat ca adversar doctrinar. În mod ideal el ar trebui distrus. Dacă nu se poate, măcar prelucrat, dominat, aservit. „Poporul ales” nu are nevoie de compeţitori. Dumnezeu i-a dat un rol cert, în timp ce toţi ceilalţi bâjbâie în căutare. El, evreul, a fost menit din capul locului să cuprindă lumea. Are inteligenţa necesară, flexibilitatea necesară şi şi-a ales fără grş instrumentul: banul. Iar imediat după ban, părerea, ideologia, propaganda. El îşi face loc subtil în mentalul tuturor. El e tot aşa de bun şi în poezie,proză, muzică, teatru, dacă nu mai bun uneori ca goimii. El şi-a selecţionat atent nobilii săi, oamenii săi de consiliu şi de conducere. Are şi filosofi, sociologi, tribuni de frunte. Are şi oameni de sinteză şi înălţime care i-au spus omenirii lucruri hotărâtoare. Cu ajutorul tuturor acestora, populaţie difuză şi insinuantă, gracilă, el o să desfacă structurile prea fixe, statele prea monolite, mentalităţile prea conservatoare, şi le va distila într-o nouă lege, a sa. Aşa vrea Dumnezeu, care i-a asigurat, fie şi cu sacrificii, fie şi cu suferinţe, rostul primordial în lume. Şi l-a înzestrat corespunzător.

Deci Hitler, venind în fruntea altui „ popor superior”, ba chiar a unei „rase superioare”, s-a văzut infuzat de acest „popor ales”(sau chiar „rasă aleasă”) foarte înzestrat, foarte rezistent, dar greu de chemat pe un teren de emulaţie oarecare pentru o dispută deschisă, nefiind nicăiei adunat, ci difuz, - dar cu atât mai solitar.

Germanii au o mitologie compactă. Evreii au şi ei o mitologie, dintre cele mai compacte. Germanii au o mare putere de organizare, mai puţin ostensibilă. Germanii apar înarmaţi pe câmpul de luptă. Evreii nu apar, ei sunt în bănci, civili, uneori nevăzuţi, şi în oficine, uneori nevăzute. Germanii au în sânge virtutea strămoşească de a combate hotărât, deschis şi rapid; evreii pe aceea de a se mula şi de a se muta rapid în altă parte; dar acolo unde se mută începe banul să strălucească (destul de curând după ce veneţienii i-au îngrămădit pe evrei în ghetou, aceştia au devenit hotărâtori în afacerile veneţiene). Evreii sunt subtili, greu de apucat. Ei nu puteau fi deci convocaţi la fundamentalismul pangerman hitlerist, căci îşi aveau un alt fundamentalism, pe al lor. Amândouă fundamentalismele aspirau spre cuprinderea lumii. În prima fază Hitler s-a mulţumit să-i împrăştie, să-i gonească din Germania. A ridicat împotriva lor şi a aurului lor, aşa zisul „etalon muncă”, o construcţie artificială. În faza a doua s-a străduit să-i stăpânească. Evreii au umplut lagărele, dar şi au garnisit comandamentele aliate. Erau cuprinşi copios şi în structura capitalistă, şi în structura bolşevică.

Pare curios de presupus că unul din marii antisemiţi, ca Richard Wagner, apologul tradiţiilor nibelungice germane, să fi fost pe jumătate evreu. Nici Hitler însuşi nu poate fi complet apărat de o asemenea presupunere. Dar baza antisemitismului creştin stă în uciderea de către evrei a lui Cristos, care era şi el evreu!

*Din "Discursul unui septic sceptic- Mitologia Nazistă"

Citeşte mai mult >>

PAUL EVERAC: "DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC" (3)

Utopia legionară

Paul Everac susţine că mişcarea legionară are nişte rădăcini xenofobe şi, în special, antisemite, generate pe fondul creat de evoluţia ţării noastre după Primul Răzbioi Mondial. „....evreii din Basarabia, de curând realipită, dădeau semne de neadaptare găsindu-se mai înclinaţi către statul masiv, bolşevizat şi în plină prefacere promiţătoare de alături, decât spre un mic regat închegat, condus de o dinastie germană. Ei întăreau prin variate gesturi duşmănoase o linie subversivă, uneori teroristă..... Ea şi-a luat ca steag frăţia între „cei de un sânge şi de o lege”

Scriitorul adaugă că evreii au mai fost învinuiţi de „...arenzile împovărătoare,aproape nimicitoare, care au provocat răzmeriţa de la 1907 şi unde fraţii Fisher jucaseră un rol important; reţeaua densă de cârciumari evrei care otrăveau poporul de jos cu rachiuri ieftine şi false, anulându-i vitalitatea şi făcând averi pe pielea lui.”

El adaugă: Nici ungurii, în mod normal, nu erau o componentă prietenoasă a noului stat; trebuia vigilenţă şi împotriva lor. La secui se optase pentru o politică de cvasi-înfrăţire, pornind de la ideea că ar fi români maghiarizaţi.

Legiunea şi-a început activitatea prin: „propagandă teoretică şi faptică, ziare, studii, întrajutorări, marşuri, parăzi, ameninţări, mişcări de stradă. Apoi prin gesturi radicale: împuşcări” .

Ei şi-au propus să construiască un stat drept, din toate punctele de vedere, şi prosper, care să strălucească „ca soarele sfânt de pe cer”. O utopie, bineînţeles.

Mişcarea legionară era profund mistică „Toţi legionarii se rugau. Toţi credeau în Dumnezeu. S-au clădit şi multe biserici.” Aveau un cult al morţii şi al morţilor lor.

Vizaţi de violenţele legionarilor erau adversarii lor şi cei care jefuiau poporul. Marii duşmani ai lor erau socotiţi „cei din camarila regală, capitaliştii, evreii.” Printre cei executaţi de legionari au fost: primul-ministru I.G.Duca, , „trădătorul” Stelescu, primul-ministru Armand Călinescu, savantul Nicolae Iorga, „câteva zeci de evrei”. (!)

