POPAS DUHOVNICESC (16)

Tratament recomandat de Hristos unei boli ereditare

(Izgonirea lui Adam din Rai; Matei 6:14-21)

Pr. Câmpean Augustin 

          

  Pentru început, pare o neconcordanță greu de înțeles între tema duminicii noastre (a Izgonirii lui Adam din Rai) și mesajul pericopei evanghelice desprins din ”predica de pe munte” a Mântuitorului Hristos (Mt.6:14-21) , care nu face nicio trimitere  la greșeala protopărinților noștri. În realitate însă, între cele două momente deși foarte diferite ca timp și loc, ele extrapolate din conjunctura din care fac parte, par a avea o succesiune firească.

            Este dureros faptul că și azi mulți dintre credincioșii noștri banalizează păcatul originar, considerându-l o simplă înfruptare dintr-un fruct oprit de Dumnezeu. Întotdeauna omul are tendința să-și minimalizeze greșeala și să creadă că Dumnezeu așteaptă prea mult de la el. Însă învățătura acestei duminici vrea să scoată în relief că greșeala lui Adam și a Evei nu a rămas un caz izolat în istoria lumii, că mulți dintre noi repetăm aceeași greșeală, o actualizăm din generație în generație ca o boală ereditară pe care o transmitem urmașilor noștri. Merită să amintim aici cuvintele lui Nicolae Iorga:”cel care nu învață din greșelile înaintașilor săi, acela e condamnat să le repete” și tocmai acest lucru îl face omenirea atunci când își caută o fericire in afara lui Dumnezeu.

             Dumnezeu l-a creat pe om cu dragoste, l-a creat ca partener intr-un dialog veșnic, cu o predispoziție către perfecțiune și infailibilitate, l-a făcut martor al creării grădinii Eden (Fac.2:8) destinată lui. De aceea nu trebuie să minimalizăm călcarea poruncii, că ea avea menirea de a-l ține pe om într-o relație de dependență față de Dumnezeu, dar o relație care-l făcea cu adevărat fericit. Păcatul a constat în aceea că omul a vrut să fie la fel ca Dumnezeu însă prin forțe proprii, subestimându-L și ignorându-L pe Cel ce l-a creat. Aş vrea să se înțeleagă că nu Dumnezeu îl alungă pe om ci omul vrea sa se ”descotorosească” de Dumnezeu și oricât ar fi de incomodă această afirmație o argumentez prin faptul că Dumnezeu prin ceea ce face după călcarea poruncii, încearcă să salveze ceea ce mai putea fi salvat: îl cheamă pe om la pocăință (Fac. 3:9) iar în fața refuzului îl scoate din Eden pentru ca starea lui păcătoasă de acum să nu se înveșnicească (Fac. 3:22).

            Numai în cazul în care ești cu totul ”mort” duhovnicește, nu poți să nu sesizezi  această ”iubire nebună a lui Dumnezeu”(P.Evdokimov) pentru om. El nu ține minte răul, nu are sentimente de ură, de frustrare, nu are resentimente ci recurge la un act extrem și nebănuit de nimeni: jertfa Fiului Său. Pentru ce? Pentru că, spune Sf. Atanasie cel Mare:”Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască.” Cu alte cuvinte :”Omule ai vrut să fii dumnezeu? Ce mai aștepți ? Prin Fiul Meu, acum este momentul, poți să devii dumnezeu prin har, prin participare și comuniune cu  Mine dar …nu în afara Mea”. Pentru aceasta a venit Hristos, să ridice de la noi povara înstrăinării de Dumnezeu, a pribegiei către nicăieri, a lipsei de sens și să ne deschidă orizontul luminos al învierii noastre, al unei continuități dincolo de mormânt, al trăirii veșnice în ”lumina  cea neînserată” a bucuriei și dragostei lui Dumnezeu. Dar orice boală își are tratamentul ei. De aceea, acum când ne-am planificat să ne tămăduim sufletește pentru a ne bucura motivat și sincer de Învierea Domnului, Hristos Însuși pune în fața noastră o rețetă structurată în 3 puncte: iertarea, postul și atitudinea față de avere.

            Iertarea

            “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”(Mt.6:14-15). Creştinismul începe cu iertarea din partea lui Dumnezeu, dar nu se încheie aici. Pentru că am fost iertat şi zilnic sunt iertat de către Dumnezeu pentru multele mele păcate, sunt obligat să îi iert și eu la rândul meu pe ceilalţi. De ce? Hristos ne arată că un motiv pentru care refuzăm să iertam  este acela că nu ne considerăm vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, or cel ce a acceptat iertarea lui Dumnezeu ca singura sa nădejde către cer, acela nu poate refuza iertarea semenului său. În Rugăciunea Domnească, fiecare cerere este necondiționată, mai puțin una :”Și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, adică nu poți ajunge la Dumnezeu repetând greșeala protopărinților, nu poți fi orgolios, mândru, plin de sine, că de fapt acestea au dus la ruperea relației om – Dumnezeu. Unde nu este iertare nu este dragoste, unde nu este dragoste nu este părtășie și comuniune, iar în afara comuniunii nu este rai. Simplu. De aceea insistă Hristos în primul punct al tratamentului Său pe dragoste, dragostea care dărâmă zidurile urii și naște iertarea.

