DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC (1)

Cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o lui Paul Everac la reşedinţa sa de vară de la Podul Dâmboviţei, exact cu o lună înainte de a muri, am vizionat un stand cu cărţile scriitorului de unde am cumpărat „Discursul unui septic sceptic”, pe care scriitorul mi-a dat un autograf.

Pe coperta din spate a cărţii, sub poza autorului, scrie: „Autorul la 87 de ani încercând să-şi totalizeze şi să-şi rezume experienţa.” Cum era să nu mă intereseze o astfel de carte? M-a interesat cu atât mai mult, cu cât avusesem, cu puţin timp înainte, prilejul să mă conving de inteligenţa scriitorului şi de vioiciunea lui spirituală. Mi-a trezit şi mai mult interesul după ce i-am văzut cuprinsul,cartea fiind alcătuită din patru eseuri: I. Despre utopie; II. Politica, - un concurs de mafii; III. Românul în lume, azi; IV Întâlnirea.

Despre utopie

Scriitorul descrie cinci tipuri de utopii, fiecare cu subdiviziunile sale. Ele sunt următoarele:

1. Utopiile minime

2. Utopia maximă: religia

3. Utopia totalitară

4. Utopia liberală

5. Utopia virtuală

Am dorit să revăd definiţia DEX pentru utopie, ca să văd în ce măsură categoriile definite de autor i se conformează. Iată definiţia: Intenţie fantezistă; ideal iluzoriu.

Utopiile minime.

În această categorie, autorul include: beţia, drogul, extazul amoros, delirul dionisiac, starea hippy, meciurile, carnavalul. Pe aceste vicii şi practici, el le consideră utopii, datorită, probabil, efectului lor efemer. Eu nu le-aş denumi aşa.

Utopia maximă, religia.

Nu este de mirare că autorul consideră religia ca fiind „utopie maximă”. El este ateu şi aduce în sprijinul acestei afirmaţii argumentele cunoscute ale celor din această categorie. Eu nu-i împărtăşesc în întregime ideile lui şi sper că va fi combătut credibil, de persoane mai calificate decât mine, cărora le pun la dispoziţia, cu generozitate, blogul meu.

Prin urmare, după el, Dumnezeu nu există pentru că nu există până acum „o atestare faptică, reală, irefutabilă.”a existenţei lui.

Biblia este plină de mituri şi metafore. Unul din ele este izgonirea din Rai a lui Adam şi a Evei, pentru că au gustat din pomul cunoaşterii şi au realizat că sunt diferiţi unul pe altul şi că se pot împerechea. „Dar nu cumva Eva a fost constituită de Dumnezeu tocmai pentru asta?" se întrebă Everac. Păcatul originar a fost născocit de evrei pentru ca omul să se considere tot timpul vinovat , ca să poată lua de la ei, pentru Dumnezeu sau în numele lui, „o anumită dijmă şi să ţină omul sub o superbă, nemiloasă supunere, cu conştiinţa că e osândit, pedepsit, dator.”

Nu este de acord că Dumnezeu, dacă există, poate fi îmbunat prin jertfe de animale, sau ”printr-o permanentă rugare sau ploconire şi invocare vorbită sau cântată.”

Paul Everac se îndoieşte de Învierea lui Isus „ a cărui dramă omenească rămâne totuşi răscolitoare, emoţionantă”, menţionează el, punând astfel la îndoială însuşi temeiul creştinismului! El spune că bisericile, indiferent de religie, „Dacă nu promit înviere, nu au clientelă.”

Scriitorul acuză Creştinismul (Biserica Catolică, de fapt n.n.) pentru abuzurile săvârşite în decursul istoriei la adresa necredincioşilor sau „ereticilor” şi exemplifică cu expediţiile spaniole la azteci şi incaşi, cu crimele Inchiziţei, cu războaiele purtate de Biserica Creştină în numele lui Hristos.