Şi foarte mulţi legionari au căzut victime ale represiunii tuturor regimurilor politice care au urmat scurtei lor guvernări, în special al celui comunist,. Printre victime s-a numărat însuşi căpetenia lor, Cornel Zelea Codreanu.

Utopia comunistă

Paul Everac a fost un nostalgic al comunismului. El a dus-o bine în comunism, a fost un slujitor al acestui regim. În acest capitol îi găseşte şi defecte acestei epoci, dar îi exagerează meritele.

Scriitorul este convins că, iniţial, comunismul a fost o idee bună „iudeo-capitalistă” .”Era o doctrină generoasă, dând dreptul claselor de jos, dizgraţiate, să înainteze şi să preia controlul producţiei, dar mai ales pe al repartiţiei bunurilor”, dar că, ulterior, s-a dovedit, pe ansamblu, proastă. „Comunismul a dorit o frăţie universală, dar o frăţie impusă samavolnic şi până la urmă convertită în contrariul ei.” Multă lume a crezut sincer în această utopie, „...cei ce nu credeau, erau abătuţi, uneori scoşi din joc cu forţa, trimişi între deşeuri”.

Evreii au deţinut ,tot timpul, poziţii importante în „statul major al comunismului”.

Comunismul a crezut că poate crea „ omul nou”, lipsit de simţul proprietăţii şi fără vicii. În realitate, omul din comunism nu s-a putut dezbăra acest simţ fundamental, motor al progresului şi nici de metehnele general umane. Mai mult, el a excelat în unele din ele, cum ar fi furtul. A propovăduit solidaritatea internaţională,dar, în realitate, statele comuniste au devenit naţionaliste în cel mai înalt grad, conduse dictatorial, de şefii lor.

În România, comunismul a fost instalat de ruşi şi a fost îndrumat şi monitorizat de un corp expediţionar (oameni veniţi din afară) iudeo-maghiar, slugi supuse ale ruşilor. „Sub firma lui Gheorghiu-Dej şi egida lui Petru Groza, am avut o domnie Pauker-Luca- Teohari-Nicolski- Pantiuşa-Dulgheru.”, până când „tătucul Stalin” l-a autorizat pe Gheorghiu-Dej să-i mazilească.

În fruntea intelectualităţii din România, s-au aşezat persoane cu nume româneşti, dar „născuţi altfel” sau alogeni. Comuniştii au reuşit să atragă de partea lor şi pe câţiva scriitori români valoroşi (Camil Petrescu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Petre Dumitriu) cărora li se vor alătura alţii (Eugen Barbu, Marin Preda). „Pentru literatură vremea comunistă n-a fost deloc sterilă. Dimpotrivă, cred că pot spune că a fost fructuoasă, variată, vie, animată de discuţii, emulativă, mai mult decât epoca prezentă care i-a succedat.”

Paul Everac, enumără marile realizări ale comunismului românesc, şi consideră epoca comunistă ca fiind „cea mai constructivă perioadă din istoria ţării”.

Scriitorul condamnă deviaţia naţionalistă şi dictatorială a lui Ceauşescu şi menţionează diminuarea drastică a nivelului de trai şi a libertăţilor din ultima perioadă, înainte de decembrie 1989. Cu toate acestea, el spune că „Nicolae Ceauşescu apare de o măreţie suprinzătoare în multe împrejurări”. Printre aceste împrejurări el menţionează medierea între SUA şi China, îndulcirea relaţiilor dintre arabi şi evrei, intervenţia „cvasi-reuşită din Vietnam” , a fost plimbat cu landoul de regina Angliei, a plătit „până la ultima firfirică” datoria externă. Pentru toate astea, Paul Everac îl consideră pe Ceauşescu „cel mai prestigios dintre români”(!)

„Utopiile lui Ceauşescu” sunt de tipul: autarhică – independenţă economică cu ori ce preţ pentru ţară; dinastică – moştenirea de către urmaşi a funcţiilor lui ; că este sincer iubit – lua de bune laudele exagerate ale linguşitorilor săi; bancă mondială - înfiinţarea în România a unei bănci mondiale pentru lumea a treia; epoca de aur – exagerarea peste ori ce limită, inclusiv peste cea a bunului simţ, a bunăstării şi înfloriri tuturor activităţilor creatoare din România.

La întrebarea, pe care şi-o pune singur, „dacă este justificat un antisemitism românesc”, Paul Everac răspunde: „ Nu este adevărat, nu există la noi o asemenea boală!”(!)

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (14)

Fascinația demonică

(Luca 8:26-39)

Nu trebuie să facem analize foarte complexe pentru a ne da seama cu ușurință, că pe zi ce trece suntem din ce în ce mai mult atât martorii cât și protagoniștii schimbării felului nostru de a fi, sub toate aspectele. Un singur aspect însă, aș dori să-l scot în evidență în rândurile de mai jos.

Noi oamenii avem sădită în noi de către Dumnezeu aplecarea spre ceea ce este frumos, avem dorința și plăcerea totodată de a realiza frumosul, de a crea armonia în tot ceea ce ne înconjoară, de a aprecia liniștea, tihna și pacea sufletească, însă toate aceste valori (aș îndrăzni să le numesc necesități sufletești) sunt date intenționat la o parte. Și cum nimic nu este întâmplător în lumea acesta, observăm că diavolul dorește o inversare a scării valorilor. Diavolul și-a păstrat strategia de la început, cea pe care a folosit-o și în Eden cu scopul de a-l manipula pe om. Întotdeauna ne va rosti în soaptă: ”Eliberează-te de tipare, trăiește liber, fără limite sau inhibiții, tu poți acum să fii propriul tău dumnezeu! Trăiește-ți viața fără reguli!” Mă uimește faptul că foarte mulți semeni de-ai noștri, în special cei tineri, sunt fascinați de această provocare demonică. Diavolul a devenit chiar simpatic, e tatuat pe corp, e purtat pe tricouri, e amfitrionul petrecerilor și cel ce dă liber la dezmăț. Are muzica preferată, timpul preferat, oferte tentante, nu refuză pe nimeni și își cunoște foarte bine scopul. Prins în acest miraj, omul devine victimă și pasibil de pierderea propriului suflet. Așa cum pedofilii știu să se facă bineplăcuți în ochii copiilor până ce îi atrag în capcana păcatului, așa și diavolul urmează același scenariu.

