POPAS DUHOVNICESC (14)

Fascinația demonică

(Luca 8:26-39)

Nu trebuie să facem analize foarte complexe pentru a ne da seama cu ușurință, că pe zi ce trece suntem din ce în ce mai mult atât martorii cât și protagoniștii schimbării felului nostru de a fi, sub toate aspectele. Un singur aspect însă, aș dori să-l scot în evidență în rândurile de mai jos.

Noi oamenii avem sădită în noi de către Dumnezeu aplecarea spre ceea ce este frumos, avem dorința și plăcerea totodată de a realiza frumosul, de a crea armonia în tot ceea ce ne înconjoară, de a aprecia liniștea, tihna și pacea sufletească, însă toate aceste valori (aș îndrăzni să le numesc necesități sufletești) sunt date intenționat la o parte. Și cum nimic nu este întâmplător în lumea acesta, observăm că diavolul dorește o inversare a scării valorilor. Diavolul și-a păstrat strategia de la început, cea pe care a folosit-o și în Eden cu scopul de a-l manipula pe om. Întotdeauna ne va rosti în soaptă: ”Eliberează-te de tipare, trăiește liber, fără limite sau inhibiții, tu poți acum să fii propriul tău dumnezeu! Trăiește-ți viața fără reguli!” Mă uimește faptul că foarte mulți semeni de-ai noștri, în special cei tineri, sunt fascinați de această provocare demonică. Diavolul a devenit chiar simpatic, e tatuat pe corp, e purtat pe tricouri, e amfitrionul petrecerilor și cel ce dă liber la dezmăț. Are muzica preferată, timpul preferat, oferte tentante, nu refuză pe nimeni și își cunoște foarte bine scopul. Prins în acest miraj, omul devine victimă și pasibil de pierderea propriului suflet. Așa cum pedofilii știu să se facă bineplăcuți în ochii copiilor până ce îi atrag în capcana păcatului, așa și diavolul urmează același scenariu.

Se pot naște următoarele întrebări: De ce diavolul trebuie să facă aceasta? De ce Dumnezeu îngăduie acest lucru?

Prin anii 1990 – 1992 se cunoșteau la noi în țară primele cazuri de SIDA, una din cumplitele boli ale sec. XX. Ceea ce șoca la vremea respectivă întreaga țară era faptul că cei infestați, nu numai că nu se declarau purtători ai virusului HIV, ci în mod intenționat întrețineau relații sexuale cu un număr cât mai mare de persoane, încercând în felul acesta ca să nu fie singuri în această boală ci cât mai mulți, să nu fie considerați cazuri de excepție ci o stare de fapt. La fel putem arăta că și diavolul după căderea sa, din invidie, a dorit ca și omul (făptura de preț a lui Dumnezeu) să înfrunte aceeași soartă cu el – iadul. Este total nefiresc și imoral să te doară fericirea și bucuria semenului tău, însă nu putem să ne facem că nu vedem că aceste lucruri se înmulțesc pe zi ce trece.

Ispitele diavolești sunt lăsate de către Dumnezeu cu bună știință căci prin ele creștinul se călește și se pregătește pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Atunci te bucuri de realizarea unui lucru, când personal te-ai implicat, când ai depășit obstacolele care-ți stăteau în cale, când ai transpirat prin muncă dorind cu tot dinadinsul atingerea acelui țel. Nu este aceeași bucurie pentru doi alpiniști care ajung în vârful muntelui, unul pe jos iar celălalt cu elicopterul. Numai cel ce a ”gustat” toate pericolele și obstacolele muntelui și le-a biruit, numai acela va simți cu adevărat bucuria triumfului din vârf. La fel și Dumnezeu, ne lasă în mijlocul ispitelor ca să ne călim, ca prin implicarea noastră, prin lupta noastră să ne dorim pacea, liniștea și bucuria din sânul Tatălui ceresc, El așteptându-ne și ajutându-ne să nu ne oprim pe cale ci să luptăm până la capăt. Felul acesta de a vedea lucrurile, l-au făcut pe Sf. Ioan Gură de Aur să spună că: diavolul este de folos în mântuirea noastră.

E adevărat că puterea demonică este mare, pentru că diavolii sunt foarte solidari și comunicativi atunci când vine vorba de a îndemna pe cineva la păcat, dar trebuie să ținem cont de faptul că diavolul nu poate face nimic fără îngăduința lui Dumnezeu. Diavolul te poate ispiti și îndemna la păcat dar nu te poate sili să păcătuiești, de aceea te atrage și te fascinează, ca singur, conștient și liber să săvârșești păcatul și să faci pași mari spre o moarte care nu se bucură de înviere.

Pr. Augustin Câmpean