PAUL EVERAC: "DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC" (3)

Utopia legionară

Paul Everac susţine că mişcarea legionară are nişte rădăcini xenofobe şi, în special, antisemite, generate pe fondul creat de evoluţia ţării noastre după Primul Răzbioi Mondial. „....evreii din Basarabia, de curând realipită, dădeau semne de neadaptare găsindu-se mai înclinaţi către statul masiv, bolşevizat şi în plină prefacere promiţătoare de alături, decât spre un mic regat închegat, condus de o dinastie germană. Ei întăreau prin variate gesturi duşmănoase o linie subversivă, uneori teroristă..... Ea şi-a luat ca steag frăţia între „cei de un sânge şi de o lege”

Scriitorul adaugă că evreii au mai fost învinuiţi de „...arenzile împovărătoare,aproape nimicitoare, care au provocat răzmeriţa de la 1907 şi unde fraţii Fisher jucaseră un rol important; reţeaua densă de cârciumari evrei care otrăveau poporul de jos cu rachiuri ieftine şi false, anulându-i vitalitatea şi făcând averi pe pielea lui.”

El adaugă: Nici ungurii, în mod normal, nu erau o componentă prietenoasă a noului stat; trebuia vigilenţă şi împotriva lor. La secui se optase pentru o politică de cvasi-înfrăţire, pornind de la ideea că ar fi români maghiarizaţi.

Legiunea şi-a început activitatea prin: „propagandă teoretică şi faptică, ziare, studii, întrajutorări, marşuri, parăzi, ameninţări, mişcări de stradă. Apoi prin gesturi radicale: împuşcări” .

Ei şi-au propus să construiască un stat drept, din toate punctele de vedere, şi prosper, care să strălucească „ca soarele sfânt de pe cer”. O utopie, bineînţeles.

Mişcarea legionară era profund mistică „Toţi legionarii se rugau. Toţi credeau în Dumnezeu. S-au clădit şi multe biserici.” Aveau un cult al morţii şi al morţilor lor.

Vizaţi de violenţele legionarilor erau adversarii lor şi cei care jefuiau poporul. Marii duşmani ai lor erau socotiţi „cei din camarila regală, capitaliştii, evreii.” Printre cei executaţi de legionari au fost: primul-ministru I.G.Duca, , „trădătorul” Stelescu, primul-ministru Armand Călinescu, savantul Nicolae Iorga, „câteva zeci de evrei”. (!)

Şi foarte mulţi legionari au căzut victime ale represiunii tuturor regimurilor politice care au urmat scurtei lor guvernări, în special al celui comunist,. Printre victime s-a numărat însuşi căpetenia lor, Cornel Zelea Codreanu.

Utopia comunistă

Paul Everac a fost un nostalgic al comunismului. El a dus-o bine în comunism, a fost un slujitor al acestui regim. În acest capitol îi găseşte şi defecte acestei epoci, dar îi exagerează meritele.

Scriitorul este convins că, iniţial, comunismul a fost o idee bună „iudeo-capitalistă” .”Era o doctrină generoasă, dând dreptul claselor de jos, dizgraţiate, să înainteze şi să preia controlul producţiei, dar mai ales pe al repartiţiei bunurilor”, dar că, ulterior, s-a dovedit, pe ansamblu, proastă. „Comunismul a dorit o frăţie universală, dar o frăţie impusă samavolnic şi până la urmă convertită în contrariul ei.” Multă lume a crezut sincer în această utopie, „...cei ce nu credeau, erau abătuţi, uneori scoşi din joc cu forţa, trimişi între deşeuri”.

Evreii au deţinut ,tot timpul, poziţii importante în „statul major al comunismului”.

Comunismul a crezut că poate crea „ omul nou”, lipsit de simţul proprietăţii şi fără vicii. În realitate, omul din comunism nu s-a putut dezbăra acest simţ fundamental, motor al progresului şi nici de metehnele general umane. Mai mult, el a excelat în unele din ele, cum ar fi furtul. A propovăduit solidaritatea internaţională,dar, în realitate, statele comuniste au devenit naţionaliste în cel mai înalt grad, conduse dictatorial, de şefii lor.

În România, comunismul a fost instalat de ruşi şi a fost îndrumat şi monitorizat de un corp expediţionar (oameni veniţi din afară) iudeo-maghiar, slugi supuse ale ruşilor. „Sub firma lui Gheorghiu-Dej şi egida lui Petru Groza, am avut o domnie Pauker-Luca- Teohari-Nicolski- Pantiuşa-Dulgheru.”, până când „tătucul Stalin” l-a autorizat pe Gheorghiu-Dej să-i mazilească.

În fruntea intelectualităţii din România, s-au aşezat persoane cu nume româneşti, dar „născuţi altfel” sau alogeni. Comuniştii au reuşit să atragă de partea lor şi pe câţiva scriitori români valoroşi (Camil Petrescu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Petre Dumitriu) cărora li se vor alătura alţii (Eugen Barbu, Marin Preda). „Pentru literatură vremea comunistă n-a fost deloc sterilă. Dimpotrivă, cred că pot spune că a fost fructuoasă, variată, vie, animată de discuţii, emulativă, mai mult decât epoca prezentă care i-a succedat.”

Paul Everac, enumără marile realizări ale comunismului românesc, şi consideră epoca comunistă ca fiind „cea mai constructivă perioadă din istoria ţării”.

Scriitorul condamnă deviaţia naţionalistă şi dictatorială a lui Ceauşescu şi menţionează diminuarea drastică a nivelului de trai şi a libertăţilor din ultima perioadă, înainte de decembrie 1989. Cu toate acestea, el spune că „Nicolae Ceauşescu apare de o măreţie suprinzătoare în multe împrejurări”. Printre aceste împrejurări el menţionează medierea între SUA şi China, îndulcirea relaţiilor dintre arabi şi evrei, intervenţia „cvasi-reuşită din Vietnam” , a fost plimbat cu landoul de regina Angliei, a plătit „până la ultima firfirică” datoria externă. Pentru toate astea, Paul Everac îl consideră pe Ceauşescu „cel mai prestigios dintre români”(!)

„Utopiile lui Ceauşescu” sunt de tipul: autarhică – independenţă economică cu ori ce preţ pentru ţară; dinastică – moştenirea de către urmaşi a funcţiilor lui ; că este sincer iubit – lua de bune laudele exagerate ale linguşitorilor săi; bancă mondială - înfiinţarea în România a unei bănci mondiale pentru lumea a treia; epoca de aur – exagerarea peste ori ce limită, inclusiv peste cea a bunului simţ, a bunăstării şi înfloriri tuturor activităţilor creatoare din România.

La întrebarea, pe care şi-o pune singur, „dacă este justificat un antisemitism românesc”, Paul Everac răspunde: „ Nu este adevărat, nu există la noi o asemenea boală!”(!)