Se pot naște următoarele întrebări: De ce diavolul trebuie să facă aceasta? De ce Dumnezeu îngăduie acest lucru?

Prin anii 1990 – 1992 se cunoșteau la noi în țară primele cazuri de SIDA, una din cumplitele boli ale sec. XX. Ceea ce șoca la vremea respectivă întreaga țară era faptul că cei infestați, nu numai că nu se declarau purtători ai virusului HIV, ci în mod intenționat întrețineau relații sexuale cu un număr cât mai mare de persoane, încercând în felul acesta ca să nu fie singuri în această boală ci cât mai mulți, să nu fie considerați cazuri de excepție ci o stare de fapt. La fel putem arăta că și diavolul după căderea sa, din invidie, a dorit ca și omul (făptura de preț a lui Dumnezeu) să înfrunte aceeași soartă cu el – iadul. Este total nefiresc și imoral să te doară fericirea și bucuria semenului tău, însă nu putem să ne facem că nu vedem că aceste lucruri se înmulțesc pe zi ce trece.

Ispitele diavolești sunt lăsate de către Dumnezeu cu bună știință căci prin ele creștinul se călește și se pregătește pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Atunci te bucuri de realizarea unui lucru, când personal te-ai implicat, când ai depășit obstacolele care-ți stăteau în cale, când ai transpirat prin muncă dorind cu tot dinadinsul atingerea acelui țel. Nu este aceeași bucurie pentru doi alpiniști care ajung în vârful muntelui, unul pe jos iar celălalt cu elicopterul. Numai cel ce a ”gustat” toate pericolele și obstacolele muntelui și le-a biruit, numai acela va simți cu adevărat bucuria triumfului din vârf. La fel și Dumnezeu, ne lasă în mijlocul ispitelor ca să ne călim, ca prin implicarea noastră, prin lupta noastră să ne dorim pacea, liniștea și bucuria din sânul Tatălui ceresc, El așteptându-ne și ajutându-ne să nu ne oprim pe cale ci să luptăm până la capăt. Felul acesta de a vedea lucrurile, l-au făcut pe Sf. Ioan Gură de Aur să spună că: diavolul este de folos în mântuirea noastră.

E adevărat că puterea demonică este mare, pentru că diavolii sunt foarte solidari și comunicativi atunci când vine vorba de a îndemna pe cineva la păcat, dar trebuie să ținem cont de faptul că diavolul nu poate face nimic fără îngăduința lui Dumnezeu. Diavolul te poate ispiti și îndemna la păcat dar nu te poate sili să păcătuiești, de aceea te atrage și te fascinează, ca singur, conștient și liber să săvârșești păcatul și să faci pași mari spre o moarte care nu se bucură de înviere.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC (2)

Utopia fascistă

Este vorba de socialismul lui Benito Mussolini, dictatorul italian, din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. El nu a înlăturat nici regalitatea şi nici nobilimea, ci doar le-a diminuat rolul. A înfiinţat aşa zisele corporaţii, a căror devize erau: Credere, combatere, obediere! (Să crezi, să combaţi şi să asculţi), Vivere pericolamente! (Să trăieşti periculos) şi Duce ha sempre, ragione! (Ducele are totdeauna dreptate). Din această ultimă deviză, rezultă că Ducele se credea un fel de Dumnezeu, el se considera responsabil şi stăpân pe viaţa supuşilor săi.

Paul Everac afirmă că în Italia lui Mussolini, în prima fază „s-au înfăptuit în timp scurt proiecte măreţe. S-a exaltat naţiunea şi în numele ei s-a stârpit orice fir de opoziţie, după dictonul: ”Adversus hostem aeterna auctoritas esto!” (Împotriva duşmanului rigoarea să fie eternă!) S-au creat resurse enorme în favoarea Statului, s-au centralizat şi planificat acţiuni multiple de interes obştesc. Zona publică a prevalat asupra celei private, gândirea dirijată asupra celei libere. Ceea ce se afirmă pentru regimul Mussolini este valabil, spunem noi, pentru toate regimurile totalitare, regimul lui Dej-Ceauşescu nefăcând excepţie.

Foarte viguros şi credibil la început, acest regim a început să se moleşească şi să convingă din ce în ce mai puţin. „ Ducele însuşi, stâlp de energie debordantă, a început să se îngraşe şi să ia lumea peste picior, ca un gagiu ofensat. Când eşti pre gras şi umflat nu mai poţi întruchipa legitim pe Dumnezeu; când eşti pre ciudos şi persiflant, nu mai poţi purta toga infailibilităţii absolute”, spune scriitorul. Apoi a început să „combată” tot mai anemic, dând reale semne de laşitate. Din războaiele în care şi-a antrenat ţara a ieşit cu coada între picioare. În cele din urmă a fost înlăturat de la putere şi a sfârşit în ştreang.

„Dar de ce a aderat clasa inteligentă, intelectuală, unele vârfuri spirituale, la această acţiune de despersonalizare şi înregimentare?” Se întreabă paul Everac. Răspunde tot el: „Un intelectual conţine o babilonie de sensuri ce tind spre o ordine, dar n-o ating decât foarte rar....Un mare intelectual se va sprijini bucuros de un mare voluntar charismatic care să-l tragă spre ceva, iar acel ceva să se arate simplu, concret, uşor de perceput....Mai era talentul politic şi discursiv, de netăgăduit, al dictatorului, mai ales la începutul acţiunii sale; curajul său, faconda sa, referirile însufleţitoare la patria italiană care încălzeau inimile, planurile sale măreţe şi în bună parte înfăptuite. Italia, chiar cea intelectuală, iubea aceste hiperbole!”

