POVEŞTI ARDELENEŞTI

Ion Pop Reteganul

(1835-1905)

În 1986, am cumpărat cartea lui Ion Pop Reteganul „Poveşti ardeleneşti”. Le-am citit atunci şi le-am recitit recent. Mi-au plăcut atunci şi mi-au plăcut şi mai mult acum. N.Iorga spune despre aceste poveşti că ele sunt „mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc.” Desigur, ele sunt toate astea, mie însă mi-au atras atenţia şi mi-au plăcut limbajul lor şi expresiile neaoşe ardeleneşti de care abundă fiecare.

Limbajul „Poveştilor ardeleneşti” nu este strict limbajul celor de la care le-a cules I.P. Reteganul, ci, aş îndrăzni să spun, este al scriitorului. În limbajul folosit, I.P.Reteganu preia de la povestitor fondul principal de cuvinte dar le şi înlocuieşte pe unele, preia expresiile originale, dar foloseşte şi unele născocite de el. În tot ce adaugă, are grijă însă să conserve elementele specifice care dau farmecul dialectului ardelenesc. Întocmai ca Sadoveanu, I.P.Reteganul inventează un limbaj. Limbajul majorităţii poveştilor lui este deosebit de al acelora despre care declară că le-a transcris fără nici o modificare şi fără nici un adaos. El este presărat cu unele arhaisme, pentru înţelegerea cărora autorii ediţiei au redactat un glosar, dar şi cu cuvinte care nu aparţin lexicului popular. O să redau câteva fragmente de text, preluate de la începutul unor poveşti, semnificative, consider eu, pentru limbajul şi stilul adoptat de povestitor. Ele m-au încântat pur şi simplu şi sper că vă vor încânta şi pe dumneavoastră şi îndemna să-i citiţi poveştile.

• A fost odată, ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni, au fost odată doi oameni, un bărbat şi o muiere, dar tare nepotriviţi, după cum prea des se întâmplă în lume. („Trifon Hăbăucul”)

• În vremurile cele bătrâne, când umblau ursitoarele-n lume printre oameni şi le urseau soarta pe viaţa-ntreagă, de la leagăn şi până la mormânt, în acele vremi a avut loc întâmplarea ce voiesc a vă povesti; fiţi deci cu luare aminte, dragii mei, că nu vă spun acum nici o poveste cu zmei şi cu balauri, nici cu împăraţi şi cu crai, nici cu alte năluciri ca de altădată, ci vă spun o drăguţă de poveste cum o auzii la desfăcutu de cucuruz de la George Găureanul, de la şchiopul din Sâncel, colo lângă Blaj, în Ardeal.(„Aflatul”)

• Au fost odată doi împăraţi vecini cu ţările şi vecini buni, ba încă mai erau şi neamuri, aşa mai departe, a cincea, a şasea spiţă. Unul era Împăratul Galben, iar altul Împăratul Verde. Odată, din ce din ce nu, dau la pricină. Apoi pricina-i poama dracului, în loc să se domolească tot mai mare se face până ce nu ajunge la bătaie, se-ncaieră cum e data.(„Făt Frumos zălogit”)

• A fost odată ce-a fost, dar n-a fost aşa mare minune, c-a fost numai un ţigan cu numele Ganul. Cum să fie aceea mare minune? că doară ţigani totdeauna că au fost, ici ţigani, colea ţigani, în cea parte iar ţigani, tot de ţigani dai şi cu ţigani te-ntâlneşti; ba ici colea mai vedem şi câte un om mai ţigan decât toţi ţiganii. („Ganul Ţiganul”)

• Bag seamă lumea asta n-a fost niciodată fără împăraţi; aşa a rânduit Dumnezeu, ca unii oameni să fie mai mari, alţii mai mici, iar cei mai mici să se supună şi să asculte de cei mai mari. Apoi, precum bine ştiţi dumneavoastră, câte ţări atâţia împăraţi, aşa era din bătrâni, toată ţara îşi avea împăratul, şi tot satul popa şi mergeau treburile strună de oable; astăzi, fireşte, nu mai poate fi aşa, că lumea s-a viclenit şi oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe ţări şi la un popă mai multe sate, şi tot nu-i mai vede omul sătui. („Crăiasa Zânelor”)

• Cică a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, că nu-s dator a minţi, ca şi-un purece a plesni, că eu nu-s de când ferestrile, ci eu îs de când poveştile. Când poveştile pe la noi trecea, mama atunci mă făcea şi apucai una de chică şi-o aruncai într-o vică; şi-am apucat una de picior, şi-o aruncai după cuptor şi-o bătui bine, bine, să mă-nveţe şi pe mine, după aceea am lăst şi iată, că m-a învăţat. („Din fată, fecior”)

• Multe s-au mai întâmplat în lumea asta mare, şi câteodată auzim povestindu-ni-se câte o întâmplare de ne vine mai a n-o crede. Şi totuşi trebuie să credem multe din cele ce auzim; cel puţin eu unul mai bucuros cred toate, decât să merg să caut de sunt adevărate sau nu. Aşa se zice , că a fost odată o femeie atât de frumoasă, cât ar fi crezut omul, că nu poate să fie în lumea asta alta mai frumoasă ca ea, de întrecut nici poveste. Şi era foarte încrezută în frumuseţea sa. Şi cum nu, mă rog, când faţa ei era mai albă decât neaua şi totuşi bătea în roşu, ochii mai negri decât murile cele coapte, dar aruncau scântei, părul ei, Doamne sfinte! cu ce l-aş asemăna oare? Era ca un caier de mătase neagră, sclipea de negru, şi cădea peste umeri în jos făcând sute de mii de inele, unele mai mari, altele mai mici; guriţa ei gândeai că-i ceraşă pocnită în două, grumazii ei, mâinile ei, picioarele şi tot trupul ei era atât de frumos, cât rar om se poate lăuda a fi văzut cândva aşa o frumuseţe. („Mama cea rea”)

• Lumea asta nu e numai de ieri, de alaltăieri, ci e tare demult; Doamne, cine ar fi în stare să ne spună de câţi ani e lumea? Multe rânduri de oameni s-au mai părândat într-însa, şi buni şi răi, suflete bune şi inime împietrite, putrezi de bogaţi şi săraci de nu le ardea nici focul în vatră, domni mari şi slugi plecate, frumoşi şi urâţi, toţi au trăit împreună şi au încăput unii lângă alţii, şi în urmă s-au stins, s-au dus ca să nu mai vină, s-au mutat de la noi de n-a mai rămas nici pomenire de ei. Este însă câte un om care şi după moarte e pomenit de următorii lui; ori că a fost prea bun, ori prea rău; prea avut, ori prea sărac; prea cuminte, ori pre prost; prea frumos, ori prea urât şi Dumnezeu mai ştie pentru ce, destul că câte un om e pomenit şi după moarte, numele lui umblă din gură în gură, faptele lui le ştiu povesti şi copiii din şcoală şi fetele din şezătoare, şi moşnegii de lângă cuptor.(„Săraca mamă”)