            Postul

            S-a spus de nenumărate ori că libertatea este cel mai mare dar făcut omului de Dumnezeu. Acesta îi respectă omului libertatea  însă omul datorită poftei, devine de multe ori rob viciului și păcatului care-l domină. Trăim intr-o societate de consum, în care oferte variate devin irezistibile, cei ce vând au învățat metode psihologice prin care să stârnească pofta umana, făcând din om un ”animal al dorințelor ”. Suntem ca şi copiii, cu casele pline cu cărţi citite pe jumătate, cu jucării pe jumătate folosite, cu fructe pe jumătate mâncate; stăm în uşă şi plângem după mai multe, în loc să folosim şi să apreciem ceea ce avem deja.

            În această conjunctură, postul este o declarație de libertate față de societatea care ne înconjoară. Când începem să postim, respingem ideologia societății laice secularizate și trăim o oarecare libertate față de aceasta. Alegem postul în urma unui act de liberă voință, de liberă alternativă, ca mijloc de autodisciplinare și autocontrol, de aceea prin el ne măsurăm limitele libertății noastre. Atunci când recurgem la autodisciplină, noi de fapt ne preluăm controlul asupra propriilor noastre vieți și refuzăm să fim marionetele unei societăți consumiste. În această ordine de idei, recomand postul și copiilor (puțin câte puțin) căci cei ce vor posti azi de anumite mâncăruri, mâine vor posti de droguri și alte patimi păcătoase ale societății actuale.

            Auzim des: ”nu ce intră în gura spurcă pe om ci ceea ce iese…”, dar postul nu intră în contradicție cu această afirmație, el nu respinge creația divină ci curăță voința omului. Kallistos Ware spune că în timpul postului noi respingem impulsurile firești (ex. nevoia de a mânca) care în timp au devenit supradimensionate și că prin asceză noi încercăm să revenim la normalitate.  Foamea pe care o resimțim în timpul postului are menirea de a ne trezi conștiința dependenței de Dumnezeu, pe care au pierdut-o Adam și Eva și pe care o pierdem și noi de foarte multe ori, atunci ne vedem cât suntem de efemeri, de slabi și de incapabili de a trăi fără de darul lui Dumnezeu. Postul ne smerește arătându-ne micimea din noi și abia atunci sesizăm dimensiunea reală a existenței noastre. Câtă vreme ucenicii erau cu Hristos nu posteau, ei trăiau bucuria părtășiei cu Dumnezeu, postul însă naște și întreține dorința de a trăi comuniunea cu Dumnezeu. De aceea îl recomandă Hristos.

            Atitudinea față de avere

            Este al treilea punct din tratamentul recomandat nouă de Hristos. Grija prea mare de cele lumești pe de o parte pune în umbră pronia lui Dumnezeu iar pe de altă parte distrage atenția de la sensul existenței noastre. Este o deturnare de sens. E împotriva firii să aduni mai mult decât ai nevoie, iar surplusul acesta devine mijloc de a ajunge la mândrie, de a considera că ești cu mult mai mult decât toți ceilalți. Nu mai punem la socoteală că a aduna peste măsură, implică numeroase sacrificii care sunt în detrimentul tău ca om. În felul acesta te neglijezi pe tine, îți neglijezi familia, copiii, prietenii și cel mai grav îl neglijezi pe Dumnezeu. Merită oare să neglijezi o viață pe care Dumnezeu ți-o dăruiește, o viață de care să te bucuri, în care să întrezărești prezența și bunătatea Creatorului tău, care ți-a pregătit în veșnicie ceva mult mai prețios: ”cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit”(I Cor.2:9), pentru o nebună dorință de mărire? Vrei comori, bun lucru vrei! Convertește-le însă. Dacă cele materiale te fac neglijent, te duc la mândrie și nu au utilitate pentru veșnicie, sunt alte comori nepieritoare, pe care le poți trece cu tine în veșnicie și care te apropie de oameni și de Dumnezeu. Aș aminti aici: comoara iubirii, a nădejdii în Dumnezeu, a credinței, a rugaciunii și a slujirii semenului sunt doar câteva mijloace prin care putem să devenim cu adevărat bogați, dar …. și cel mai important, fericiți.

            Așadar, dacă Mântuitorul Hristos a diagnosticat ”boala” noastră și ne-a oferit tratamentul sigur și cel mai la îndemână, nouă nu ne rămâne decât fie să-l primim și să-l punem in practică, fie să-l lăsăm pe mâine când vom vedea ce va mai fi.