Utopia nazistă

Scriitorul începe făcând o apologie a poporului german, a calităţilor sale. Remarcă spiritul lui războinic, dovedit încă din faşă, de pe vremea când „...a iundat continentul cu Ostrogoţi, Vizigoţi, şi Gepizi combatanţi, dând cu Herulii lovituri nimicitoare Romei”, apoi pe cel expansiv : „nemţii au înaintat pas cu pas spre primatul european” spune autorul. În final, subliniază hărnicia şi seriozitatea lui, meritele lui culturale: „...germanii s-au dovedit şi purtători de cultură, creatori într-un grad eminent. Cam 70% din muzica simfonică izvodită în Europa pleacă din sensibilitatea şi înclinarea spre armonie germană. Cam tot atâta din filosofia sistematică a lumii moderne, din strălucirea raţiunii investigatoare....Au dat scriitori de întâia mărime, cu o mare cuprindere umanistică. S-au ilustrat copleşitor în ştiinţele naturii şi ştiinţe exacte etc..”

În prima treime a secolului trecut, Germania, ajunsă la mare grad de dezvoltare, cu o populaţie numeroasă, a intrat într-o mare criză de „spaţiu vital”, iar spiritul ei revanşard a crescut semnificativ. Atunci, în acele împrejurări, şi-a făcut apariţia Adolf Hitler, „pe o platformă revanşardă, socialistă şi naţionalistă în acelaşi timp, pangermanică, antisemită” Programul lui totalitar, Paul Everac îl sintetizează astfel: „Nu doarme nimeni, nu ezită nimeni. Cine gândeşte prea mult, şi altfel, ne încurcă. Evreii afară!”

Care a fost motivul pentru care Hitler era aşa de pornit împotriva evreilor? P.Everac dă următorul răspuns: Rasa germană pretindea, după el (Hitler n.n), a fi aleasă să conducă lumea. Dar în lume mai exista şi un alt „popor ales”, având aceiaşi pretenţie, şi anume poporul evreu. Cu alte cuvinte, două săbii nu încăpeau în aceiaşi teacă. Desigur, au existat şi alte motive, cele pentru care evreii au fost persecutaţi, de-a lungul timpului, peste tot în lume. Paul Everac încearcă să-şi explice aceste motive. O să redau, separat, integral, părerea lui în această chestiune.

Iată ce spune scriitorul despre Utopia nazistă. Este absolut laică, nu se revendică de la Dumnezeu. Hitler nu se dă investit de divinitate. El însuşi un atotputernic şi nu un substituent al celui de sus. Ce doreşte el? La început spaţiu vital. Apoi îi vin pofte pe parcurs, pentru o încercare a puterii care să devină o demonstraţie de putere şi în cele din urmă o paradă. Germania, de unde era terfelită, prizărită, trebuie să ajungă pentru calităţile ei eminente „über alles (peste tot)", să impună lumii o administraţie totalitaristă germană. Cum, în ce constă ea? Nu ni se spune desluşit. Regimul naţional-socialist cunoaşte numai două faze: pregătirea războiului şi ducerea războiului. Ce va fi după, nu e stabilit. Odată războiul sfârşit (victorios), cronica tace.

Scritorul, conştient de urmările nefaste, de dezastrul provocat de războiul pornit de Hitler, nu se poate abţine să nu admire latura spectaculoasă a acestui război: Niciodată altcineva n-a făcut în Europa un asemenea uriaş spectacol, cuprinzând-o în nici doi ani, cu Franţa cu tot! Niciodată vreo provocare n-a fost mai planetară, stârnind atâtea rezistenţe, decât a acestui popor civilizat şi plin de filozofi, dar mărşăluind ca o maşină perfectă, coordonând un milion de amănunte economico-tehnice, ţintind la o societate reglementată perfect, la o Utopie.
Era oare mobilizarea germană numai silnicie, impostură?Mă îndoiesc. Cred că a fost în bună parte superbie, exaltare hiper orgolioasă, beţie a gloriei, credinţă într-un destin suprem......Din nefericire pentru el şi naţia lui, artistul (Hitler n.n.) nu era de meserie strateg, ci doar vizionar, şi mobilizator.

După cum ştim, de utopia nazistă s-a ales praful, iar Hitler s-a sinucis, când nu mai avea nici o speranţă în planul lui diabolic de-a cuceri lumea.

Citeşte mai mult >>

DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC (1)

Cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o lui Paul Everac la reşedinţa sa de vară de la Podul Dâmboviţei, exact cu o lună înainte de a muri, am vizionat un stand cu cărţile scriitorului de unde am cumpărat „Discursul unui septic sceptic”, pe care scriitorul mi-a dat un autograf.

Pe coperta din spate a cărţii, sub poza autorului, scrie: „Autorul la 87 de ani încercând să-şi totalizeze şi să-şi rezume experienţa.” Cum era să nu mă intereseze o astfel de carte? M-a interesat cu atât mai mult, cu cât avusesem, cu puţin timp înainte, prilejul să mă conving de inteligenţa scriitorului şi de vioiciunea lui spirituală. Mi-a trezit şi mai mult interesul după ce i-am văzut cuprinsul,cartea fiind alcătuită din patru eseuri: I. Despre utopie; II. Politica, - un concurs de mafii; III. Românul în lume, azi; IV Întâlnirea.

Despre utopie

Scriitorul descrie cinci tipuri de utopii, fiecare cu subdiviziunile sale. Ele sunt următoarele:

1. Utopiile minime

2. Utopia maximă: religia

3. Utopia totalitară

4. Utopia liberală

5. Utopia virtuală

Am dorit să revăd definiţia DEX pentru utopie, ca să văd în ce măsură categoriile definite de autor i se conformează. Iată definiţia: Intenţie fantezistă; ideal iluzoriu.

