DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC (2)

Utopia fascistă

Este vorba de socialismul lui Benito Mussolini, dictatorul italian, din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. El nu a înlăturat nici regalitatea şi nici nobilimea, ci doar le-a diminuat rolul. A înfiinţat aşa zisele corporaţii, a căror devize erau: Credere, combatere, obediere! (Să crezi, să combaţi şi să asculţi), Vivere pericolamente! (Să trăieşti periculos) şi Duce ha sempre, ragione! (Ducele are totdeauna dreptate). Din această ultimă deviză, rezultă că Ducele se credea un fel de Dumnezeu, el se considera responsabil şi stăpân pe viaţa supuşilor săi.

Paul Everac afirmă că în Italia lui Mussolini, în prima fază „s-au înfăptuit în timp scurt proiecte măreţe. S-a exaltat naţiunea şi în numele ei s-a stârpit orice fir de opoziţie, după dictonul: ”Adversus hostem aeterna auctoritas esto!” (Împotriva duşmanului rigoarea să fie eternă!) S-au creat resurse enorme în favoarea Statului, s-au centralizat şi planificat acţiuni multiple de interes obştesc. Zona publică a prevalat asupra celei private, gândirea dirijată asupra celei libere. Ceea ce se afirmă pentru regimul Mussolini este valabil, spunem noi, pentru toate regimurile totalitare, regimul lui Dej-Ceauşescu nefăcând excepţie.

Foarte viguros şi credibil la început, acest regim a început să se moleşească şi să convingă din ce în ce mai puţin. „ Ducele însuşi, stâlp de energie debordantă, a început să se îngraşe şi să ia lumea peste picior, ca un gagiu ofensat. Când eşti pre gras şi umflat nu mai poţi întruchipa legitim pe Dumnezeu; când eşti pre ciudos şi persiflant, nu mai poţi purta toga infailibilităţii absolute”, spune scriitorul. Apoi a început să „combată” tot mai anemic, dând reale semne de laşitate. Din războaiele în care şi-a antrenat ţara a ieşit cu coada între picioare. În cele din urmă a fost înlăturat de la putere şi a sfârşit în ştreang.

„Dar de ce a aderat clasa inteligentă, intelectuală, unele vârfuri spirituale, la această acţiune de despersonalizare şi înregimentare?” Se întreabă paul Everac. Răspunde tot el: „Un intelectual conţine o babilonie de sensuri ce tind spre o ordine, dar n-o ating decât foarte rar....Un mare intelectual se va sprijini bucuros de un mare voluntar charismatic care să-l tragă spre ceva, iar acel ceva să se arate simplu, concret, uşor de perceput....Mai era talentul politic şi discursiv, de netăgăduit, al dictatorului, mai ales la începutul acţiunii sale; curajul său, faconda sa, referirile însufleţitoare la patria italiană care încălzeau inimile, planurile sale măreţe şi în bună parte înfăptuite. Italia, chiar cea intelectuală, iubea aceste hiperbole!”

Utopia nazistă

Scriitorul începe făcând o apologie a poporului german, a calităţilor sale. Remarcă spiritul lui războinic, dovedit încă din faşă, de pe vremea când „...a iundat continentul cu Ostrogoţi, Vizigoţi, şi Gepizi combatanţi, dând cu Herulii lovituri nimicitoare Romei”, apoi pe cel expansiv : „nemţii au înaintat pas cu pas spre primatul european” spune autorul. În final, subliniază hărnicia şi seriozitatea lui, meritele lui culturale: „...germanii s-au dovedit şi purtători de cultură, creatori într-un grad eminent. Cam 70% din muzica simfonică izvodită în Europa pleacă din sensibilitatea şi înclinarea spre armonie germană. Cam tot atâta din filosofia sistematică a lumii moderne, din strălucirea raţiunii investigatoare....Au dat scriitori de întâia mărime, cu o mare cuprindere umanistică. S-au ilustrat copleşitor în ştiinţele naturii şi ştiinţe exacte etc..”

În prima treime a secolului trecut, Germania, ajunsă la mare grad de dezvoltare, cu o populaţie numeroasă, a intrat într-o mare criză de „spaţiu vital”, iar spiritul ei revanşard a crescut semnificativ. Atunci, în acele împrejurări, şi-a făcut apariţia Adolf Hitler, „pe o platformă revanşardă, socialistă şi naţionalistă în acelaşi timp, pangermanică, antisemită” Programul lui totalitar, Paul Everac îl sintetizează astfel: „Nu doarme nimeni, nu ezită nimeni. Cine gândeşte prea mult, şi altfel, ne încurcă. Evreii afară!”

Care a fost motivul pentru care Hitler era aşa de pornit împotriva evreilor? P.Everac dă următorul răspuns: Rasa germană pretindea, după el (Hitler n.n), a fi aleasă să conducă lumea. Dar în lume mai exista şi un alt „popor ales”, având aceiaşi pretenţie, şi anume poporul evreu. Cu alte cuvinte, două săbii nu încăpeau în aceiaşi teacă. Desigur, au existat şi alte motive, cele pentru care evreii au fost persecutaţi, de-a lungul timpului, peste tot în lume. Paul Everac încearcă să-şi explice aceste motive. O să redau, separat, integral, părerea lui în această chestiune.

Iată ce spune scriitorul despre Utopia nazistă. Este absolut laică, nu se revendică de la Dumnezeu. Hitler nu se dă investit de divinitate. El însuşi un atotputernic şi nu un substituent al celui de sus. Ce doreşte el? La început spaţiu vital. Apoi îi vin pofte pe parcurs, pentru o încercare a puterii care să devină o demonstraţie de putere şi în cele din urmă o paradă. Germania, de unde era terfelită, prizărită, trebuie să ajungă pentru calităţile ei eminente „über alles (peste tot)", să impună lumii o administraţie totalitaristă germană. Cum, în ce constă ea? Nu ni se spune desluşit. Regimul naţional-socialist cunoaşte numai două faze: pregătirea războiului şi ducerea războiului. Ce va fi după, nu e stabilit. Odată războiul sfârşit (victorios), cronica tace.

Scritorul, conştient de urmările nefaste, de dezastrul provocat de războiul pornit de Hitler, nu se poate abţine să nu admire latura spectaculoasă a acestui război: Niciodată altcineva n-a făcut în Europa un asemenea uriaş spectacol, cuprinzând-o în nici doi ani, cu Franţa cu tot! Niciodată vreo provocare n-a fost mai planetară, stârnind atâtea rezistenţe, decât a acestui popor civilizat şi plin de filozofi, dar mărşăluind ca o maşină perfectă, coordonând un milion de amănunte economico-tehnice, ţintind la o societate reglementată perfect, la o Utopie.
Era oare mobilizarea germană numai silnicie, impostură?Mă îndoiesc. Cred că a fost în bună parte superbie, exaltare hiper orgolioasă, beţie a gloriei, credinţă într-un destin suprem......Din nefericire pentru el şi naţia lui, artistul (Hitler n.n.) nu era de meserie strateg, ci doar vizionar, şi mobilizator.

După cum ştim, de utopia nazistă s-a ales praful, iar Hitler s-a sinucis, când nu mai avea nici o speranţă în planul lui diabolic de-a cuceri lumea.