El nu poate fi de acord nici cu convingerea credincioşilor că tot ce li se întâmplă le este hărăzit de Dumnezeu şi că de El depinde rezultatul tuturor strădaniilor lor. Pentru a primi ajutorul Celui de Sus, credinciosul „pupă icoane, se târâie, pune mâna pe moaşte, bea agheasmă, mănâncă bucăţele de pâine sfinţită (anafură). Pentru asta e prezent la servicii divine, dă la cerşetori, plăteşte slujbe ş.a.m.d.” Scriitorul crede că acest comportament în cadrul căruia credinciosul cântă la nesfârşit „Doamne miluieşte-mă!” e păgubos atât pentru individ cât şi pentru ţară: „Când credinciosul acţionează, cu energie şi minte, el dezvăluie o civilizaţie ca Statele Unite ale Americii. Când se baricadează în „Doamne milueşte-ne1”, arată o civilizaţie ca a României de azi.” El ţine însă să şi precizeze: „Nu credinţa e de vină pentru toate neajunsurile noastre, ci ascunderea abuzivă şi fariseică după ea. Altminteri e un factor benefic.”

Scriitorul deplânge încremenirea românilor într-o formă arhaică a creştinismului, cu prea puţine îmbunătăţiri, fără o „înverşunare în controverse creatoare”. Noi , spune el, n-am avut Renaştere, n-am avut Reformă şi Contrareformă, n-am avut Revoluţie ideologică, nici Iluminism şi nici vreun curent filozofic dominant, „Gabaritul ortodox n-a răscolit la noi nici cultură, nici civilizaţie, ci ne-a lăsat multă vreme în urma Europei de Apus într-o quietitudine a ignoranţei, greu de desfăcut.”

Răfuiala lui Paul Everac cu ortodoxismul continuă: „ S-a acreditat destul de frecvent ideea că ortodoxismul consubstanţial românismului, constituind axa naţiunii şi pavăza principală împotriva deznaţionalizării. Îmi permit să nu fiu de aceiaşi părere.” „Luminile ortodoxismului nu strălucesc. Secole de-a rândul ne-a vălătucit doar cu Anasimatare, Irmologioane, Minee, Ochtoicuri, care sunt pre-cultură, cu nimic înainte mergătoare.” „Viaţa noastră civil-politică începe la 1848, dar nu printr-un impuls ortodox, ci prin unul masonic.” „Ortodoxismul a avut înflorire maximă odată în jurul revistei Gândirea (din perioada interbelică n.n.) şi odată în jurul grupului Rugul Aprins (din anii comunismului n.n.). Câţiva poeţi cu bune mijloace s-au apropiat de teme religioase, de evocări cristice, rugăciuni şi mai ales psalmi, între ei Panait Cerna, Nichifor Crainic, Tudor Argezi, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Şt.Aug. Doinaş. Predilectă e tema căutării lui Dumnezeu, a sprijinului care nu vine. „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” zice Arghezi, în timp ce Rdu Gyr, dezamăgit, îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, te iert!”

Nici cu Biserica Greco-Catolică, scriitorul nu este îngăduitor: „Nu neliniştea spirituală, de tip reformă, a dus la Unitaţia greco-catolică, singura dezidenţă serioasă la ortodoxism, ci acomodarea oportunistă, tranzacţională." Dar, adaugă el, „cei catolicizaţi au intrat într-o altă rânduială, având o altă măreţie fervoare şi seriozitate, au căpătat valenţe occidentale. De aceea când au venit sovieticii moscoviţi i-au pus sever cu botul pe labe, dizolvându-i, luându-le bisericile şi bunurile ecleziastice. Azi au dispărut sovieticii, dar bisericile şi bunurile nu s-au grăbit să se întoarcă la uniţi dinspre fraţii lor cei mai întru Hristos, aşa că i-am văzut şi pe unii şi pe alţii bătându-se în parte în pieţe publice sau slujind liturghii prin cotloane dosnice, căci cucernicia n-a putut supune duhul hrăpăreţ al autocefalilor ortodocşi.”

Nici Dan Puric, autorul cărţii „Omul frumos” nu este iertat pentru sfatul de a lăsa totul în seama lui Dumnezeu. Revoltat, Paul Everac izbucneşte, nepoliticos: „Şezi, române, boule credul, că Dumnezeu va face totul în locul tău!”