Utopiile minime.

În această categorie, autorul include: beţia, drogul, extazul amoros, delirul dionisiac, starea hippy, meciurile, carnavalul. Pe aceste vicii şi practici, el le consideră utopii, datorită, probabil, efectului lor efemer. Eu nu le-aş denumi aşa.

Utopia maximă, religia.

Nu este de mirare că autorul consideră religia ca fiind „utopie maximă”. El este ateu şi aduce în sprijinul acestei afirmaţii argumentele cunoscute ale celor din această categorie. Eu nu-i împărtăşesc în întregime ideile lui şi sper că va fi combătut credibil, de persoane mai calificate decât mine, cărora le pun la dispoziţia, cu generozitate, blogul meu.

Prin urmare, după el, Dumnezeu nu există pentru că nu există până acum „o atestare faptică, reală, irefutabilă.”a existenţei lui.

Biblia este plină de mituri şi metafore. Unul din ele este izgonirea din Rai a lui Adam şi a Evei, pentru că au gustat din pomul cunoaşterii şi au realizat că sunt diferiţi unul pe altul şi că se pot împerechea. „Dar nu cumva Eva a fost constituită de Dumnezeu tocmai pentru asta?" se întrebă Everac. Păcatul originar a fost născocit de evrei pentru ca omul să se considere tot timpul vinovat , ca să poată lua de la ei, pentru Dumnezeu sau în numele lui, „o anumită dijmă şi să ţină omul sub o superbă, nemiloasă supunere, cu conştiinţa că e osândit, pedepsit, dator.”

Nu este de acord că Dumnezeu, dacă există, poate fi îmbunat prin jertfe de animale, sau ”printr-o permanentă rugare sau ploconire şi invocare vorbită sau cântată.”

Paul Everac se îndoieşte de Învierea lui Isus „ a cărui dramă omenească rămâne totuşi răscolitoare, emoţionantă”, menţionează el, punând astfel la îndoială însuşi temeiul creştinismului! El spune că bisericile, indiferent de religie, „Dacă nu promit înviere, nu au clientelă.”

Scriitorul acuză Creştinismul (Biserica Catolică, de fapt n.n.) pentru abuzurile săvârşite în decursul istoriei la adresa necredincioşilor sau „ereticilor” şi exemplifică cu expediţiile spaniole la azteci şi incaşi, cu crimele Inchiziţei, cu războaiele purtate de Biserica Creştină în numele lui Hristos.

El nu poate fi de acord nici cu convingerea credincioşilor că tot ce li se întâmplă le este hărăzit de Dumnezeu şi că de El depinde rezultatul tuturor strădaniilor lor. Pentru a primi ajutorul Celui de Sus, credinciosul „pupă icoane, se târâie, pune mâna pe moaşte, bea agheasmă, mănâncă bucăţele de pâine sfinţită (anafură). Pentru asta e prezent la servicii divine, dă la cerşetori, plăteşte slujbe ş.a.m.d.” Scriitorul crede că acest comportament în cadrul căruia credinciosul cântă la nesfârşit „Doamne miluieşte-mă!” e păgubos atât pentru individ cât şi pentru ţară: „Când credinciosul acţionează, cu energie şi minte, el dezvăluie o civilizaţie ca Statele Unite ale Americii. Când se baricadează în „Doamne milueşte-ne1”, arată o civilizaţie ca a României de azi.” El ţine însă să şi precizeze: „Nu credinţa e de vină pentru toate neajunsurile noastre, ci ascunderea abuzivă şi fariseică după ea. Altminteri e un factor benefic.”

Scriitorul deplânge încremenirea românilor într-o formă arhaică a creştinismului, cu prea puţine îmbunătăţiri, fără o „înverşunare în controverse creatoare”. Noi , spune el, n-am avut Renaştere, n-am avut Reformă şi Contrareformă, n-am avut Revoluţie ideologică, nici Iluminism şi nici vreun curent filozofic dominant, „Gabaritul ortodox n-a răscolit la noi nici cultură, nici civilizaţie, ci ne-a lăsat multă vreme în urma Europei de Apus într-o quietitudine a ignoranţei, greu de desfăcut.”

Răfuiala lui Paul Everac cu ortodoxismul continuă: „ S-a acreditat destul de frecvent ideea că ortodoxismul consubstanţial românismului, constituind axa naţiunii şi pavăza principală împotriva deznaţionalizării. Îmi permit să nu fiu de aceiaşi părere.” „Luminile ortodoxismului nu strălucesc. Secole de-a rândul ne-a vălătucit doar cu Anasimatare, Irmologioane, Minee, Ochtoicuri, care sunt pre-cultură, cu nimic înainte mergătoare.” „Viaţa noastră civil-politică începe la 1848, dar nu printr-un impuls ortodox, ci prin unul masonic.” „Ortodoxismul a avut înflorire maximă odată în jurul revistei Gândirea (din perioada interbelică n.n.) şi odată în jurul grupului Rugul Aprins (din anii comunismului n.n.). Câţiva poeţi cu bune mijloace s-au apropiat de teme religioase, de evocări cristice, rugăciuni şi mai ales psalmi, între ei Panait Cerna, Nichifor Crainic, Tudor Argezi, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Şt.Aug. Doinaş. Predilectă e tema căutării lui Dumnezeu, a sprijinului care nu vine. „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” zice Arghezi, în timp ce Rdu Gyr, dezamăgit, îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, te iert!”

Nici cu Biserica Greco-Catolică, scriitorul nu este îngăduitor: „Nu neliniştea spirituală, de tip reformă, a dus la Unitaţia greco-catolică, singura dezidenţă serioasă la ortodoxism, ci acomodarea oportunistă, tranzacţională." Dar, adaugă el, „cei catolicizaţi au intrat într-o altă rânduială, având o altă măreţie fervoare şi seriozitate, au căpătat valenţe occidentale. De aceea când au venit sovieticii moscoviţi i-au pus sever cu botul pe labe, dizolvându-i, luându-le bisericile şi bunurile ecleziastice. Azi au dispărut sovieticii, dar bisericile şi bunurile nu s-au grăbit să se întoarcă la uniţi dinspre fraţii lor cei mai întru Hristos, aşa că i-am văzut şi pe unii şi pe alţii bătându-se în parte în pieţe publice sau slujind liturghii prin cotloane dosnice, căci cucernicia n-a putut supune duhul hrăpăreţ al autocefalilor ortodocşi.”

Nici Dan Puric, autorul cărţii „Omul frumos” nu este iertat pentru sfatul de a lăsa totul în seama lui Dumnezeu. Revoltat, Paul Everac izbucneşte, nepoliticos: „Şezi, române, boule credul, că Dumnezeu va face totul în locul tău!”

Citeşte mai mult >>

PARCUL NAŢIONAL DEFILEUL JIULUI

Am parcurs pentru prima oară Defileul Jiului cu motocicleta, pe locul din spate, în 1964, pe când locuiam la Craiova. Mi-a plăcut foarte mult peisajul. Ne-am oprit de multe ori ca să-l admiram. Ne-a impresionat neplăcut apa murdară a Jiului, neagră din cauza prafului de cărbune provenit de spălătoriile din Petroşani. L-am vizitat apoi de zeci de ori, după ce m-am mutat la Târgu Jiu, în 1971. Îmi plăcea să-mi aduc aici musafirii ca să admire frumuseţile zonei, îmi plăcea să drumeţesc pe munte, căutând ciuperci sau nuci şi vizitând mulţimea de conace, aşezate, ca şi mănăstirile, în locuri pitoreşti. În ziua de 15 octombrie anul acesta, l-am vizitat pentru prima oară de când a devenit Parc Naţional, în anul 2010. M-am bucurat să găsesc zona protejată şi să văd, pentru prima oară, Jiul limpede.

Jiul în Defileu

Mănăstire Vişina este situată pe malul drept al Jiului, aproape de ieşirea din Defileu. Din vechea mănăstire, din care se mai păstrează doar ruinele bisericii principale, a fost construită aici la începuturile monahismului în România ,dar, este menţionată documentar abia la 1514. Actuala biserică din lemn a mănăstirii datează de la 1994.

Ruinile bisericii vechii Mănăstiri Vişina

Biserica actualei Mănăstiri Vişina

Şoseaua ce străbate defileul a fost construită la 1880. Construcţia căii ferate a început în 1924 şi s-a terminat în 1948. Ea are 43 de tuneluri, 15 bolţi de susţinere, 109 poduri şi 2,5 km ziduri de sprijin.

Pod peste Jiu

Calea ferată (în planul îndepărtat)

În Defiliul Jiului, au avut loc, în timpul Primului Război Mondial, lupte grele între trupele române şi cele nemţeşti. Aici a fost rănit Generalul Dragalina, rană de la care i s-a tras moartea. În memoria lui a fost ridicat aici un monument.

  Monumentul în memoria Generalului Dragalina

Mănăstirea Lainici datează din secolul XVI şi a fost atesta documentar în secolele XVII-XVIII. Construcţia bisericii noi a început în 1990 şi a fost sfinţită în 2011.

Mănăstire Lainici

Printre numeroasele monumente ale naturii din Defileu sunt şi Stâncile Rafailă 

Stâncile Rafaila

Citeşte mai mult >>

POVEŞTI ARDELENEŞTI

Ion Pop Reteganul

(1835-1905)

În 1986, am cumpărat cartea lui Ion Pop Reteganul „Poveşti ardeleneşti”. Le-am citit atunci şi le-am recitit recent. Mi-au plăcut atunci şi mi-au plăcut şi mai mult acum. N.Iorga spune despre aceste poveşti că ele sunt „mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc.” Desigur, ele sunt toate astea, mie însă mi-au atras atenţia şi mi-au plăcut limbajul lor şi expresiile neaoşe ardeleneşti de care abundă fiecare.

Limbajul „Poveştilor ardeleneşti” nu este strict limbajul celor de la care le-a cules I.P. Reteganul, ci, aş îndrăzni să spun, este al scriitorului. În limbajul folosit, I.P.Reteganu preia de la povestitor fondul principal de cuvinte dar le şi înlocuieşte pe unele, preia expresiile originale, dar foloseşte şi unele născocite de el. În tot ce adaugă, are grijă însă să conserve elementele specifice care dau farmecul dialectului ardelenesc. Întocmai ca Sadoveanu, I.P.Reteganul inventează un limbaj. Limbajul majorităţii poveştilor lui este deosebit de al acelora despre care declară că le-a transcris fără nici o modificare şi fără nici un adaos. El este presărat cu unele arhaisme, pentru înţelegerea cărora autorii ediţiei au redactat un glosar, dar şi cu cuvinte care nu aparţin lexicului popular. O să redau câteva fragmente de text, preluate de la începutul unor poveşti, semnificative, consider eu, pentru limbajul şi stilul adoptat de povestitor. Ele m-au încântat pur şi simplu şi sper că vă vor încânta şi pe dumneavoastră şi îndemna să-i citiţi poveştile.

• A fost odată, ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni, au fost odată doi oameni, un bărbat şi o muiere, dar tare nepotriviţi, după cum prea des se întâmplă în lume. („Trifon Hăbăucul”)

• În vremurile cele bătrâne, când umblau ursitoarele-n lume printre oameni şi le urseau soarta pe viaţa-ntreagă, de la leagăn şi până la mormânt, în acele vremi a avut loc întâmplarea ce voiesc a vă povesti; fiţi deci cu luare aminte, dragii mei, că nu vă spun acum nici o poveste cu zmei şi cu balauri, nici cu împăraţi şi cu crai, nici cu alte năluciri ca de altădată, ci vă spun o drăguţă de poveste cum o auzii la desfăcutu de cucuruz de la George Găureanul, de la şchiopul din Sâncel, colo lângă Blaj, în Ardeal.(„Aflatul”)

• Au fost odată doi împăraţi vecini cu ţările şi vecini buni, ba încă mai erau şi neamuri, aşa mai departe, a cincea, a şasea spiţă. Unul era Împăratul Galben, iar altul Împăratul Verde. Odată, din ce din ce nu, dau la pricină. Apoi pricina-i poama dracului, în loc să se domolească tot mai mare se face până ce nu ajunge la bătaie, se-ncaieră cum e data.(„Făt Frumos zălogit”)

• A fost odată ce-a fost, dar n-a fost aşa mare minune, c-a fost numai un ţigan cu numele Ganul. Cum să fie aceea mare minune? că doară ţigani totdeauna că au fost, ici ţigani, colea ţigani, în cea parte iar ţigani, tot de ţigani dai şi cu ţigani te-ntâlneşti; ba ici colea mai vedem şi câte un om mai ţigan decât toţi ţiganii. („Ganul Ţiganul”)

• Bag seamă lumea asta n-a fost niciodată fără împăraţi; aşa a rânduit Dumnezeu, ca unii oameni să fie mai mari, alţii mai mici, iar cei mai mici să se supună şi să asculte de cei mai mari. Apoi, precum bine ştiţi dumneavoastră, câte ţări atâţia împăraţi, aşa era din bătrâni, toată ţara îşi avea împăratul, şi tot satul popa şi mergeau treburile strună de oable; astăzi, fireşte, nu mai poate fi aşa, că lumea s-a viclenit şi oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe ţări şi la un popă mai multe sate, şi tot nu-i mai vede omul sătui. („Crăiasa Zânelor”)

• Cică a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, că nu-s dator a minţi, ca şi-un purece a plesni, că eu nu-s de când ferestrile, ci eu îs de când poveştile. Când poveştile pe la noi trecea, mama atunci mă făcea şi apucai una de chică şi-o aruncai într-o vică; şi-am apucat una de picior, şi-o aruncai după cuptor şi-o bătui bine, bine, să mă-nveţe şi pe mine, după aceea am lăst şi iată, că m-a învăţat. („Din fată, fecior”)

• Multe s-au mai întâmplat în lumea asta mare, şi câteodată auzim povestindu-ni-se câte o întâmplare de ne vine mai a n-o crede. Şi totuşi trebuie să credem multe din cele ce auzim; cel puţin eu unul mai bucuros cred toate, decât să merg să caut de sunt adevărate sau nu. Aşa se zice , că a fost odată o femeie atât de frumoasă, cât ar fi crezut omul, că nu poate să fie în lumea asta alta mai frumoasă ca ea, de întrecut nici poveste. Şi era foarte încrezută în frumuseţea sa. Şi cum nu, mă rog, când faţa ei era mai albă decât neaua şi totuşi bătea în roşu, ochii mai negri decât murile cele coapte, dar aruncau scântei, părul ei, Doamne sfinte! cu ce l-aş asemăna oare? Era ca un caier de mătase neagră, sclipea de negru, şi cădea peste umeri în jos făcând sute de mii de inele, unele mai mari, altele mai mici; guriţa ei gândeai că-i ceraşă pocnită în două, grumazii ei, mâinile ei, picioarele şi tot trupul ei era atât de frumos, cât rar om se poate lăuda a fi văzut cândva aşa o frumuseţe. („Mama cea rea”)

• Lumea asta nu e numai de ieri, de alaltăieri, ci e tare demult; Doamne, cine ar fi în stare să ne spună de câţi ani e lumea? Multe rânduri de oameni s-au mai părândat într-însa, şi buni şi răi, suflete bune şi inime împietrite, putrezi de bogaţi şi săraci de nu le ardea nici focul în vatră, domni mari şi slugi plecate, frumoşi şi urâţi, toţi au trăit împreună şi au încăput unii lângă alţii, şi în urmă s-au stins, s-au dus ca să nu mai vină, s-au mutat de la noi de n-a mai rămas nici pomenire de ei. Este însă câte un om care şi după moarte e pomenit de următorii lui; ori că a fost prea bun, ori prea rău; prea avut, ori prea sărac; prea cuminte, ori pre prost; prea frumos, ori prea urât şi Dumnezeu mai ştie pentru ce, destul că câte un om e pomenit şi după moarte, numele lui umblă din gură în gură, faptele lui le ştiu povesti şi copiii din şcoală şi fetele din şezătoare, şi moşnegii de lângă cuptor.(„Săraca mamă”)

Citeşte mai mult >>

VRĂBIILE DE LA RUNCU (2)

Sub fereastra din spre grădină a casei, mi-am amenajat o mică terasă acoperită, în jurul căreia, ca să-i sporesc umbra, am montat iederă. Iedera a crescut repede, şi-a îndeplinit rolul pe care i l-am destinat şi, dintr-un exces de zel, s-a urcat pe casă şi mi-a acoperit, treptat, frontonul ei din spre terasă, cu excepţia ferestrei. Am tolerat-o acolo din motive de răcoare. E bine să ştiţi că obţinerea de locuri umbrite şi creşterea răcorii în casă au fost preocupări ale mele constante după ce mi-am făcut casa de la Runcu, ca să fac suportabilă vipia din zilele fierbinţi de vară, de la câmpie. Ei bine, în iedera urcată pe casă îşi găsesc acum adăpost, noapte de noapte, batalionul de vrăbii încartiruit la mine, care preferă să doarmă în aer liber în nopţile de vară. În weekend, când venim la ţară, găsim câte un morman de găinaţ sub fereastră şi este sarcina mea să curăţ zona.

- Sunt chiriaşele tale! mi se spune.

Vrăbiile se retrag destul de devreme pentru odihna de peste noapte, mai devreme decât găinile. Înainte ca noi să ne retragem de pe terasă şi mult timp înainte de-a adormi ele, fac o hărmălaie de nedescris, ciripind pe toate tonurile şi în toate felurile. M-am concentrat puternic asupra ciripitului lor şi am ajuns la concluzia că nu poate fi vorba despre altceva decât despre faptul că ele îşi povestesc întâmplările de peste zi, dar din cauză că vorbesc toate deodată, aşa cum fac uneori şi femeile, nu înţeleg decât frânturi din ce-şi vorbesc.

- Te lauzi....

- Pe cuvântul meu.....

- ..................... s-a dat la mine.....

- .............. nişte golani......

- Eşti o curvă..........

- Sictir!............

Sictir, este singura lor înjurătură. S-or fi inspirat din salutul elevilor de la Liceul Cantemir: „Hai Sictir!” Şi-o fi petrecut vreo unul din ei vacanţa la Runcu.

Cred că printre ele există un vrăbioi sau o vrabie alfa, un şef, cu alte cuvinte, pentru că, la un moment dat, se aude o voce de stentor, care acoperă ciripitul general:

- Linişte!

Ciripitul încetează imediat, dar, se mai întâmplă ca vreo vrabie tânără, care n-a apucat să povestească tot, să mai deschidă ciocul. Pe semne că vrăbioiul sau vrabia alfa îi aplică o corecţie, deoarece se aude de sub iederă:

- Vai! Vai!

şi aceiaşi voce de stentor rostind un ultim:

- Sictir!

După aceasta, se aşterne, definitiv, liniştea.

Dimineaţa, se scoală de cum se crapă de ziuă şi ne trezesc şi pe noi cu ciripitul lor, spre necazul soţiei, mai somnoroasă decât mine. Probabil cântă?! Din cauză că la ora aceea n-am fost niciodată complet treaz, n-am reuşit să le desluşesc cântecele. După melodie, par a fi manele! Nu-i de mirare: Adrian Minune este din Ştefăneştii de Jos, satul vecin.

Citeşte mai mult >>

VRĂBIILE DE LA RUNCU (1)

Dedicată lui Kety.

De ce vrăbiile de la Runcu? Sunt aceste o specie sau o subspecie aparte? Da, este răspunsul meu. Ele se deosebesc de vrăbiile din alte părţi prin faptul că vorbesc.

Runcu este satul în care am o căsuţă de vacanţă. Abia ridicată căsuţa, vrăbiile au început să-i dea târcoale căutând locuri de cuibărit. Le-au găsit sub streaşina din faţa casei şi au început, imediat, să care acolo materiale de construcţii: fire de iarbă uscată, pene, aţe, smocuri de păr, mă rog, tot ce găseau ele prin împrejurimi şi considerau potrivit. Larma pe care o făceau şi mai ales găinaţii cu care au început să picteze pereţii şi să murdărească trotuarul care înconjoară casa, au fost, nu odată, prilej de discuţii între mine şi tovarăşa mea de viaţă. În ciuda insistenţelor ei ca să astupăm orificiile în care ele îşi făceau cuib, adică, cu alte cuvinte să le invităm să-şi caute altundeva loc de casă, eu m-am opus. Mie îmi place să simt multă viaţă sălbatică în jurul meu, motiv pentru care le-am protejat nu numai pe ele, dar şi pe guşterii care s-au înmulţit în voie pe proprietatea noastră, pe broaştele care s-au aciuit în iazul amenajat în curte şi chiar pe şerpii de casă, care se simt şi ei bine la noi. După ce am amenajat iazul, am avut plăcerea să văd că el a început să fie căutat de albine şi  tot felul de alte păsări (guguştiuci, grauri, mierle, sticleţi, piţigoi etc.) şi de albine. De ce? Pentru că este singurul ochi de apă din tot satul. Este un adevărat spectacol să asişti la îmbăiatul vrăbiuţelor în iaz sau să vezi teama cu care celelalte păsări se apropie de el şi teama cu care beau apă. Beau un cioc de apă şi se uita în stânga dreapta, beau pe al doilea şi se uită din nou şi tot aşa până îşi fac plinul. La ori ce apariţie sau la cel mai mic zgomot, îşi iau zborul. Păsările sunt de o vigilenţă extraordinară!

Să revin la vrăbii. Stau de multe ori pe un scaun pliant sub streaşina casei ca să-mi beau cafeaua sau ca să mă odihnesc. Prezenţa mea deranjează în mod vizibil vrăbiile, mai ales primăvara, când ele îşi vizitează mai des cuibul ca să-şi hrănească puii. Câte o vrabie mai timidă, cu câte un viermişor în cioc, se aşează pe crenguţa unui pom din faţă, pe creştetul totemului din curte sau pe stâlpul ce susţine scripetele şi troliul de la puţul american şi nu îndrăzneşte să zboare la cuib. Vrăbioiul, perechea ei, aflat pe jgheabul de la acoperiş, precum şi alte vrăbii care, cu toată prezenţa mea, au intrat în cuib şi nu li s-a întâmplat nimic sau se află prin prejmă, o îndeamnă şi o încurajează în toate felurile să îndrăznească, să zboare la cuib. După ce am asistat de nenumărate ori la astfel de scene, am început să înţeleg ce-şi zic:

- Haide! O îndeamnă vrăbioiul.

- Du-te! o îndeamnă o vrabie dintr-un mesteacăn.

- Nu-ţi fie frică! o încurajează o vrabie de pe jgheab.

- Ce mai aştepţi? o întrebă enervat vrăbioiul.

- Mi-e frică, îi răspunde vrabia şi, în acel moment scapă viermişorul din cioc.

- Sictir! o înjură vrăbioiul şi zboară spre ea să-i aplice o corecţie.

Vrabia se salvează zburând.

- Proasta! o comentează o surată

Cu un acut sentiment de vinovăţie, îmi mut scaunul de acolo.

Ne e foaaaaame!

Citeşte mai mult >>